Puicuţa si iubăreţul 11 iarna



Yüklə 391,2 Kb.
səhifə4/6
tarix27.07.2018
ölçüsü391,2 Kb.
#60364
1   2   3   4   5   6


uite în ochi.

Prin urmare, era adevărat. Chiar se întîmpla. Nu avea să existe nici o graţiere. Posibilitatea aceea îndepărtată, în care Benjamin oricum nu-şi pusese mari speranţe, îi fusese smulsă la fel de capricios cum i se oferise.

O teroare întunecată începu să împresoare mintea lui Benjamin, aşa încît la unsprezece fără zece îi fu imposibil să-şi aducă aminte ce se petrecuse la Ie6ţia domnului Fletcher.

91întâmplător, pierduse o lecţie pe cinste. Sau cel puţin ratase o confruntare dintre Fletcher şi Hardîng care-i prinsese pe amîndoi într-o formă de zile mari,

— Pot să vă-ntreb ceva, domnule ? spusese Harding.

Domnul Fletcher, care tocmai terminase de explicat asocierea tangenţială a lui Francis Piper cu grupul de la Bloomsbury şi schiţase o analiză la The Unkindness ofBirds, unul dintre ciclurile lui poetice cele mai cunoscute, ridicase o privire precaută. Ştia să adulmece buclucurile ca nimeni altul.

— Da, Harding, ce e?

— Păi, poeziile astea au ceva care mă pune pe gînduri.

— Mai departe.

— Sînt niţel... cum să zic... mai greu de înţeles, cu toate aluziile şi metaforele alea de care-aţi vor­bit - dar pînă la urmă sînt poezii de dragoste, nu?

— Bineînţeles. Şi care-i problema?

— M-am întrebat şi eu, atîta tot, fiindcă aproape toate...ăăă... pronumele personale şi ăle-lalte sînt masculine, aşa mi se pare.

— Stai foarte bine cu spiritul de observaţie, Harding. Şi?

— Păi, înseamnă că nea Piper ăsta, domnule, e cam popo, eu aşa cred.

Domnul Fletcher se frecase la ochi cu un aer agasat. Oare avea vreun rost să muşte din momeală?

— Orientarea lui sexuală, Harding, nu are nici cea mai mică importanţă.

— Dar am dreptate, nu?

— Dreptate?

— Cînd cred că... mă rog, că ştie să-ntoarcă spatele, cum spun verii noştri americani.

— Să-ntoarcă spatele?

— Da, domnule. Pe-aici, pe la noi, probabil că s-ar spune că e vai de fundul lui.

Replica îi făcuse pe ceilalţi elevi să rîdă cu poftă. Domnul Fletcher, imperturbabil ca întot­deauna, se uitase pe fereastră cîtăva vreme, gîn-ditor si lipsit de reacţie. Cînd deschisese gura, cuvintele lui păruseră mai plictisite şi mai indi­ferente ca oricînd.

— Marea ta problemă, Harding, e că ai o minte abjectă şi pînă la urmă banală, îţi sugerez - de fapt, ce rost are s-o luăm pe ocolite? - insist să mi te prezinţi în clasă azi la douăsprezece fără cinci şi, în loc să asişti la şedinţa de lectură a domnului Piper, să scrii o lucrare de maximum douăsprezece paragrafe, cu titlul „De ce tempe­ramentul artistic nu are sex". Şi fiindcă asta o să fie cel puţin a cincizecea pedeapsă din anul curent, bănuiesc că pînă la sfirşitul anului o să ai destul material pentru o carte, aşa că-ţi recomand să trimiţi totul la Faber and Faber cu o scrisoare de însoţire şi un plic autotimbrat!

Vocea lui Fletcher, care atinsese o stridenţă vecină cu iritarea, dacă nu cumva chiar cu furia, revenise în scurt timp la monotonia obişnuită.

— Bun, ajunge. Gidney o să vă citească acum dintr-una dintre cele mai marcante villanelle ale domnului Piper. La pagina şaptezeci şi cinci din antologie, vă rog: „Sudoarea ţîncului cel trudnic îmi întăreşte hotărîrea".

Pauza de dimineaţă începea la unsprezece fără zece, moment în care majoritatea băieţilor dădeau

92

93fuga la patiserie şi stăteau la o coadă dezordonată, înghesuindu-se să cumpere plăcintele cu carne şi crenvurştii calzi în foetaj care treceau drept delicatese în ochii acestei clientele nepretenţioase, în mod normal, Benjamin li s-ar fi alăturat, dar astăzi nu se punea problema mîncatului. Era un condamnat care refuza să ia un mic dejun copios înainte de-a fi spînzurat. Şi nici n-ar fi putut să suporte compania aşa-zişilor prieteni, a căror nerăbdare făţişă şi plină de răutăţi era tot mai veselă de la un minut la altul. Nu-i trecu prin cap decît să se tîrască într-un ungher ascuns al vestiarului, unde se lăsă jos în poziţia fătului, singur, uitat de ceilalţi şi strîngîndu-şi genunchii sub bărbie, pradă unei disperări crunte.



Se afla în colţul cel mai îndepărtat al vestiaru­lui, în apropiere se găseau trei rînduri de dulă­pioare goale (fiindcă numărul lor îl depăşea pe cel al elevilor), iar uşa vestiarului se deschidea extrem de rar. Tăcerea era absolută. Benjamin se pregăti pentru cincisprezece minute lungi şi întu­necate, în care avea să fie singur cu sufletul lui.

