Psihologie pastorală

Umoristul

În general, umorist este cel preocupat de a provoca râsul sau surâsul altora; în cazul nostru, se înţelege prin umorism comportamentul celui care, cu prea multă frecvenţă şi în mod premeditat, transformă sau ar vrea să transforme comunicarea proprie şi a altuia în ocazii pentru a crea momente de spirit. Umorist este acela care în relaţiile normale demonstrează o tendinţă excesivă spre a sublinia un aspect umorist în subiectele pe care el însuşi sau alţii le tratează.

În optica în care îl analizăm noi, umorismul nu trebuie înţeles ca acea calitate - atât de apreciată - de a se arăta simpatic. Chiar şi această tendinţă poate deveni obositoare şi deranjantă. Umorismul constituie un obstacol în comunicare pentru că celălalt experimentează un fel de devalorizare a ceea ce zice (şi deci implicit a lui însuşi). Aceasta este cu atât mai valabil cu cât conversaţia poate să se axeze pe argumente ce au de-a face cu suferinţa, sau cu problemele dramatice, de diferite tipuri, ale persoanei. În acest caz, a face uz de ironie este cu adevărat dăunător: umoristul orientează spre ceva ridicol ceea ce pentru interlocutor nu este deloc astfel, şi drept urmare acesta se simte neînţeles, neacceptat, sau chiar ridiculizat.

În acest tip de raportare la celălalt nu se găseşte empatia şi comuniunea care în situaţiile de suferinţă sunt absolut necesare şi benefice. Umoristul, prin această modalitate de relaţionare, implicit determină în alţii construcţia unei imagini limitate şi defavorizante lui. De obicei este perceput ca un individ superficial, incapabil să înfrunte problemele de profunzime. Drept consecinţă, nu este luat în calcul sau este exclus din dezbateri atunci când acest lucru se demonstrează necesar (de exemplu, în cadrul unui grup, când se ia o decizie importantă, sau când se discută un subiect delicat şi complex). Umoristul poate în plus să fie perceput ca insensibil sau neserios, mai ales dacă-şi exteriorizează umorismul într-un context inoportun.

Ceea ce stă în spatele comportamentului umoristului, este în realitate o dezvoltare anormală a personalităţii sale, care se traduce într-o incapacitate de relaţionare într-o manieră specifică adultului. Umorismul are deci semnificaţia unei strategii de apărare, graţie căreia individul expune din sine doar o parte, parte care este mai superficială şi mai puţin vulnerabilă, cea care – în aparenţă – pare mai plăcută altora, cea care de fapt facilitează cel mai mult detaşarea şi ne-angajarea. Acest comportament poate constitui şi o strategie de tip reactiv, adică o mascare a unor trăiri şi situaţii de nefericire, insatisfacţie existenţială şi suferinţă psihică. Umoristul pare să fie determinat, în acest excesiv comportament al său, de o „foame” de acceptare, consideraţie şi recunoaştere, căreia îi subzistă frica inconştientă de excludere şi marginalizare (precum şi complexe de inferioritate). În orice caz, comportamentul excesiv umoristic acţionează în direcţia limitării relaţiei pastorale, întrucât aproape întotdeauna se opreşte la un nivel superficial, evitând o angajare emotivă reală şi profundă.

5. 
   Falsul