Psihologie pastorală

Copiii pretind timp, atenţie, dialog. Pun întrebări şi pretind răspunsuri. Nu doresc „predici”, ci disponibilitate. Înainte de toate doresc ca părinţii lor să fie realmente părinţi: îi deranjează când tatăl şi mama nu îşi menţin rolul. Când lipseşte materialmente un părinte sau figura lui este absentă din punct de vedere psihologic, sau puţin semnificativă, adică „periferică”, fiii sunt irascibili în faţa regulilor, au comportamente rebele şi adeseori deviate. Achiziţionarea individualităţii este de fapt un proces psihologic extrem de complex. Este iluzoriu să pretinzi o etică centrată pe implicare şi angajare, când simţul datoriei a fost substituit de permisivism, onestitatea cu disponibilitatea spre înşelare, spiritualitatea cu hedonismul.

În acestea şi în alte cazuri, nu este surprinzător că fiii, deveniţi adulţi, nu consolează „cărunteţile” bătrânilor. Anumite comportamente ale lor faţă de părinţi nu sunt altceva decât un fel de răzbunare pentru ceea ce nu au primit când erau copii. Nervozitatea lor are rădăcina în insatisfacţiile din copilărie. A provoca suferinţa părinţilor, a-i pedepsi, este de fapt un obiectiv inconştient.

Neînţelegerea părinţilor de către fii este o constantă psihologică. Deja în lucrările lui Platon întâlnim lamentările unor părinţi de tratamentul pe care fiii li-l rezervă. Aceasta se întâmplă pentru că se tinde a se iubi în termeni de profit, pentru a dobândi adică un avantaj. Este o voinţă de bine narcisistă, întrucât se iubeşte ceea ce ne este asemănător, sfârşind astfel prin a ne iubi pe noi înşine în alţii.

Nu este uşor să fii „fiu ascultător”, pentru că orice raport afectiv, chiar şi cel de mamă-fiu, este ambivalent, cu sentimente contradictorii, de interes şi de indiferenţă, de respect şi dispreţ, de iubire şi ură. Reacţia nevrotică a celor „mai puţin bătrâni” faţă de cei „mai bătrâni” derivă şi din faptul că aceştia reprezintă imaginea a ceea ce nu se doreşte a deveni. În cadrul familiei toţi se gândesc mai întâi la copil şi mai apoi la bunic; se sacrifică pentru fii, dar nu pentru părinţii bătrâni. Specia trebuie să se perpetueze: mai bine să favorizăm „viitorii” decât „supravieţuitorii”.