Psihologie pastorală

Psihologie pastorală clinică

Un preot tânăr îşi propune să meargă să viziteze un pacient, credincios din parohia sa, aflat într-o fază terminală a bolii sale. Este vorba despre o persoană a cărui viaţă extrem de dificilă a fost întotdeauna iluminată de credinţă. În cameră se află sora bolnavului, însoţită de o prietenă de familie. Sora vorbeşte despre atitudinea de resemnare a fratelui aflat atât de aproape de moarte, sigur că-şi va întâlni în paradis soţia şi alţi membri ai familiei. Prietena, ce rămăsese să asculte în linişte, intervine pe neprevăzute, angajându-se în dialogul pastoral.⁴⁸

(P.= preotul D. =doamna G. = gazda, sora bolnavului)
D. Ei, cel puţin, are credinţa ca punct de susţinere!

P. Vreţi să spuneţi că dumneavoastră nu credeţi în Dumnezeu?

D. Ah, ba da, în Dumnezeu cred, nu cred într-o altă viaţă, dincolo. După viaţa aceasta, nu mai urmează nimic, şi este mai bine să mori decât să trăieşti aşa...

G. Ea (vorbind despre prietenă) A văzut atâtea... prea multe...

P. (adresându-i-se doamnei) Cred că aţi trăit în viaţă experienţe foarte grele.

D. Am avut o viaţă plină de suferinţe, de chin, de amar, şi presupun că încă nu s-au terminat. Aproape niciodată un moment de pace, de bucurie autentică. Aceasta nu este viaţă!

P. (sora credinciosului se apropie de pat. Preotul rămâne singur cu doamna. Amândoi se aşează). Aţi suferit, şi continuaţi să suferiţi foarte mult, nu?

D. Niciodată nu pare să se sfârşească suferinţa. Nu cred în paradis, există prea multă suferinţă pe pământ, parcă nu va fi niciodată pace pe pământ. Nu cred că va fi un loc unde totul să fie liniştit şi frumos. Dar dumneavoastră credeţi cu adevărat în aceasta?

P. Desigur. Şi aceasta îmi conferă un sentiment de mare seninătate şi linişte interioară. Atâtea greşeli de pe pământ, atâtea suferinţe pot fi redimensionate. Vom putea în sfârşit să trăim o fericire de durată, profundă. Aceasta-mi dă o mare speranţă şi un nou avânt în înfruntarea dificultăţilor.

D. Ah, după un anumit timp, nu mai există forţe, nici resurse pentru a înfrunta dificultăţile...

P. Este adevărat. Uneori într-adevăr te simţi strivit de încercările vieţii.

D. Când sunt strivită de încercări, mă revolt, blestem. Dacă există un Dumnezeu, nu poate să permită această suferinţă şi încă la aceeaşi persoană.

P. Vă simţiţi lovită în mod nejustificat şi deci vă revoltaţi...

D. Ce aş putea să fac?

P. După părerea mea faceţi totuşi bine. Este un sentiment profund şi acela al revoltei. În Biblie există un personaj celebru, care ca şi dumneavoastră se revolta împotriva lui Dumnezeu în faţa nedreptăţii: Iov.

D. Şi Dumnezeu ce îi răspunde?

P. Nu-i răspunde în mod clar, dar îi spune că suferinţa sa are un sens, chiar dacă el nu îl înţelege pe loc.

D. Nu-i înţeleg sensul nici eu..., şi acesta este un lucru tragic.

P. Cred că consideraţi mai dificil de suportat faptul că nu înţelegeţi, decât durerea însăşi ce o experimentaţi.

D. Oh, da, desigur. Toţi, mai devreme sau mai târziu, trebuie să suferim, dar de ce sunt copii care mor de foame? Dacă este război se înţelege; este răutatea cuiva, este voită de oameni. Dar cei care sunt inocenţi, nu au nici o vină, de ce trebuie să moară? Nu înţeleg.... Sunt revoltată şi uimită... Spuneţi-mi părinte, spuneţi-mi...