Psihologie pastorală

5. Bătrânul şi familia

Motto: În lumea noastră, a părea bătrân,

nu este deloc un compliment.

În trecut, când lumea avea un metabolism cultural lent, cunoştinţele unei generaţii erau folosite de generaţiile succesive. Trecerea de la societatea statică (familială, agricolă şi patriarhală) a secolului al XIX-lea, la aceea dinamică (industrială, individualistă şi eficientistă) de azi, a anulat greutatea tradiţională a experienţei, calificându-i pe bătrâni „inutili”.

Cândva, familia îngăduia cu drag în sânul ei atât pe cel care se năştea (şi care nu producea) cât şi pe cel care murea. Actualmente, familia mononucleară, nu este deschisă faţă de mai multe generaţii; ocupă 60 de m² şi cunoaşte o mişcare centrifugală pe parcursul întregii zile (determinată de studiul celor tineri şi de munca celor mai în vârstă) membrii ei petrecând mai mult timp în afara casei decât intra muros. Familia de astăzi este marea bolnavă a societăţii noastre; este în criză pentru că membrii ei se suportă tot mai greu între ei.

Acest modus vivendi conduce la o fragmentare a raporturilor şi la o dureroasă rupere a legăturilor afective: este vorba de o nouă formă de solitudine, o nouă formă de a se simţi singuri, în ciuda vecinătăţii rudeniilor apropiate. Este fructul „civilizaţiei” post-sentimentale în care progresul tehnico-ştiinţific nu a fost acompaniat de o reală îmbunătăţire a condiţiei umane. Astăzi lumea este mai bogată din punct de vedere economic, dar mai săracă în sentimente.