Psihologie pastorală

Imagini demonice subconştiente despre Dumnezeu

Pentru început ne vom ocupa de imaginile false ale lui Dumnezeu existente în subconştientul contemporanilor noştri, imagini frecvent întâlnite de către psihologi, psihoterapeuţi şi preoţi în activitatea lor. Pe lângă „dumnezeul pedepsitor”, şi „dumnezeul morţii”, sunt des întâlnite imaginile unui „dumnezeu contabil” şi ale unui „dumnezeu al eficienţei” (care pretinde eficienţă). Au fost de asemenea întâlnite imaginile unui „dumnezeu înşelător”, „dumnezeu tiran” sau dumnezeu „dispreţuitor de oameni”. Toate aceste imagini sunt corelate celei de „Dumnezeu aspru judecător” care pune permanent la încercare oamenii, îi pedepseşte pentru păcatele lor prin tot felul de suferinţe pe acest pământ, iar pentru lumea de dincolo conturează perspectiva unei veşnice osânde.

Configurarea în mintea multora a imaginii unui Dumnezeu care pedepseşte în mod răzbunător este imputabilă unei doctrine a mântuirii patronată de logica dreptăţii punitive. „Ordinea tulburată de om prin revolta lui păcătoasă împotriva lui Dumnezeu poate fi restabilită numai graţie unei pedepse corespunzătoare”. În logica păcat-pedeapsă a doctrinei „satisfacţiei” din teologia romano-catolică – de exemplu – pedepsirea devine modul de restabilire a ordinii ontologice, prin intermediul căreia fiecăruia îi vine dat ceea ce merită.

Această idee despre Dumnezeu, specifică soteriologiei catolice, a fost însuşită de cultura occidentală secularizată. Doctrina „satisfacţiei” este complet străină de soteriologia ortodoxă. În Ortodoxie tronează imaginea unui Dumnezeu definit de părintele Siluan Athonitul drept „iubirea care nu ne poate refuza nimic”.⁶ Cu toate acestea, imaginea unui Dumnezeu pedepsitor a pătruns şi în spaţiul ortodox, odată cu însuşirea de acesta a culturii occidentale secularizate. Presiunea acestui tip de cultură asupra celei locale, est-europene a fost atât de puternică încât a ieşit biruitoare asupra vechii culturi orientale în care trona o imagine despre un Dumnezeu „iubire” dezinteresată faţă de oameni.

În teologia romano-catolică contemporană este însă în act o schimbare fundamentală în paradigmele doctrinei mântuirii. Actualmente soteriologia romano-catolică nu se mai fundamentează pe o „dreptate” divină pedepsitoare şi răzbunătoare, ci este orientată spre iubirea transformatoare, transfiguratoare şi creatoare a lui Dumnezeu faţă de întreaga creaţie. Pentru că Iisus Hristos a experimentat iubirea Tatălui până la moarte, El îi cheamă pe toţi oamenii să iasă din spirala răzbunării, invitându-i să intre în „Împărăţia” în care este suverană iubirea.⁷

Iubirea autentică nu ia în considerare principiul echivalenţei sau al compensaţiei („Dau pentru ca să primesc în schimb”).⁸ Iubirea divină nu este în mod simplu remunerativă, ci îl primeşte şi îl acceptă pe om aşa cum el este. Dumnezeu va acţiona în virtutea iubirii sale infinite chiar şi la judecata finală şi nu va ţine cont – pedepsind sau răsplătind – doar de un trecut pietrificat în clipa morţii în mod ireversibil. El va purifica pe oameni prin revelarea misterului său intim, prin invitarea tuturor de a participa la iubirea sa divină.

Nu arareori situaţiile dificile, bolile, moartea, handicapul, crizele de orice fel din viaţă sunt percepute şi interpretate de unii oameni ca fiind efecte ale „dreptăţii punitive sau răzbunătoare” a lui Dumnezeu.⁹ Când experienţele negative sunt înţelese şi interpretate în lumina Dumnezeului-iubire, omul se poate întreba: Ce pot învăţa din această experienţă traumatică din viaţa mea? Ce mesaj pot să trag din aceasta? Sub acest aspect, „dreptatea necruţătoare” a lui Dumnezeu poate conţine în sine un ajutor considerabil pentru a continua cu avânt drumul spre o „viaţă abundentă”.

Trebuie deci să luăm în considerare toate aspectele vieţii noastre, chiar şi cele negative, în lumina imaginii globale a lui Dumnezeu ce se desprinde din revelaţia lui Dumnezeu. Citind cu atenţie Sfânta Scriptură, nu ne este greu să desprindem din Vechiul Testament o imagine despre un Dumnezeu Tată aspru, agresiv şi violent, care pretinde evreilor să treacă prin ascuţişul săbiei pe toţi locuitorii pământului Canaan, închinători la idoli.¹⁰ Pe de altă parte însă, această imagine trebuie s-o corelăm celei neotestamentare, conturate de Mântuitorul Iisus Hristos, care ne-a spus „ultimul cuvânt” privitor la adevărata identitate a lui Dumnezeu Tatăl.

Imaginile demonice ale lui Dumnezeu se realizează şi se stabilizează atunci când – în mod absolut inconştient – sunt absolutizate emoţional anumite interpretări ale lui Dumnezeu, astfel încât una dintre acestea ajunge să domine un individ, fără să mai fie niciodată relativizată, integrată sau deschisă spre realitatea complexă şi globală a autenticului Dumnezeu, Care este un Dumnezeu al vieţii şi al iubirii. Ceea ce se experimentează în situaţiile dificile din viaţa unui om este interpretat mai mult în baza sentimentului decât al raţiunii.

Menţionăm acum că imaginea despre Dumnezeu poate fi rezultatul unei experienţe emotive, sau o simplă achiziţie intelectuală. Prin educaţie religioasă, omul poate dobândi cunoştinţe despre Dumnezeu, ajungând să cunoască multe lucruri despre El, dar aceasta nu este o cunoaştere reală a Sa, întrucât constituie o simplă „instrucţie” teoretică. Adevărata imagine despre Dumnezeu este cea dobândită în urma unei experienţe emotive, adică a unor trăiri duhovniceşti. Chiar dacă un om, din punct de vedere teoretic, acceptă şi mărturiseşte că Dumnezeu este bun, drept, sfânt, iubitor, este posibil ca el să nu „creadă” realmente acest lucru, întrucât mărturisirea lui nu este rezultatul unei experienţe interioare, duhovniceşti. În acest caz, în momentul în care omul se va confrunta cu o criză profundă în viaţă, imaginea teoretică despre un Dumnezeu „bun” se va dizolva rapid, se va zgudui din temelii, iar el va rămâne cu imaginea despre Dumnezeu dobândită în trecut, în copilărie, în urma unor experienţe emotiv-sentimentale. Omul este minte şi inimă, raţiune şi sentiment, şi acestea amândouă au câte un cuvânt greu de spus în conturarea imaginii despre Dumnezeu a unui individ.

Cu facilitate se uită adeseori că diferitele imagini ale lui Dumnezeu sunt doar nişte bucăţi din imensul şi grandiosul mozaic/icoană reprezentându-l pe Dumnezeu, mozaic destinat să rămână pentru totdeauna incomplet, întrucât însăşi existenţa veşnică a omului este un spaţiu de continuă revelare a lui Dumnezeu omului, niciodată neajungându-se ca omul, fiinţă creată, să cunoască exhaustiv Fiinţa necreată.