| 1. Reformularea
Am evidenţiat anterior rolul pe care tehnicile îl au în metoda rogersiană: ele o funcţie instrumentală, aceea a-l ajuta pe preot în transmiterea în mod clar şi eficace a stărilor sale duhovniceşti autentice; este o funcţie care nu trebuie nicidecum neglijată. Dacă este adevărat că, pe de o parte, preotul trebuie să-şi cultive propriul „sine” până în a traduce întro „filozofie” (concepţie despre lume şi existenţă) a propriei vieţi dispoziţiile sale de empatie şi de autenticitate, pe de alta, este necesar ca el să cunoască modalităţile cele mai potrivite pentru a comunica credinciosului aceste dispoziţii, într-un mod clar şi convingător. De fapt, se poate întâmpla ca dispoziţia sa cea mai profundă să fie manifestată întro manieră nepotrivită, inadecvată situaţiei în care se găseşte interlocutorul său în acel moment.
Aceste consideraţii fac evidentă necesitatea ca preotul să înveţe liniile directive ale unei metode deja apreciată şi stimată de decenii, astfel ca să ajungă mai repede şi fără eşecuri inutile sau dăunătoare la un dialog pastoral fertil. Axându-ne deci pe principiul nondirectivităţii, al rolului principal oferit interlocutorului, al înţelegerii empatice, observăm că preotul păstor trebuie să înţeleagă faptul că forma fundamentală a metodei rogersiene o constituie reformularea.
Dostları ilə paylaş: |
