Psihologie pastorală

2. Nondirectivitatea

În prezentul paragraf ne oprim asupra conceptului de nondirectivitate cum a fost formulat şi înţeles de K. Rogers, în raport cu activitatea terapeutică. Prin termenul de „non-directive therapy” el vrea să definească o atitudine specifică pe care preotul terapeut trebuie să o aibă în faţa credinciosului: este vorba de o atitudine pe baza căreia preotul refuză să orienteze persoana într­o direcţie predeterminată şi evită să-l conducă pe individ, să gândească sau acţioneze în locul lui, potrivit unei reţete sau scheme universale.

Acest aspect negativ din definirea nondirectivităţii trebuie corelat cu cel pozitiv care s-ar putea exprima astfel: asumând o atitudine nondirectivă, preotul îşi mărturiseşte în mod practic propria încredere în capacitatea de auto-direcţionare cu care fiecare persoană umană este dotată de Dumnezeu.

Termenul non-directivitate, poate fi înţeles şi în moduri foarte diferite de acela al lui K. Rogers. Un alt autor, Y. Saint-Arnaud, sugerează ca preotul psihoterapeut să maturizeze în sine o dispoziţie de fond din care să izvorască în mod natural atitudinea non-directivă. El numeşte această dispoziţie ignoranţă creativă. Această ignoranţă se referă la sectorul perceptiv al interlocutorului, adică la semnificaţia pe care situaţia expusă o are pentru el. Ea nu se referă, bineînţeles, la adevărul care trebuie proclamat, valorile care trebuiesc propuse, riscurile în care persoana ar putea să naufragieze, indicaţiile operative care se emană inevitabil din dialog. Dacă preotul este „ignorant” din punctul de vedere al acestor conţinuturi, nu poate nicidecum califica această ignorantă drept „creatoare”.

Altă atitudine greşită în aplicarea nondirectivităţii este aceea de a o considera drept pură tehnică. Dintr-un sondaj realizat în clerul Episcopiei de Montreal, a reieşit că majoritatea preoţilor care simpatizează şi aplică colocviul nondirectiv, se preocupă mai mult de a învăţa aparatul metodologic decât să maturizeze ei înşişi dispoziţii de fond în primirea acceptarea credincioşilor. Cercetarea a evidenţiat că acest mod mecanic de a aplica nondirectivitatea îl conduce pe preot să fie în mod practic, paradoxal, foarte directiv.