Psihologie pastorală

Reformularea presupune înţelegerea a ceea ce credinciosul a exprimat (pe cale verbală sau nonverbală) şi reexprimarea cu claritate a conţinutului mesajului său. Acest tip de intervenţie îi garantează credinciosului faptul că preotul participă profund la experienţa lui, nu doar gândeşte teoretic ceea ce el a exprimat. Acest mod de împreună-pătimire are efect benefic şi stimulator asupra individului. El are certitudinea că este realmente ascultat şi înţeles într-un mod foarte profund. Descoperă că reuşeşte să-şi exprime anumite stări ale sufletului său neclare lui însuşi. Se simte astfel dinamizat să pătrundă în propria lui lume interioară încurajat de o prezenţă caldă, asiduă, înţelegătoare şi binevoitoare.

În plus de aceasta, reformularea permite o continuă verificare de către preot a ceea ce a înţeles din ceea ce credinciosul a expus. Prin reformulare credinciosul este continuu solicitat să se confrunte cu ceea ce preotul a înţeles, cu ceea ce preotul îi comunică în reformulare, găsindu-se astfel într-o situaţie care-i facilitează atât confirmarea cât şi corectarea a ceea ce preotul a înţeles. Diferitele tipuri de reformulare care vor fi prezentate mai jos nu constituie nicidecum nişte tehnici sistematice şi rigide, ci reprezintă câteva posibile forme şi variaţii ale expresiei verbale care se nasc spontan în preotul profund animat de acele dispoziţii interioare pe care trăirea lui Dumnezeu i le conferă.

Într-un mod mai specific, reformularea traduce în practică atitudinea preotului care îşi propune să se elibereze de propria schemă de referinţă cu scopul de a intra în mod gradual în modul subiectiv de gândire şi trăire al celuilalt, pentru a-i înţelege drama şi suferinţa.

Principalele forme de reformulare sunt: repetarea, restructurarea planului subiectiv şi reflectarea sentimentului.

a) Repetarea. Este vorba despre o formă elementară de reformulare şi priveşte conţinutul evident al comunicării interlocutorului. Ea este în mod general scurtă şi-şi propune să-l asigure pe interlocutor că ceea ce el expune este perceput corect de preot. Există diferite forme de repetare: repetarea ecou (1), repetarea rezumativă (2) sau folosirea expresiilor echivalente (3). Răspunsul „ecou” constă în repetarea ultimelor cuvinte pronunţate de interlocutor mai înainte de pauză. Uneori acest fapt este suficient pentru a face să se simtă că este atent la povestirea narată. Acest tip de răspuns trebuie uzat doar din când în când, într-un context de înţelegere facilă, cu un ton de participare activă şi sensibilă. Dacă preotul abuzează sau o face pe un ton monoton şi absent, interlocutorul poate să-l perceapă pe preot ca fiind dezinteresat de ceea ce spune.