În jurul vârstei de 45 de ani se realizează adesea o restructurare existenţială, datorată bolii şi morţii părinţilor, detaşării de fii şi de familie sau pierderilor afective. În deceniul al 4-lea sau al 5-lea al vieţii, mulţi se găsesc în situaţia de a asuma un rol (nu filial) ci aproape pseudo-parental faţă de părinţii ajunşi în nevoie de asistenţă. Datoria cea mai dificilă a bătrânilor este tocmai aceea de învăţa (deşi sunt părinţi!) să facă pe fiii, adică să accepte să treacă de la o situaţie de independenţă la una de dependenţă, din „capi” de familie, în „menţinuţi” de fiul care câştigă mai mult. Astăzi puterea şi respectul stă în mâinile celui care munceşte. Acest „eu lucrez” care dă toate drepturile în lumea noastră nu este o realitate uşor de acceptat, în special dacă bătrânul a exercitat dintotdeauna o putere despotică, tinzând să ţină cu crispare în mâini conturile financiare ale familiei şi gestiunea patrimoniului.
Generaţia de mijloc trebuie să înfrunte şi contrastele cu fiii adolescenţi, trăind astfel între două focuri, sufocată de pretenţiile încrucişate ale ascendenţilor şi ale descendenţilor. Dacă se mai adaugă aici tensiuni (inevitabile!?!) între soţi şi la locul de muncă (salar mic, şef autoritar etc.) se observă că perioada de mijloc a vieţii nu este deloc „de repaus”.
Când bătrânii îşi menţin o anumită eficienţă colaborează cu fiii şi nepoţii. Nu toate persoanele mai în vârstă doresc repaus şi inactivitate, multe se simt fericite dacă devin utile. Ajută la muncile casnice la îngrijirea copiilor. Se stabileşte astfel un raport inter-generaţional de interdependenţă, în care părinţii bătrâni, fiii adulţi şi nepoţii beneficiază de ajutor reciproc.
Dostları ilə paylaş: |
