Psihologie pastorală

5. Noţiuni elementare de psihologie pastorală sanitară

- Pastoraţia bolnavilor terminali -
„Chiar de-ar fi să umblu în valea umbrei morţii,

nu mă tem de nici un rău, căci Tu eşti cu mine”.

(Psalmul 23,4)

Quelque heureux que soit l’état où se trouvent,

les hommmes ne sont jamais sans quelque d’ésir.

„Oricât de fericită sau de nefericită ar fi situaţia în care se găsesc,

oamenii nu sunt niciodată fără vreo dorinţă”.
Dialogul pastoral cu bolnavii foarte grav, aflaţi într-o fază terminală a vieţii sau muribunzi, ocupă un loc foarte important în cadrul obligaţiilor ce revin unui preot păstor, implicat sau nu în lumea sanitară.

Este imposibil ca un om trăind pe acest pământ, să nu exercite o influenţă (pozitivă sau negativă) asupra altor persoane. Privind cu atenţia în jur, toate domeniile existenţei şi în toate sectoarele de activitate (locul de muncă, cercuri culturale şi sociale, cluburi recreative sau sportive, grupuri de tineri) ne putem da seama cât de mult viaţa noastră depinde de modul în care harisma conducerii este exercitată şi acceptată.

Ne vom opri acum asupra celei mai simple structuri în care „conducerea” (călăuzirea) are un rol: întâlnirea dintre două persoane. În acest raport este bine să fie conştienţi ambii parteneri ai dialogului cât de mult se influenţează unul pe altul. Poate nu este necesar să amintim de Hitler sau de Gandhi pentru a demonstra cât de distructivă sau de constructivă poate fi responsabilitatea călăuzitoare.

Chiar şi în cea mai simplă formă de conversaţie dintre două persoane călăuzirea poate să fie o chestiune de viaţă şi de moarte. De fapt, în acest tip de întâlnire, se relevă câteva principii creştine de concretizare a călăuzirii creştine.

I.
Plecăm de la conversaţia dintre un pacient al unui spital şi un preot, vizitator de-al său.⁴⁴ Pacientul, Valer, este un ţăran de 48 de ani, fără multă şcoală, puţin obişnuit să se exprime în cuvinte. Provine dintr-o foarte săracă familie de munte şi se simte complet dezorientat în spital, la oraş, unde a fost adus pentru o operaţie la picioare. Suferă de o funcţionare insuficientă a arterelor. Vizitatorul, Ion Bob, este un preot tânăr, care face o perioadă de practică pastorală în mediile sanitare de la oraş, sub călăuzirea unui preot mai în vârstă şi cu o vastă experienţă, responsabil de acest spital.

Este vorba despre a doua vizită pastorală la acest pacient. Pacientul stă pe mijlocul coridorului, într-un scaun cu rotile. Mai sunt şi alţi pacienţi în jur, care vorbesc între ei. Iată conversaţia:

Pr.: Domnule Valer, eu... v-am făcut o vizită, alaltăieri, dacă vă mai amintiţi...

V. Da, îmi amintesc.

Pr.: Cum vă merge?

V. Cine ştie? Săptămâna trecută părea că vor să mă opereze. M-au adormit, m-au dus sus, şi apoi mi s-a oprit inima. Astfel s-au gândit că nu o să rezist şocului. M-au trimis iar aici jos, şi se pare că mâine mă vor opera.

Pr.: Şi atunci inima dumneavoastră a pornit din nou...

V. Da... S-au gândit că în acel moment era prea periculos să facă ceva. (pauză) Mă gândesc că acum sunt pregătit pentru operaţie. Cred că voi reuşi...

Pr.: Deci acum vă simţiţi în stare să o suportaţi.

V. Mda... Dar de moarte nu mă simt pregătit; dacă operaţia este necesară, o fac totuşi, altfel îmi pierd picioarele.

Pr.: Deci de moarte nu vă simţiţi pregătit, dar operaţia simţiţi că trebuie s-o faceţi, pentru a vă salva picioarele;

V. Da... (aprobând cu capul). Pentru că dacă vine sfârşitul, ceea ce se pierde este tot ceea ce este aici...

Pr.: Consideraţi deci cauza pierdută dacă nu reuşiţi să depăşiţi momentul operaţiei;

V. Da... Cei de acolo zic că nu este un mare lucru... mă întind aici şi mă ţin până în momentul în care mă operează. Zic că îmi vor pune tuburi de plastic prin picioare şi acelea îmi vor salva picioarele. Acest picior, priviţi (îşi dă jos ciorapul)... Degetul acesta devine negru când stau în picioare.

Pr.: Merită să faceţi operaţia, dacă veţi putea apoi folosi picioarele.

V. Da... Nici prin cap nu-mi trece să mor sub operaţie. Mai bine o moarte naturală, decât atunci când te adorm ei...

Pr. Ion: Ah... v-au spus deci că este posibil ca sub operaţie să existe pericolul morţii? Dar unicul mod pentru a vă vindeca este să faceţi operaţia.

V. Da...

Pr. Ion: Ce vă aşteaptă când veţi ieşi din spital?

V. Nimic şi nimeni!

Pr. Ion: Doar muncă şi iar muncă?

V. Da... Desigur, dacă îmi voi relua forţele. Dar voi fi pregătit pentru când va fi recolta tutunului.

Pr. Ion: Veţi merge să munciţi la recolta de tutun.

V. Da... Începe prin august.

Pr. Ion: Ce frumos.... Da, domnule Valer, sper ca mâine, după operaţie, totul să fie foarte bine...

V. Mulţumesc pentru vizită.

Pr. Ion: La revedere. Pe curând.

V. La revedere...

Preotul Ion nu a mai vorbit niciodată cu Valer. În ziua ulterioară, Valer a murit în timpul operaţiei. Poate ar fi mai corect a zice: „nu s-a mai trezit din anestezie”. Lui Ion i s-a cerut să fie călăuză duhovnicească într-un moment extrem de critic şi de delicat: a conduce un anumit pacient (cu o istorie individuală unică) spre un alt „mâine” decât cel care se profila la orizont. Ce însemna de fapt acest „mâine”? Pentru Valer era începutul reîntoarcerii la recolta tutunului.... sau întrarea în Împărăţia Morţilor.

Pentru a înţelege mai în profunzime semnificaţia şi importanţa călăuzirii psiho-pastorale, vom analiza întâlnirea dintre tânărul preot Ion şi Valer. Înainte de toate vom examina condiţia lui Valer (1), apoi ne vom întreba asupra modului în care păstorul ar fi putut să-l conducă spre un alt fel de „mâine” (2) pe acesta. Apoi vom insista asupra celor mai importante principii ale călăuzirii duhovniceşti (3) care s-au conturat în timpul întâlnirii.