| Capacitatea de a iubi a adultului este consecinţa dragostei pe care a primit-o la rândul lui, în special când era copil. Familia este locul în care el învaţă ce înseamnă să fii iubit şi să iubeşti. Uneori adultului i se pare că pruncul nu ascultă şi nu vede, dar de fapt acesta simte, vede, aprofundează, interiorizează. Îşi va aminti de toate mâine, când viaţa îi va rezerva aceleaşi probleme pe care părinţii le înfruntă astăzi.
Într-o dimineaţă, un copil îl vede pe tatăl său, stând pe prispă, scobind într-un trunchi de lemn o gaură şi îl întreabă: „Ce faci, tată?” Tatăl răspunde: „Fac o cană de lemn pentru bunicul. Acum îi tremură mâinile şi pe cea de porţelan o sparge” (în acele vremuri nu exista încă plasticul). Atunci copilul comentează: „Fă-o trainică, tată, astfel îţi va fi utilă şi ţie când vei fi bătrân!”
Copiii văd cum tatăl şi mama îl tratează pe bunici. Ca adulţi, se vor comporta similar cu părinţii lui ajunşi bătrâni, pentru că şi-au însuşit modelele lor. Este important deci ca părinţii să nu aibă crize nevrotice în raport cu bunicii, pentru ca fiii lor, să nu aibă amintiri negative din care să se inspire şi pe care să le reactualizeze ulterior. Ceea ce se seamănă aceea se culege: fiii noştri ne vor trata, când vom fi bătrâni, cum ne-au văzut tratându-ne părinţii, adică pe bunicii lor. Pregătim deci „cana” de lemn pentru bătrânii noştri, dar trebuie s-o facem trainică, pentru că vom bea noi înşine din ea.
Bătrânii constituie totuşi un depozit de înţelepciune pentru restul membrilor familiei. Totul este ca acest depozit să fie folosit. Există un proverb din Zimbawue care spune: Orice bătrân care moare este o bibliotecă care arde. Preşedintele din statul Kenia poartă titlul foarte sugestiv de „bătrân”.
Dostları ilə paylaş: |
