Psihologie pastorală

8. Absenţa fiilor

Motto: Sub profil juridic şi social fiii abandonează astăzi mult mai repede decât în trecut casa părinţilor.

Sub aspect economic în schimb, o fac mult mai lent.

Adeseori bătrânii spun preotului: „Să nu spuneţi asta fiilor mei, oricum ei nu ar lua măsuri, şi eu aş avea o durere în plus...”. Există cazuri dureroase care demonstrează cum adeseori tatăl şi mama nu ar trebui să aştepte recunoştinţă de la propriii fii. Orice părinte trebuie să-şi amintească că uneori egoismul filial este feroce, iar el nu poate conta pe consolare din partea fiilor, cel puţin până în momentul în care aceştia devin la rândul lor părinţi. Doar atunci copiii devin capabili a da, nu doar a lua.

Uneori copiii cresc într-o viaţă de familie care acordă puţină atenţie calităţii relaţiilor inter-umane. Părinţii doresc binele copiilor, dar această dorinţă este gestionată greşit, preocupându-se doar de bunăstarea lor materială. Acest comportament este în acord cu actuala societate consumistă, care tinde, mai înainte de toate, să asigure odraslei un anumit nivel economic şi social. Nu este apoi de mirare că tinerii vor satisface, la rândul lor, doar nevoile materiale şi nu cele afective ale bătrânilor.

În alte cazuri, fiii nu cresc şi nu se maturizează din punct de vedere psihologic din vina părinţilor, care favorizează şi promovează dependenţa acestora, întrucât dependenţa acestora îi face pe părinţi să se simtă importanţi. Doar când ajung la bătrâneţe, părinţii pretind, pe neaşteptate, ca fiii să fie independenţi şi autonomi. Dar aceştia au dobândit mentalitatea celui care primeşte doar, fără să dea, deoarece au fost crescuţi într-o continuă aşteptare în raport cu viaţa.