Psihologie pastorală

2. Profilul psihologic şi pastoral al preotului autentic

- opacitate şi transparenţă -
Orice lucru decade din cauza propriului său defect

şi tot ce aduce stricăciune porneşte din interior.
Persoana şi profilul interior al preotului constituie o variabilă de o importanţă excepţională în procesul pastoral şi terapeutic. Ne vom limita la câteva aspecte ale procesului de formare a preotului.

Cunoaştere de sine

O corespunzătoare şi obiectivă cunoaştere de sine este prima exigenţă pe care trebuie s-o îndeplinească un păstor.²⁶ Această cunoaştere de sine este pasul absolut necesar pentru o clară identitate pastorală. Păstorul trebuie să răspundă cu competenţă la întrebarea: „Cine sunt?” dacă vrea să interpreteze corect corespondenţa între realizarea de sine ca persoană şi realizarea în misiunea sa pastorală. În al doilea rând, cunoaşterea de sine este o condiţie pentru a te raporta la celălalt ca la un „altul”, adică fără a-i impune cu autoritate propriile exigenţe. A-l întâlni pe un altul nu este posibil când, de exemplu, păstorul se pune în relaţie cu el ca şi cum ar fi o extensiune a lui însuşi. În aceste condiţii, chiar şi când se vorbeşte de iubire, de disponibilitate, de altruism, semnificaţia acestor cuvinte poate fi anulată de comportamentul concret al preotului.

O inadecvată conştientizare a pasiunilor care-l chinuiesc, a motivaţiilor inautentice, a nevoilor inconştiente, a tendinţelor nevrotice, a emoţiilor necontrolate, a dubiilor şi conflictelor latente, pot avea în preot grave consecinţe negative, precum:

• 
  proiectarea asupra altora a anumitor slăbiciuni ale propriei persoane (sentimente, nevoi etc.) pe care el nu reuşeşte să le accepte în sine însuşi;
  
• 
  contaminarea diferitelor situaţii pastorale cu propriile tendinţe narcisiste;
  
• 
  manipularea persoanelor întâlnite sub impulsul unei excesive preocupări de a se afirma;
  
• 
  utilizarea unor atitudini defensive pentru a ţine la distanţă interlocutorii;
  

Unul dintre conflictele interioare cele mai des întâlnite la persoanele implicate în activitatea pastorală este dorinţa de a-i ajuta pe alţii corelată cu nevoia de a fi ajutat. La nivelul subconştientului, este uşor să speri că vei merita ajutorul, stima, respectul şi prestigiul prin intermediul propriei disponibilităţi sau prin prestarea unui ajutor cuiva. Van Kaam descrie cu fineţe subtilele manifestări ale egocentrismului în relaţia pastorală. El se întreabă în ce măsură este posibil să fii un păstor sau un terapeut realmente dezinteresat: „Pot oare dori să realizez ceva bun pentru credincioşi, fără ca gestul meu să fie şi un mod concret de a mă auto-realiza şi auto-perfecţiona?”²⁷

Prezenţa mai mult sau mai puţin masivă a obstacolelor enumerate mai sus l-ar face pe păstor prizonier într-o reţea paralizantă care-i împiedică întâlnirea şi dialogul cu sine însuşi şi cu celălalt.²⁸ Inima păstorului, care este rădăcina întregii sale fiinţe, n-ar mai fi o lentilă transparentă prin intermediul căreia realitatea celuilalt să fie văzută ca unică şi distinctă.

Obiectivul de a face lumină asupra „lui însuşi” nu implică – pentru păstor – recursul la mijloace extraordinare, ca de exemplu psihoterapia, dar pretinde totuşi curajul de a se privi introspectiv, utilizând acele oportunităţi pe care viaţa cotidiană le face posibile. Fără această forţă interioară nu este posibil să iniţiem acel proces de schimbare, care în termeni teologici se numeşte „convertire”, rezultat al acţiunii harului lui Dumnezeu şi al înclinaţiilor pozitive ale persoanei umane.