| Prost-crescutul
Căutând o definiţie pentru proasta-creştere, am putea spune că este o comportare supărătoare, dar nu dăunătoare. Prost crescut este cel care intră în casa omului îndată ce a adormit şi-l trezeşte ca să-i spună ceva. Dacă eşti pe punctul de a porni într-o călătorie, se întinde la vorbă cu tine şi te face să întârzii. Celor ce vin în vizită la el le recomandă să-l aştepte până se va întoarce de la plimbare. Omul prost crescut ia copilul din braţele doicii, îi dă în gură resturi mestecate de el mai întâi, îl alintă strângând din buze şi-l numeşte „odorul tatei”.
Când se află la masă povesteşte că a luat un elebor (plantă cu efect purgativ, bună şi ca leac împotriva nebuniei) că l-a servit de minune şi că fierea evacuată o dată cu resturile era mai neagră ca sosul din farfurie. Omul prost crescut e în stare să întrebe de faţă cu sclavii: „Măicuţă, ce-ai simţit şi ce zi era când te-au cuprins durerile naşterii şi m-ai adus pe mine pe lume?” În locul mamei, răspunde tot el, că la naştere a simţit bucurie, şi durere şi că anevoie poţi afla pe lume un om care să nu fi avut parte de amândouă.
Când e invitat la un ospăţ, povesteşte că are acasă un rezervor cu apă rece, o grădină cu belşug de zarzavaturi fragede, un bucătar nespus de dibaci în pregătirea bucatelor, casa lui geme de musafiri, iar prietenii pe care-i are sunt la fel cu un butoi fără fund. Nu-i poate mulţumi, oricâte atenţii ar avea faţă de ei. Atunci când are el prilejul să ofere un ospăţ, nu mai conteneşte lăudându-şi bufonul pentru ghiduşiile lui. Ţinând în mână paharul, îşi îndeamnă invitaţii să bea, dându-le asigurări că s-a îngrijit ca petrecerea lor să fie cât mai reuşită, că e de ajuns un singur semn din partea lor pentru ca sclavul să şi alerge la prăvălia „negustorului de fete”.
Dostları ilə paylaş: |
