Psihologie pastorală

Înfumuratul

Înfumurarea este goana după onoruri câştigate pe urma unor lucruri meschine. Înfumuratul este omul care invitat la un ospăţ caută cu orice preţ să se aşeze în apropierea gazdei. Îşi duce singur feciorul la templu la Delfi (sediul celui mai cunoscut oracol al lui Apolo) ca să-şi tundă pletele (era un obicei la vechii greci ca în pragul adolescenţei să-şi tundă pletele, închinându-le unei divinităţi, de cele mai multe ori zeului Apolo de la Delfi; ulterior, pe vremea lui Teofrast, obiceiul a fost abandonat din pricina dificultăţilor unei călătorii la Delfi. Înfumuratul prezentat de Teofrast persevera în vechiul obicei). Când sacrifică un bou, îl leagă de coarne cununi mari şi atârnă căpăţâna animalului de stâlpul porţii, pentru ca cei veniţi să-şi dea seama că a jertfit un bou. Iar dacă aduce ca dar de închinare în templul lui Asclepios un deget de aramă, se duce zi de zi să-l împodobească cu cununi şi să-l ungă cu uleiuri parfumate.

Se tunde des, are grijă ca dinţii să-i fie albi, îşi schimbă hainele, deşi le-ar mai putea purta; se parfumează exagerat; la reprezentaţiile de la teatru îşi caută loc în apropierea tribunei oficiale. Are acasă şi o mică palestră cu nisip şi un loc amenajat pentru jocul cu mingea, loc pe care-l pune la dispoziţia sofiştilor (sofiştii – cei dintâi învăţaţi care pun problema cunoaşterii – erau propagatori ai unor teorii sociale pentru emanciparea individului din legăturile lui gentilice. Cu excepţia câtorva, aveau o concepţie materialistă despre lume. Ei au inaugurat dialectica şi au rămas celebri prin latura negativă a activităţii lor: abuzul de permise false şi de silogisme greşite).