Este vorba de orientarea atenţiei preotului spre normele practice de îndeplinire a idealului creştin de perfecţiune, ignorând faptul că urcuşul spiritual este gradual, cunoscând suişuri şi coborâşuri, cu sinuozităţi inevitabile. În spatele atitudinii moraliste stă sindromul adolescentin marcat de idealism şi perfecţionism ce îl închid pe păstor în scheme rigide. Preotul moralist îşi ascultă doar superficial interlocutorul, are predispoziţia de a-l inculpa, fiind puţin tolerant cu erorile şi limitele „celui chemat”.
