I. Funcţia psihologică de susţinere afectivă şi de acceptare a credinciosului
Dialogul pastoral trebuie mai înainte de toate să ofere fiecărei persoane o ocazie, unică poate, de a fi înţeleasă şi acceptată aşa precum ea este, în integralitatea fiinţei ei afective, morale şi intelectuale. Ştim din Evanghelie că harul lui Dumnezeu poate pătrunde fiinţa umană în orice moment al evoluţiei ei şi în orice situaţie ("Nici eu nu te condamn..." – Ioan 8,11 a spus Mântuitorul femeii adultere). Adevăratul păstor nu este doar acela care este dispus să-şi dea viaţa pentru oile sale, ci şi acela care le cunoaşte în profunzime frământările şi rănile interioare, fiind plin de sensibilitate faţă de drama fiecărei „oi” păstorite.
Această acceptare afectivă a persoanei cunoaşte multiple aspecte:
a) În primul rând, a accepta persoana, aşa cum ea se prezintă la întâlnirea cu noi, ca persoană liberă, acceptându-i continuu progresele şi limitele pe care ea însăşi le fixează în cursul dialogului. Dialogul pastoral (care adeseori începe din iniţiativa celui care cere ajutorul) se va putea desfăşura doar acceptând libertatea interlocutorului şi va fi mutilat de îndată ce păstorul va exercita o anumită presiune (directă sau indirectă) pentru a forţa intimitatea interlocutorului.38
b) A înţelege persoana în unicitatea ei de excepţie, insubstituibilă, în unicitatea destinului ei providenţial (fapt ce trebuie să i se facă cunoscut). "A înţelege" nu este în această privinţă sinonim în mod necesar cu "a aproba". Înseamnă, de fapt, a vedea prezentul aşa precum îl vede şi-l percepe interlocutorul, a-l citi în lumina trecutului pentru a-i identifica valoarea proiectată în viitor.
Aceasta este deci atitudinea de fond pe care trebuie să o aibă păstorul: să-l accepte pe interlocutorul său aşa precum este, să lase să se maturizeze raportul pastoral cu acesta în ritmul pe care acesta îl decide şi – în plus – să-l facă conştient de această acceptare.
Dostları ilə paylaş: |
