Psihologie pastorală

10. Sănătatea socială

Pentru a avea o bătrâneţe senină este necesar să menţinem un anumit nivel al activităţii fizice şi psihice, adică a rămâne inserat într-o comunitate, integrat într-un mediu social. Adultul matur nu se izolează, ci continuă să comunice cu lumea înconjurătoare. În plus, bătrânul nu trebuie doar să primească, ci să ofere relaţionalitate. Doar aşa se va simţi viu, util. Trebuie să vibreze la dramele altora, pentru a evita să ajungă precum acei bătrâni care, şezuţi la colţul străzii, salută pe toţi pentru a comunica cu cineva.

Din nefericire, experienţa derivată din mulţimea anilor, nu întotdeauna constituie un „certificat de maturitate psihologică”. Trecutul, în sine, nu îmbogăţeşte dacă nu este integrat şi re-elaborat. Este cazul celui care parcurge propria existenţă ca un spectator, fără să reflecteze niciodată asupra experienţelor avute, care ar fi trebuit să-i servească drept învăţăminte.

Există şi bătrâni care nu au simţul experienţei, care se simt „posesori” de înţelepciune şi „depozite” de adevăr fără să fie. Sunt persoane care se cred importante doar pentru că au trăit mai mult decât altele, care se gândesc că au învăţat să trăiască doar întorcând paginile unei cărţi, fără să o citească, care consideră că pot să critice totul şi pe toţi. Ele au o judecată dogmatică, care nu admite interpretări sau medieri. A fi bătrân nu constituie o medalie de merit de agăţat în piept. Astfel gândesc doar bătrânii bolnavi de „diaree” verbală, care preferă să înşire banalităţi, pretenţiile lor de a rezolva totul fiind dovezi concrete ale omnipotenţei infantile nedepăşite.

Toţi avem câte un gram de imaturitate psihologică, dar individul realmente matur nu-şi pierde echilibrul şi bunul simţ, ci dobândeşte o înţelepciune şi o generozitate a inimii pentru că ştie să se pună în locul altora, ştie să-i asculte, să dialogheze cu ei. Imaturul, în schimb, nu ştie să se iubească nici pe sine însuşi realmente, nici pe cei care-l înconjoară. Pentru că este lipsit de altruism şi de „umanitate”, are puţine de oferit. Uită că există „ceilalţi”, cu dorinţele lor, nevoile lor, aşteptările lor. Cel mai adesea el îi foloseşte pe ceilalţi, descărcându-şi asupra lor mânia sau ura.

Stratagemele pentru descărcarea agresivităţii sunt multe. Aceasta se poate face în mod subtil, puţin explicit, evidenţiind, de exemplu, inegalităţi estetice şi sociale. Se pot chiar masca cu un fals compliment: „Ce bine arăţi azi! Parcă te-ai îngrăşat chiar...”; sau: „Astăzi eşti chiar drăguţă! În sfârşit, te-ai dus la coafor! Bravo, azi eşti mai elegantă”. Sunt fraze în aparenţă politicoase, dar bogate în agresivitate, şi care creează inconfort destinatarului lor.

Bătrânul agresiv este îndârjit împotriva celorlalţi, în special împotriva celor care sunt mai drăguţi şi mai disponibili faţă de el. Prizonier al propriei uri, este incapabil să accepte realitatea; plin de zbucium, convins că a suferit toate nedreptăţile lumii, este într-un continuu conflict cu familia, cu cei de o vârstă cu el şi cu alte generaţii. Descărcându-şi agresivitatea asupra altora, evită să o întoarcă spre sine însuşi şi să cadă astfel în depresie. Îi critică pe toţi, încercând să-şi regăsească încrederea în sine, prin dispreţuirea şi devalorizarea altora. Dar această strategie, pe lângă faptul că-i transformă viaţa într-un infern, este destinată falimentului. Pentru că în spatele a ceea ce el consideră răutatea altuia, se ascunde o rană de-a lui, o teamă, o frică imensă. El doreşte să pară ceea ce nu este, „pretinde” ceea ce poate să fie primit doar „în dar”.

Bătrânul nu trebuie să fie obiectul pasiv al iniţiativelor altuia, ci o persoană activă, ce poate oferi o mână de ajutor altora. Energiile şi competenţele lui pot să fie de folos unei întregi colectivităţi. Şi cu cât va fi pus în condiţia de a participa la viaţa socială, cu atât mai mult îşi va păstra sănătatea. Important este să fie util, să se simtă util şi respectat, dar să nu fie „utilizat”. Senzaţia pozitivă de a face ceva ce i-a fost cerut şi mai ales consideraţia altora că este capabil realmente să facă ceva util, oferă bătrânului gustul de a trăi. De fapt, încrederea pe care alţii şi-o pun în noi este propria noastră forţă.

