Psihologie pastorală

Sinteză:

Analiza acestui dialog, care ia naştere în momentul în care cineva cere un sfat, scoate în evidenţă inconvenienţele răspunsurilor critice, curioase şi generalizante. Nu trebuie bineînţeles excluse sistematic din dialogul pastoral, cum s-ar putea face în anumite tipuri de relaţie psiho-terapeutică. Dar trebuie reflectat cu atenţie ca nu cumva dialogul pastoral însuşi să fie articulat (şi implicit împiedicat) în baza unor automatisme obişnuite care cu timpul vor provoca în credinciosul dornic de călăuzire reacţii de opoziţie defensivă, dependenţă pasivă, insatisfacţie afectivă şi în cele din urmă, ruptură a relaţiei.

Examinarea răspunsurilor de tip reflexiv şi explicativ ne demonstrează aportul pozitiv al acestor răspunsuri: siguranţă, însuşirea unor argumente serioase, mature, independenţă a deciziei finale de circumstanţele pur exterioare în raport cu terţe persoane. Este de subliniat că “siguranţa” de care se dispune este condiţionată de posibilitatea de manifestare în mod autentic a opiniilor şi a dispoziţiilor interioare ale interlocutorului. Ea nu dă naştere în mod necesar “liniştii” interioare în raport cu decizia de luat; dimpotrivă, poate chiar creşte neliniştea din cauza faptului că nu se găseşte un preot-sfătuitor care să sugereze în mod clar sau decis soluţia “exactă”. Dar oare, această “angoasă” de fond nu este condiţia însăşi a libertăţii noastre? Şi nu este oare mijlocul ideal şi cel mai puternic pentru ca conştiinţa să se adreseze lui Dumnezeu şi să se regăsească în El prin intermediul rugăciunii? Iată de ce trebuie să i se rezerve un loc de prim plan în psihologia pastorală.