Psihologie pastorală


Pe cărările psihologice ale interiorităţii



Yüklə 1,13 Mb.
səhifə4/31
tarix29.07.2018
ölçüsü1,13 Mb.
#62501
1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   31

3. Pe cărările psihologice ale interiorităţii

- Erori frecvente în activitatea pastorală -



Mediocritatea ne îndeamnă să ne facem o onoare din defectele

pe care nu voim să le îndreptăm.

Nous essayons de nous faire honneur des défauts

que nous ne voulons pas corriger.
În exercitarea misiunii pastorale preotul trebuie să evite anumite erori care pot compromite succesul acesteia. În vederea unei activităţi pastorale fertile, este important ca fiecare păstor să acorde o importanţă deosebită acelor sectoare din activitatea pastorală în care există un mai mare risc de a greşi. Erorile curente ar fi următoarele:


  1. Profesionalizarea” pastoraţiei (activitatea pastorală redusă la o simplă obligaţie profesională)

În acest caz, relaţia inter-personală care se instaurează între păstor şi credincios nu este dinamizată de patos misionar. Cam aceasta este monologul interior care surprinde situaţia de care vorbim: „Fac ceea ce fac nu din pasiune pentru chemarea de sus pe care o am, ci pentru că aceasta-mi este datoria de preot".

Dragostea păstorului trebuie să-l ajungă pe credincios acolo unde acesta este, şi aşa cum acesta este. Principalele indicatoare ale vocaţiei pastoral-misionare ale preotului sunt: a fi atent la celălalt, a nu trece cu vederea elementele pozitive prezente în el indiferent de gradul de decădere morală în care este posibil să se afle, a-i respecta autonomia, a exprima şi manifesta propria stimă şi disponibilitate în raport cu el. E de datoria preotului să identifice geneza „voinţei” sale de iubire: adeseori – din nefericire – aceasta se naşte din nevoia unei auto-afirmări. Există deci iubire din compasiune şi există iubire din recunoştinţă, tot aşa precum există iubire din egoism.





  1. Motivaţia interioară egoistă

În această situaţie acţiunea pastorală este dinamizată de dorinţa de a beneficia ulterior de mulţumirea interlocutorului, sau de a se simţi important, de a se simţi în rolul de „binefăcător”. Dacă motivaţia fundamentală este aceasta atunci păstorul urmăreşte de fapt să beneficieze el însuşi de o satisfacţie interioară, punând pe un plan secundar împlinirea de sine a interlocutorului. Atât timp cât păstorul aşteaptă ceva de la interlocutorul său, el nu demonstrează o disponibilitate pastorală realmente gratuită. Nevoile egocentrice îl detaşează de celălalt şi îl fac să se concentreze asupra lui însuşi.

În ordinea firească a lucrurilor, mulţumirea şi satisfacţia interioară trebuie să fie un fruct al dragostei, iar nu un obiectiv al lucrării pastorale. Ceea ce îl înnobilează cu adevărat pe preot este gratuitatea. Trebuie, încet, încet, ca celălalt să fie iubit pentru el însuşi, pentru ceea ce el este, şi aşa cum el este, şi nu pentru noi înşine. (Este foarte interesat un test pe care păstorul şi-l poate face lui însuşi: să se gândească cum reacţionează el însuşi în contact cu o dragoste interesată, ne-gratuită?)




  1. Alienarea sau dominarea credinciosului

În activitatea pastorală, adeseori preotul poate fi provocat în direcţia unei abdicări interioare în faţa nevoilor celuilalt. De fapt, în măsura în care păstorul nu este el însuşi liber şi autonom în planul interiorităţii, are anumite nevoi pasive ne-conştientizate. Atunci, foarte uşor va lua hotărâri plecând de la aşteptările celuilalt, se va „vinde” nevoilor celuilalt, şi se va lăsa ca urmare şi manipulat de celălalt, de „ameninţările” sau temerile lui, implicite sau explicite. Sunt ameninţări care intră în scurt-circuit cu propriile nevoi interioare disonante. Celălalt are întotdeauna nevoi şi exigenţe proprii, şi va căuta într-un mod mai mult sau mai puţin subtil de a-şi manipula păstorul. O astfel de nevoie este de exemplu „dependenţa” afectivă (sau dominarea). Uneori preotul vrea să-şi impună propriul punct de vedere, sau doreşte să exercite o putere asupra altuia, sau o influenţă, un control, a căror geneză nu a conştientizat-o. Direcţia de evoluţie este spre manipularea propriu-zisă a celuilalt, foarte adesea făcută în mod inconştient, sub forma dominării.

Prin dominare, se trăieşte - conştient sau nu - ca proprietar al celuilalt şi stăpân al relaţiei pastorale. Doar în momentul în care celălalt „fuge” sau când relaţia nu mai evoluează în direcţia în care am fi vrut noi, devenim conştienţi de eroare. Echilibrul se poate redobândi acceptând un mai mare respect pentru libertatea celuilalt, mai exact o dragoste autentică.

Tendinţa interioară de dominare se naşte pornind de la eu-l egocentric ce vrea să-şi impună punctele sale de vedere pentru a se auto-fortifica. Mişcarea de dominare poate avea iniţial bune intenţii: preotul crede că are dreptate, dorind „educarea” spirituală a celuilalt. Fără să-şi dea seama însă, el poate trăi cu o falsă concepţie despre responsabilitate încercând astfel să-l substituie pe celălalt, pentru a-i impune soluţia pe care o consideră optimă. Tendinţele de dominare a celuilalt îşi au de obicei rădăcinile în suferinţele şi traumele trăite de preot în propriul lui trecut.

