Psihologie pastorală

Preotul şi bolnava anti-clericalistă

Următorul dialog are loc într-un salon de spital. Preotul doreşte să facă o vizită pastorală la un spital. Este îmbrăcat cu reverenda având un patrafir pe braţ. Intră într-un salon şi este astfel întâmpinat de o pacientă (de aproximativ 47 de ani)⁴⁷:

• 
  Voi, preoţii şi maicile nu ştiţi altceva decât să ziceţi oamenilor simpli ce trebuie să facă pentru a ajunge în rai. Câte predici inutile, căci oricum, fiecare face ceea ce doreşte! Ce credeţi că nu-i aşa?
  
• 
  Desigur că nu este deloc plăcut să te simţi tratat ca un copil: fă aceasta, să nu faci aceea...
  
• 
  Nu e plăcut? Mi-mi vin nişte nervi...ce drept au alţii să se amestece în treburile mele? Să se gândească fiecare la treburile sale.
  
• 
  Mă pune cu adevărat pe gânduri agresivitatea dumneavoastră. Nu credeţi că m-aţi luat prea tare?
  

Răspunsul preotului este cu adevărat inspirat. De fapt, cum se va vedea în continuare, femeia avea o reacţie violentă şi nevrotică nu la persoana preotului, pe care de altfel nu avea de unde să-l cunoască, ci la haina acestuia, la reverendă, care era un simbol clerical. Această haină neagră arăta că omul din spatele ei desfăşoară un rol anume, acela de reprezentant al lui Dumnezeu. Acel om nu venea în numele lui, ci al lui Dumnezeu şi al unei instituţii, Biserica. Reacţia ei nevrotică se explică printr-un trecut traumatic, legat de „feţele bisericeşti”. Răspunsul preotului este ideal, întrucât, luminat de Duhul Sfânt, el intuieşte aceasta. Tocmai de aceea, prin cuvintele sale, lasă să iasă la iveală omul din spatele reverendei. Nu se ascunde după rolul de preot pe care îl înfăţişează în acest moment, pentru că simte că ideea de preot este compromisă în mintea şi inima acestei femei. Tocmai de aceea ştie că şansa lui este să o cucerească prin persoana sa, iar nu prin rolul pe care îl îndeplineşte în numele instituţiei.

• 
  Mă iertaţi, părinte. Dar eu când văd preoţi sau maici, nu ştiu, dar instinctiv reacţionez, poate pentru că îmi amintesc de lucruri extrem de neplăcute.
  
• 
  O, acum mă simt mai liniştit. Înţeleg că haina neagră ce o port vă deranjează, iar nu persoana mea. Îmi dau seama totuşi că trebuie să fi trăit nişte experienţe negative în legătură cu vreun preot sau vreo maică ce aţi întâlnit.
  
• 
  Mda... astăzi poate nu mai interesează pe nimeni, dar, în urmă cu 35 de ani, când mi-am lăsat vechiul soţ şi am plecat cu un altul preotul din biserică, a făcut la o slujbă la care participam o predică cu un asemenea conţinut că toţi au înţeles că se vorbea de mine. Satul acela era mic şi toţi ne cunoşteam. Din acea zi, potrivit părerii lui, eu sunt damnată infernului şi atunci eu am început să mă îndepărtez de biserică. Chiar dacă cineva greşeşte, eu nu cred că este permis să-ţi baţi joc de el într-o asemenea manieră. Unele lucruri nu se pot uita...
  
• 
  Acum înţeleg supărarea dumneavoastră... nu se poate trăi bine cu aceste amintiri traumatice şi cu aceste sentimente negative. Poate că greşesc, totuşi aş dori să vă spun ceea ce eu gândesc: mi se pare că am observat în dumneavoastră şi o imensă sete de a vă schimba imaginea socială şifonată atunci...
  
• 
  Ei, sinceritate pentru sinceritate: eu nu mă voi mai întoarce niciodată la preot pentru a face pace cu el. Cu toate acestea, cu timpul eu mi-am înţeles greşeala; nu a fost corect ceea ce am făcut, dar mai cred că dacă există un Dumnezeu iubire infinită, el nu mă va arunca în iad, aşa precum prin cuvinte o fac cu multă satisfacţie, unii preoţi...
  
• 
  Îmi dau seama că din ziua în care v-aţi lăsat soţul, aţi parcurs un lung drum de consolidare a credinţei, de revizuire a gândirii, un drum de pocăinţă... cred că tot acest drum nu a fost deloc uşor.
  
• 
  Vă garantez că nu a fost deloc uşor să-mi recunosc greşeala. Şi de fapt, acum este pentru prima dată când recunosc aceasta în faţa unei alte persoane. Mi se pare că m-am eliberat de o mare greutate.
  

Experienţa preotului a făcut-o pe bolnavă să facă un pas enorm spre reconcilierea cu Dumnezeu şi cu Biserica: o mărturisire pe care nu a mai făcut-o niciodată până atunci.

• 
  E minunat ceea ce-mi spuneţi. Am certitudinea că dumneavoastră acum vă împăcaţi cu dumneavoastră înşivă şi puţin, chiar şi cu... haina mea neagră...
  
• 
  Da, mă simt mult mai senină... în ceea ce priveşte haina neagră, va mai fi nevoie de puţin timp; dar nu se ştie niciodată...ar trebui să-mi clarific mai întâi cu dumneavoastră atâtea lucruri...
  

************