Psihologie pastorală

Primul pas în vârsta a treia: „ieşirea din societate”

Motto: Trebuie să ne dorim

nu doar să adăugăm ani vieţii,

ci şi să dăm viaţă anilor.

„Desocializarea” este fenomenul în urma căruia o persoană iese din câmpul muncii regulate, abandonând toate relaţiile sociale pe care aceasta le presupunea. Ceea ce până acum a constituit ritmul existenţei – trezirea de dimineaţă, deplasarea la locul de muncă, colaborarea cu colegii, subordonarea faţă de un şef în timpul serviciului, întoarcerea acasă după-masa – totul acum este schimbat. Se impune un nou mod de sistematizare a zilei, trebuie găsite alte grupuri de referinţă şi alte modalităţi de auto-realizare.

Într-o primă fază, „ieşirea din societate” este percepută de mulţi ca o experienţă dureroasă sau oprimatoare; pentru alţii constituie o ocazie de bucurie („Nu vom mai fi constrânşi la o zi dură de muncă”). În primele săptămâni după pensionare se trece prin momente de nesiguranţă, de nelinişte, de experimentare. Aceste momente, în care trebuie stabilit un nou tip de raport cu timpul disponibil din abundenţă, devin cu atât mai lungi şi mai neliniştitoare cu cât subiectul în chestiune şi-a găsit în trecut satisfacţia aproape exclusiv din propria muncă.

Într-un alt doilea caz, „ieşirea din societate” a avut loc deja, de-a lungul ultimilor ani, cu mult înaintea pensionării. Este vorba despre constatarea faptului că fiii au abandonat definitiv casa părinţilor şi şi-au format o familie proprie. Momentul decisiv poate fi definit acela în care fiii nu mai simt nevoia părinţilor, în special a mamei. De acum înainte, grija lor neîntreruptă nu va mai fi cerută. Părinţii vor trebui să fie disponibili eventual pentru sfaturi sau pentru vreun ajutor cerut expres de fii. Cum se ştie, familiile tinere apreciază mult pe tatăl sau pe mama care locuiesc în apropiere, şi care din când în când îndeplinesc gratuit rolul de baby sitter. În acest caz e valabil principiul „aproape, dar la îndepărtare” („Vecini, dar la distanţă”). De fapt, o convenţie de acest tip garantează procesul de eliberare a părinţilor restituindu-le propria viaţă.

O altă formă a „ieşirii din societate”, radicală şi traumatică de cele mai multe ori, este reprezentată de intrarea într-un cămin pentru bătrâni. Unii bătrâni preferă să ducă o existenţă asistată, sub îngrijirea altor persoane, pentru a beneficia în fiecare moment de asistenţă şi de hrană. Deoarece viaţa într-un cămin de bătrâni este foarte liniştită, ei îi este asociată ideea de „ieşire din societate”, întrucât aici bătrânii sunt sustraşi mediului normal de viaţă şi raporturilor obişnuite dintre oameni. Ei sunt puşi în situaţia de a se confrunta într-o măsură mai mare cu semeni similari, de aceeaşi categorie – trăind, cu alte cuvinte, „uşă în uşă” – fiind mai dependenţi unii de alţii. Simplul fapt că între propriile mobile trebuie să fie alese doar unele care vor putea fi duse în noua „locuinţă” şi că mare parte din ele vor trebui să fie înstrăinate sau aruncate, determină o rană profundă în inima bătrânilor. Această mutaţie comportă atât câştiguri cât şi pierderi.

Reţeaua de relaţii sociale în care persoana este angajată suferă cu trecerea anilor mutaţii atât sub aspect cantitativ cât şi calitativ, de exemplu, prin detaşarea de viaţa profesională, prin moartea celor de aceeaşi vârstă, prin schimbările intervenite în viaţa de familie.

1. 
   Precum demonstrează gerontologia, bătrânii care trăiesc singuri consideră „timp liber”, timp al relaxării şi al bucuriei de a trăi, doar acea parte a timpului pe care nu trebuie să o folosească făcând de mâncare, spălând sau călcând hainele, sau pentru curăţenia din domiciliu.
   
2. 
   În faţa fenomenului de creştere a coeficientului vieţii medii a populaţiei în general şi al îmbătrânirii excesive a societăţii (20% dintre germani au peste 60 de ani) doar o analiză diversificată, pe „fâşii” de vârste, va putea identifica specificul şi problemele reale ale vârstei a treia. Se vorbeşte azi de „bătrâni”, „bătrâne” sau de „moşi” şi de „babe”. Criteriul ce fixează terminologia poate fi atât vârsta biologică, cronologică, cât şi „gradul de capacitate de care dispune încă o persoană pentru a conduce o existenţă auto-suficientă”. A vorbi în general de „bătrâni” este prea simplificant şi nivelator, neglijând complexitatea situaţiei.
   

Există două grupuri de probleme de care o „pastorală a vârstei a treia” trebuie să se ocupe: pe de o parte sunt bătrânii sănătoşi, care nu vor absolut deloc să fie asistaţi şi care suferă de stresul pensionarului (o existenţă neliniştită); pe de altă parte, bătrânii bolnavi. Mulţi bătrâni sunt în condiţia de demenţă senilă, deci au nevoie de griji intense, nefiind conştienţi de ceea ce li se întâmplă.

Pentru orice formă de îmbătrânire se pune problema dificultăţii tranziţiei şi marea sfidare este aceea de a găsi o nouă structură a zilei. Igiena proprie şi curăţenia casei sunt considerate momente de muncă, precum şi vizitele medicale. Pensionarul poate spune: „Astăzi voi profita de timpul frumos pentru a mă plimba”; „Astăzi voi rămâne în pat până târziu, pentru că nu am chef să mă ridic din pat”. Această suveranitate asupra timpului face posibilă o viaţă în două lumi diferite: în aceea a ordinii, care aminteşte de zilele de serviciu, şi în aceea a libertăţii în care pensionarul îşi este „propriul lui rege”. Totuşi, mai înainte de a găsi un echilibru, el va trebui să irosească zile sau să-şi plătească căutarea cu ore de plictis.