Toţi avem câte un gram de imaturitate psihologică, dar individul realmente matur nu-şi pierde echilibrul şi bunul simţ, ci dobândeşte o înţelepciune şi o generozitate a inimii pentru că ştie să se pună în locul altora, ştie să-i asculte, să dialogheze cu ei. Imaturul, în schimb, nu ştie să se iubească nici pe sine însuşi realmente, nici pe cei care-l înconjoară. Pentru că este lipsit de altruism şi de „umanitate”, are puţine de oferit. Uită că există „ceilalţi”, cu dorinţele lor, nevoile lor, aşteptările lor. Cel mai adesea el îi foloseşte pe ceilalţi, descărcându-şi asupra lor mânia sau ura.
