Psihologie pastorală

Lumea pierdută a sentimentelor

În prima parte a copilăriei, pentru a se conforma aşteptărilor aceluia care are grijă de el, copilul trebuie să-şi înăbuşe setea de iubire. Trebuie să-şi reprime reacţiile emotive la refuzurile pe care le primeşte, ceea ce duce la imposibilitatea de a trăi anumite sentimente. Unii copii au dezvoltat o adevărată artă de a ţine departe sentimentele. Copilul, de fapt, poate trăi sentimentele numai dacă există o persoană care îl acceptă cu aceste sentimente, îl înţelege şi îl secondează. Dacă lipsesc aceste condiţii, dacă copilul pentru a trăi un sentiment riscă să piardă iubirea mamei (sau a figurii materne substitutive), atunci nu poate trăi sentimentele în secret, şi le îndepărtează. Ele vor rămâne înscrise în trupul său, memorizate ca informaţii. Ca urmare, în viaţă, acele sentimente vor putea să renască fără să mai fie înţeles contextul originar. Să luăm ca exemplu sentimentul de a fi abandonat. Ne gândim la sentimentul copilului mic, ale cărui comunicări verbale sau preverbale nu au ajuns la părinţi. Şi nu pentru că părinţii erau răi, ci pentru că ei înşişi aveau carenţe afective, erau ei înşişi în căutarea unei persoane disponibile: copilul este disponibil. Copilul putem să-l educăm într-un mod de a-l face să devină cum ne place nouă. De la copil se poate obţine respect, în faţa lui putem să părem puternici, când suntem obosiţi îl putem încredinţa altora, graţie lui putem să ne simţim în centrul atenţiei. Copilul poate deveni o unealtă de satisfacere a propriilor pasiuni neconştientizate…

Alice Miller

(psiholog şi psihoterapeut de la Zurich)
„Adaptarea la nevoile părinţilor conduce adesea la formarea „falsului sine”. Individul dezvoltă o atitudine şi o strategie în care se limitează să apară aşa cum alţii aşteaptă, cum „trebuie” să fie, şi se identifică totalmente cu sentimentele pe care le arată. Adevăratul său „sine” nu poate să de dezvolte. Părinţii de fapt au găsit în falsul sine al copilului o confirmare pe care o căutau, şi copilul, care nu a putut să-şi construiască o siguranţă proprie, va depinde în mod conştient, şi ulterior în mod inconştient, de părinţi. Neputând să se abandoneze sentimentelor proprii şi neavând experienţa acestora, el nu-şi cunoaşte adevăratele nevoi şi este alienat de sine însuşi la maximul grad posibil. În această situaţie, nu poate să se separe de părinţi, şi va depinde şi ca adult de confirmările persoanelor care reprezintă părinţii, precum „partenerul”, grupul sau „fiii”. Moştenire de la părinţi sunt amintirile inconştiente, refulate, care ne constrâng să ascundem în profunzime adevăratul „sine” în faţa noastră înşine. Fapt pentru care, solitudinea experimentată în casa părinţilor mai târziu va fi urmată de izolarea în noi înşine”.