Cu trecerea anilor, se tinde a se diminua comunicarea cu lumea exterioară. Dorinţa de „retragere” se manifestă prin dorinţa de a se opri, de a se izola, de a se „întoarce în pântecele matern”. Fiecare vârstă are o funcţie specifică în societate. Bătrânii trec de la o productivitate economică, la una socială, punând la dispoziţia comunităţii (şcoală, asociaţii, biserică) propriul capital de experienţă. Poţi deveni util implicându-te în asistenţa socială sau sanitară, în protecţia ecologică din teritoriu, în asistenţa bolnavilor, a handicapaţilor sau a marginalizaţilor. Fiecare întâlnire cu alţii este o ocazie de dărui şi a te dărui. Este dramatic să ajungi la concluzia că nu mai eşti util nimănui.

11. Sănătatea spirituală

Omul de dezvoltă şi evoluează pe întreg cursul existenţei: la tinereţe este predominantă pasiunea, la maturitate lupta, iar la bătrâneţe meditaţia. După beţia narcisistă şi omnipotentă a copilăriei, după îngâmfarea megalomană a adolescenţei, după ambiţioasa angajare în muncă de la maturitate, soseşte bătrâneţea, şi trebuie să se dea socoteală de sensul vieţii şi să înfrunte propria realitate spirituală.

Căutarea de sens este conaturală fiinţei umane, este normală, maturizându-l pe om. Nu este însă uşor, într-o societate secularizată, să găseşti răspunsuri exhaustive. Credinţa în ştiinţă a substituit-o pe aceea în supranatural. Societatea noastră a distrus trăirea religioasă, dar nu a fost capabilă să o înlocuiască cu alte valori. Răspândirea de astăzi a vrăjitoarelor, a practicilor magice, a filosofiilor orientale sunt tentative de a umple acest gol. Majoritatea oamenilor de azi au pierdut consolarea credinţei, fără a găsi însă alte alternative. „Mistica” puterii şi a succesului nu gratifică precum cea supranaturală.

Pentru tineri, sensul timpului este mulţumitor pentru că viitorul pare nelimitat. Pentru cei în vârstă, în schimb, este frustrant, pentru că sunt mai puţin puternici, mai lenţi, cu dificultăţi de a ţine pasul cu ritmurile rapide de azi. Tinerii pot să „consume azi şi să plătească mâine”, cei în vârstă însă nu pot amâna plata. La o anumită vârstă, omul începe să se gândească mai mult la timpul care rămâne decât la acela care a trecut. Omul observă că nu mai are mult timp pentru a „profita” de viaţă, şi îi vine spontan ideea de a folosi cu maxim folos ceea ce i-a mai rămas.

Constatarea timpului scurt care a mai rămas poate declanşa o stresantă competiţie împotriva timpului. La o anumită vârstă, creşte stimulul spre reflecţie, existând posibilitatea de a privi propria viaţă într-o manieră mai amplă. Se ajunge astfel la o superioară conştientizare a propriei interiorităţi. Când s-au atenuat emotivitatea şi pasiunea, o nouă respiraţie spirituală se naşte din adâncuri. O dată depăşite obstacolele productivităţii cotidiene, diminuaţi fiind stimulii externi şi tensiunile instinctuale, din subteranul minţii se eliberează religiozitatea, această instanţă naturală prezentă în fiecare individ.

La o anumită vârstă, se acceptă ideea de supranatural cu mai multă umilinţă: experienţa de viaţă conduce la concluzia că nu există doar ceea ce este măsurabil; există altceva, deasupra evidenţelor obişnuite, deasupra aspectelor instituţionale şi deasupra ştiinţei. La o anumită vârstă omul ajunge la conştiinţa că metoda ştiinţifică nu este unicul mod de căutare al adevărului pentru că a gândi în mod doar raţional înseamnă a limita psihicul la conştient. Chiar dacă ştiinţa a adus umanităţii mari avantaje, cunoaşterea nu se epuizează în „ştiinţific”, ci cuprinde dimensiuni de o importanţă fundamentală pentru echilibrul psihic, precum metafizica şi arta.

Credinţa religioasă are şi o funcţie de semnificaţie, deoarece ne ajută să descoperim sensul vieţii. Raportul cu ceva extern şi superior reprezintă aspiraţia fiinţei umane care, tocmai pentru că este limitată în timp şi spaţiu, este însetată de absolut şi de infinit. Speranţa într-un „dincolo” diminuează şi linişteşte angoasa existenţială comportând şi o superioară acceptare a durerii fizice (boala) şi psihice (pierderea unei persoane dragi).

Existenţa în această lume devine o fază tranzitorie în aşteptarea trecerii spre o viaţă mai bună, „adevărata viaţă”. Statisticile socio-religioase indică că tocmai cei de 60 de ani, încep un proces de reluare a reflecţiilor spirituale şi o relansare a practicilor pioase şi meditative, cunoscând deci un fel de reintegrare în circuitul religios.

Frica de moarte poate să fortifice viziunea religioasă. Adeseori însă împroprierea cu imaturitate a valorilor religioase este un factor destabilizant care poate să deraieze în fobia de infern. Pentru mulţi bătrâni există angoasa infernului, adică groaza de pedeapsa eternă. Nevroticul care suferă de această angoasă nu a înţeles conceptul creştin de Dumnezeu al dragostei şi al iertării. Bătrâneţea deci ne ajută să-L înţelegem mai bine pe Dumnezeu.