Preotul trebuie să aibă o imagine obiectivă asupra naturii relaţiei pastorale. O relaţie este confluenţa a două libertăţi, iar nu o fuziune. Acestea trebuie permanent să rămână distincte, chiar dacă în anumite momente par să coincidă. Relaţia autentică nu este fuziunea dintre două libertăţi nici măcar atunci când este vorba despre o prietenie intimă sau de un cuplu. Ea este întotdeauna un parcurs în doi, în care fiecare rămâne liber în deciziile sale, chiar dacă adeseori există convergenţe în opţiuni.





  1. Graba de a-l vedea progresând pe credincios

Celălalt nu „creşte” niciodată cu viteza cu care noi am vrea, întrucât fiecare om are propriul ritm de evoluţie. Foarte adesea păstorul are tendinţa de a forţa creşterea spirituală a păstoritului, printr-un exces de sfaturi, propunându-i paşi pe calea auto-formării mult prea mari decât îi este posibil acestuia să facă. Cauzele acestui mod malformat de a se raporta la idealul de atins al interlocutorului sunt diferite:

  • poate păstorul a căzut pradă tendinţei "eficientismului" educativ;

  • poate tinde să reproducă în viaţa celuilalt, fără modificări, propria experienţă.

Este nevoie ca preotul să înainteze spre ideal cu pasul celuilalt, împreună cu el37, conform ritmului acestuia, fără a-l forţa pe acesta să deprindă pasul educatorului.


  1. Moralismul perfecţionist

Este vorba de orientarea atenţiei preotului spre normele practice de îndeplinire a idealului creştin de perfecţiune, ignorând faptul că urcuşul spiritual este gradual, cunoscând suişuri şi coborâşuri, cu sinuozităţi inevitabile. În spatele atitudinii moraliste stă sindromul adolescentin marcat de idealism şi perfecţionism ce îl închid pe păstor în scheme rigide. Preotul moralist îşi ascultă doar superficial interlocutorul, are predispoziţia de a-l inculpa, fiind puţin tolerant cu erorile şi limitele „celui chemat”.


  1. Obiectivismul doctrinar

Obiectivismul – în sensul etimologic primar - exprimă tendinţa de raportare la persoane ca şi cum acestea ar fi doar nişte lucruri, tendinţă ce se poate manifesta chiar şi într-un raport religios. La baza lui stă frica de a intra în contact cu lumea interioară afectivă atât proprie, cât şi a celorlalţi. Este vorba despre o atenţie acordată cu precădere adevărului în sine însuşi, exactităţii formulelor şi a enunţurilor, modului de a exprima în cuvinte anumite realităţi spirituale. Victima acestei tendinţe se fortifică pe el însuşi pe poziţia pe care se află invocând mereu adevărul obiectiv în dauna evoluţiilor continue din viaţă, multicolore şi discontinue. Există tendinţa în acest caz să se vorbească foarte mult şi cel mai adesea, în dauna ascultării celuilalt. Interlocutorul este tratat precum un recipient care trebuie umplut puţin câte puţin, care trebuie îndoctrinat. Trăirile celuilalt au foarte puţină relevanţă în acest caz pentru păstor.


  1. Insuficienta acceptare a propriilor limite

În timp ce se descoperă progresiv dezvoltarea pozitivă a propriei personalităţi trebuie în mod necesar să fie conştientizate şi propriile limite. Aceasta este de fapt şi definiţia înţelepciunii. Pentru a progresa din punct de vedere duhovnicesc este necesar să fie asumate propriile limite, să se ia contact atât cu creativitatea, dar mai ales cu vulnerabilitatea proprie. Dacă conştientizarea propriilor limite deranjează, generând incomfort interior, înseamnă că există o rană interioară, foarte adesea neconştientizată, care obstacolează progresul pastoral.

Există o solitudine existenţială a persoanei umane în calitatea ei de fiinţă unică şi irepetabilă, angajată pe o traiectorie unică în viaţă. Când această solitudine este experimentată permanent ca durere, înseamnă că în respectiva persoană există răni deschise. Unicitatea este percepută atunci ca izolare dificil de suportat, sau ca refuz al altora, ca o fractură relaţională cu semenii.




  1. Negativismul pedagogic

Consistă într-o obsedantă punere în evidenţă a negativului, făcută cu buna intenţie de a-l stimula pe celălalt spre înaintarea în ceea ce este realmente spre binele său, cu dorinţa de a-l fixa pe o căutare a perfecţionării de sine sau de a-l descuraja. Lipseşte o suficientă ancorare în pozitivul prezent în interlocutor pornind de la care s-ar putea elabora o nouă identitate de sine.
Concluzie:

Pentru a putea evita erorile enumerate până acum, este necesar în primul rând a le cunoaşte, impunându-se o muncă educativă constantă asupra propriului sine. Este necesară deci cunoaşterea mecanismelor psihologice ale raporturilor inter-personale şi a legilor evoluţiei umane şi spirituale. Este contra-productivă în schimb carenţa de empatie faţă de credincios care îl poate determina pe păstor să nu mai vibreze la problemele interioare ale celuilalt.

Preotul desăvârşit este omul care opune constant spiritul critic înregimentărilor de orice fel, care preferă dezbaterea şi respinge rechizitoriul, care optează pentru nuanţă în detrimentul simplificării, pentru moderaţie în defavoarea radicalismului şi – eventual – pentru ironie în locul încrâncenării. El este privit în mod constant cu ostilitate sau măcar cu circumspecţie de toţi practicanţii partizanatelor neţărmurite. Îi irită pe fanatici, îi nelinişteşte pe „posesorii” adevărurilor absolute, îi traumatizează intelectual pe semidocţi.


Yüklə 1,13 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   31




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin