| Nu este necesar să trăieşti izolat pentru a te simţi singur. Poţi să te simţi singur şi în familie, iar în acest caz singurătatea este şi mai disperată. Există o linişte ucigătoare, o durere care deschide răni necicatrizate şi care obligă la separarea domiciliară. Există o intensitate în toate, inclusiv în durere. Trădarea fiului sau a fiicei este pe primul loc în acest caz. Îndepărtarea fizică este mult mai puţin gravă decât cea afectivă.
Cu trecerea timpului, raportul reuşeşte să se reînnoade, cel puţin formal, cu condiţia ca ambele generaţii să trăiască separat în locuinţe şi în menaj. Astfel bătrânii asumă rolul de vizitatori din când în când: o relaţie afectivă potrivit formulei: „intimitate, dar la distanţă”.
Graţie medicinii şi tehnologiei, bătrânii n-au fost niciodată atât de numeroşi şi atât de singuri. În ţările europene, doar 2% dintre bătrâni trăiesc împreună cu fiii. Adeseori anumite drame familiale sunt rezultatul carenţei de locuinţe, a dificultăţilor economice, a mobilităţii sporite impusă de locul de muncă. Astfel, familia mononucleară, dimensiunile limitate ale apartamentelor, ritmul muncii, preocupările feminine extracasnice, tensiunile şi conflictele intergeneraţionale îl expulzează pe bătrân din lumea familială unde, mai demult, respectat şi protejat, îşi încheia existenţa.
Dostları ilə paylaş: |
