Psihologie pastorală

Limbutul

Limbut este acela care vorbeşte aproape în continuu, fiind imposibil de stăvilit, adesea oprindu-l pe altul pentru a se putea exprima el şi ignorând toate semnalele care-i sunt trimise de alţii în încercarea lor disperată de a-l opri din insistentul său monolog. Adeseori limbutul, dacă privim lucrurile din perspectiva subiectului discursului – pierde firul logic al discuţiei sale. El poate chiar să ajungă să-l „paralizeze psihologic” pe celălalt, să-l anihileze complet. Interlocutorul, la rândul lui, se simte acostat şi agresat de limbut, poate să aibă clare stări de oboseală fizică şi psihică, şi astfel doreşte – inevitabil - să pună capăt cât mai repede dialogului şi apoi relaţiei.

Comportamentul limbutului poate fi însă doar temporar, ca urmare a nevoii de a-şi descărca stresul, sau pentru a compensa situaţii momentane de dificultate la serviciu sau în familie. În ciuda aparenţelor, acest comportament demonstrează o redusă posibilitate sau capacitate de expresivitate şi de comunicare în general. Poate să fie şi o atitudine cronică, ce se dezvoltă pe un substrat similar celui al egocentricului: complex de inferioritate, nesiguranţă de caracter, dificultăţi în înfruntarea relaţiilor cu alţii, depresii mascate etc. La toate acestea limbutul răspunde „ascunzându-se”, producând fluvii de cuvinte ce au drept scop mascarea propriilor probleme şi îndepărtarea posibilităţii ca un alt individ să intre în propriul univers interior. Şi limbuţia trebuie cu multă precauţie evitată în relaţia pastorală, din moment ce foarte uşor generează „fuga” celuilalt, îi limitează iniţiativele şi îi anulează participarea la dialog.

4.