Psihologie pastorală

O posibilă retrospectivă în trecutul pacientului

Nimeni nu poate înţelege toate implicaţiile ţipătului interior al lui Valer: „Pentru că dacă vine sfârşitul, se pierde tot ceea ce este aici”. La 48 de ani, fără familie şi fără prieteni, fără a avea pe nimeni care să-i vorbească, în faţa morţii, el se afla cu spatele îngreunat de un trecut dureros. Un om solitar şi disperat ca el nu avea probabil nicidecum şansa de a se ancora în propriul trecut pentru a dobândi conştiinţa dragostei lui Dumnezeu. În plus de aceasta, dacă moartea readuce adeseori memoria muribundului reactualizându-i chiar amintirile primei copilării, este foarte posibil ca să-i fi revenit în memorie tocmai predicile auzite în „prima copilărie” şi educaţia de la şcoală ameninţătoare (condamnarea veşnică a omului plăcerilor „terestre”). O astfel de „reamintire” nu putea face altceva decât să-l constrângă să se identifice cu omul care „pierde”. Poate că Valer nu a mai fost în biserică de ani de zile, poate că nu a mai vorbit cu un preot de când era copil. Este probabil că atunci când preotul a apărut alături de Valer, în mintea acestuia, să fi reapărut avertismentele, interdicţiile, avertizările din copilăria sa, făcând ca în mintea lui să dobândească o mai mare amploare transgresiunile vârstei adulte, percepându-le ca pe o greutate mai mare, care nu putea să conducă altundeva decât în infern.

Nu ştim ce se întâmpla cu adevărat în mintea lui Valer. Oricum, nu există motive pentru a subaprecia tensiunea (încărcătura de angoasă) care este observabilă în cuvintele sale: „De moarte nu sunt pregătit...”. Aceasta înseamnă că Valer nu era pregătit pentru un act încrezător de predare lui Dumnezeu. Nu era pregătit să-şi abandoneze viaţa în credinţă şi speranţă. Suferinţele lui prezente erau nimic raportat la ceea ce ştia el că urmează după această viaţă. Valer se temea de moarte într-o manieră existenţială. Dar oare, să trăiască, dorea?