Preoţii şi studenţii teologi analizaţi au demonstrat o evidentă „frică de a face impresie proastă, frică de insucces, de critică sau de opinia publică”: „Într-o discuţie sau dezbatere, argumentele cele mai solide îmi vin întotdeauna prea târziu, după încheierea discuţiei!”; „În prezenţa unor persoane cu o personalitate puternică, întotdeauna mă pierd”; „Îmi lipseşte încrederea în mine însumi…”
Ei au dificultăţi să spună „nu”. Acest fapt demonstrează o prea mare predispoziţie de a ceda la pretenţiile altora sau de a se „preda” la exigenţele altora. Discuţiile sunt evitate „din dorinţa de a-şi păstra liniştea sufletească” şi „iritarea este păstrată în sine şi nu este manifestată în exterior”. Este vorba de „hiperadaptare” şi „frică de a se lega”: „Evit tot ceea ce ar putea fi pricină de contradicţii!” „Evit, pe cât posibil, discuţiile neplăcute, chiar dacă ar fi necesare”; „Când sunt diferenţe de opinie, sunt întotdeauna eu primul care cedează…”
Au tendinţa de a experimenta sentimente de culpă dacă nu satisfac exigenţele altora, în special ale persoanelor aflate în nevoie;
Dau o mare importanţă „corectitudinii comportamentale”, care se exteriorizează într-o respectare foarte riguroasă a normelor.
