Psihologie pastorală

11. Sănătatea spirituală

Omul de dezvoltă şi evoluează pe întreg cursul existenţei: la tinereţe este predominantă pasiunea, la maturitate lupta, iar la bătrâneţe meditaţia. După beţia narcisistă şi omnipotentă a copilăriei, după îngâmfarea megalomană a adolescenţei, după ambiţioasa angajare în muncă de la maturitate, soseşte bătrâneţea, şi trebuie să se dea socoteală de sensul vieţii şi să înfrunte propria realitate spirituală.

Căutarea de sens este conaturală fiinţei umane, este normală, maturizându-l pe om. Nu este însă uşor, într-o societate secularizată, să găseşti răspunsuri exhaustive. Credinţa în ştiinţă a substituit-o pe aceea în supranatural. Societatea noastră a distrus trăirea religioasă, dar nu a fost capabilă să o înlocuiască cu alte valori. Răspândirea de astăzi a vrăjitoarelor, a practicilor magice, a filosofiilor orientale sunt tentative de a umple acest gol. Majoritatea oamenilor de azi au pierdut consolarea credinţei, fără a găsi însă alte alternative. „Mistica” puterii şi a succesului nu gratifică precum cea supranaturală.

Pentru tineri, sensul timpului este mulţumitor pentru că viitorul pare nelimitat. Pentru cei în vârstă, în schimb, este frustrant, pentru că sunt mai puţin puternici, mai lenţi, cu dificultăţi de a ţine pasul cu ritmurile rapide de azi. Tinerii pot să „consume azi şi să plătească mâine”, cei în vârstă însă nu pot amâna plata. La o anumită vârstă, omul începe să se gândească mai mult la timpul care rămâne decât la acela care a trecut. Omul observă că nu mai are mult timp pentru a „profita” de viaţă, şi îi vine spontan ideea de a folosi cu maxim folos ceea ce i-a mai rămas.

Constatarea timpului scurt care a mai rămas poate declanşa o stresantă competiţie împotriva timpului. La o anumită vârstă, creşte stimulul spre reflecţie, existând posibilitatea de a privi propria viaţă într-o manieră mai amplă. Se ajunge astfel la o superioară conştientizare a propriei interiorităţi. Când s-au atenuat emotivitatea şi pasiunea, o nouă respiraţie spirituală se naşte din adâncuri. O dată depăşite obstacolele productivităţii cotidiene, diminuaţi fiind stimulii externi şi tensiunile instinctuale, din subteranul minţii se eliberează religiozitatea, această instanţă naturală prezentă în fiecare individ.

La o anumită vârstă, se acceptă ideea de supranatural cu mai multă umilinţă: experienţa de viaţă conduce la concluzia că nu există doar ceea ce este măsurabil; există altceva, deasupra evidenţelor obişnuite, deasupra aspectelor instituţionale şi deasupra ştiinţei. La o anumită vârstă omul ajunge la conştiinţa că metoda ştiinţifică nu este unicul mod de căutare al adevărului pentru că a gândi în mod doar raţional înseamnă a limita psihicul la conştient. Chiar dacă ştiinţa a adus umanităţii mari avantaje, cunoaşterea nu se epuizează în „ştiinţific”, ci cuprinde dimensiuni de o importanţă fundamentală pentru echilibrul psihic, precum metafizica şi arta.

Credinţa religioasă are şi o funcţie de semnificaţie, deoarece ne ajută să descoperim sensul vieţii. Raportul cu ceva extern şi superior reprezintă aspiraţia fiinţei umane care, tocmai pentru că este limitată în timp şi spaţiu, este însetată de absolut şi de infinit. Speranţa într-un „dincolo” diminuează şi linişteşte angoasa existenţială comportând şi o superioară acceptare a durerii fizice (boala) şi psihice (pierderea unei persoane dragi).

Existenţa în această lume devine o fază tranzitorie în aşteptarea trecerii spre o viaţă mai bună, „adevărata viaţă”. Statisticile socio-religioase indică că tocmai cei de 60 de ani, încep un proces de reluare a reflecţiilor spirituale şi o relansare a practicilor pioase şi meditative, cunoscând deci un fel de reintegrare în circuitul religios.

Frica de moarte poate să fortifice viziunea religioasă. Adeseori însă împroprierea cu imaturitate a valorilor religioase este un factor destabilizant care poate să deraieze în fobia de infern. Pentru mulţi bătrâni există angoasa infernului, adică groaza de pedeapsa eternă. Nevroticul care suferă de această angoasă nu a înţeles conceptul creştin de Dumnezeu al dragostei şi al iertării. Bătrâneţea deci ne ajută să-L înţelegem mai bine pe Dumnezeu.