Se gîndi la sfatul pe care i-l dăduse Anderton. Oare chiar ar fi trebuit să-şi pună coada pe spi­nare? Simplul fapt că Benjamin se gîndea la această variantă era o dovadă a deznădejdii care-l cuprinsese, fiindcă natura îl înzestrase cu un conformism aproape patologic si, din cîte ştia, nu încălcase niciodată disciplina şcolară. Tot spi­ritul răzvrătirii tinereşti care îi animă pe majori­tatea băieţilor la vîrsta asta era canalizat, în cazul lui, spre admiraţia pentru Harding si pentru umorul lui anarhic, diavolesc. Benjamin n-ar fi putut fi disident decît prin procură, în plus, orice plan de evadare avea obstacole serioase. Dacă ar fi luat-o la picior pe strada care ducea la şcoală la ora asta a zilei, sau dacă ar fi traversat terenurile

94

de sport, mai mult ca sigur că ar fi fost reperat de vreun profesor. Singura variantă realistă era să găsească un locşor liniştit undeva în şcoală — într-una dintre sălile unde repeta corul, de pildă — şi să rămînă acolo cît timp dura lecţia de înot. Sau chiar să se ducă la bibliotecă, sub pretextul că avea oră liberă, să citească ziarele şi să aş­tepte să treacă timpul. Harding asta ar fi făcut. Şi probabil că şi Anderton.



Partea proastă era că nu avea curaj. Insă lucrul pe care se hotărî să-l facă în schimb - de fapt, pe care se trezi făcîndu-l - se dovedi, în felul lui, chiar mai radical. Şi cu siguranţă mai surprinzător.

Ulterior, nu avea să-şi aducă aminte că se ridicase în genunchi sau că începuse să vorbească în gura mare, ca un nebun, în liniştea vestiarului pustiu. Nu avea să-şi amintească felul în care primele lui oftaturi involuntare, precum şi repe­tarea automată a cuvintelor „O, Doamne, o, Doamne, o, Doamne" evoluaseră şi dobîndiseră o oarecare coerenţă, începînd să semene tot mai mult cu o rugăciune. Nu mai vorbise niciodată cu Dumnezeu pînă atunci. Nu avusese nevoie de el, nu-l căutase şi nu crezuse în el. Acum, în cîteva secunde fermecate, părea nu doar să-l fi găsit, ci şi să încerce deja să cadă la învoială cu el.

— O, Doamne, o, Doamne, o, Doamne, tri-mite-mi un costum de baie. Trimite-mi un costum de baie în înţelepciunea ta nemărginită. Cu orice preţ, indiferent ce vrei de la mine, trimite-mi un costum de baie. Trimite-mi-l acum. O să fac orice pentru tine. Absolut orice. O să cred. Promit c-o să cred. N-o să încetez niciodată să cred în tine, să ştiu că eşti acolo, să te urmez şi să fac tot ce-mi ceri. Tot, fără excepţie. Tot ce-mi stă în putere. Nu-mi pasă. Şi nu mă supăr. Dar te rog,

95te rog, te implor, în numele Tatălui, al Fiului şi al Sfîntului Duh, îndeplineşte-mi dorinţa asta. Trimite-mi un costum de baie. Te rog mult. Te implor.

— Amin.

Benjamin îşi ţinu ochii închişi cît timp repetă cuvîntul.



Amin.

După care se lăsă tăcerea. După care se auzi un sunet.

Era zgomotul făcut de uşa unui dulăpior din vestiar, care se tot închidea şi deschidea din cauza unei adieri pe care Benjamin n-o observase pînă atunci. Ba mai mult, aşa cum avea să desco­pere în timpul lecţiei de înot, era o zi fără strop de vînt, aşa că adierea aceea nu putea fi pămîn-teană. Era răsuflarea lui Dumnezeu. Sunetul venea de la următorul rînd de dulăpioare, şi cînd se ridică în picioare şi se îndreptă spre ele, cu paşi şovăielnici, încărcaţi de veneraţie, Benjamin ştiu ce avea să găsească. Uşa se închise şi se deschise încă o dată, iar pe măsură ce se apropia, Benjamin părea să nu mai aibă în faţa ochilor decît acel dulăpior, ca şi cum ar fi văzut totul printr-o lentilă deformatoare. Dulăpiorul îi vor­bea, îi făcea semn să se apropie.

Deschise uşa şi dădu peste ceea ce ştia deja că avea să găsească. Un costum de baie bleu­marin. Jilav, folosit recent şi cu cîteva numere mai mare. Dar avea un şiret elastic, aşa că nu conta. Nimic nu conta. Iar pentru Benjamin nici nu avea să mai conteze vreodată de acum încolo, cîte zile avea.

96

Prin comparaţie cu standardele zilnice, ora de nataţie se dovedi de-a dreptul catastrofală. Benjamin fu ales să facă parte dintr-o ştafetă condusă de Culpepper şi se dovedi de departe veriga slabă a lanţului. După ce îşi încheie cele două lungimi de bazin în stilul fluture, roşu la faţă, aproape asfixiat şi bătînd aerul cu braţele, avantajul pe care-l obţinuseră celelalte schim­buri se văzu anulat complet, iar ştafeta lor fu învinsă pe ultimii metri de a doua favorită, care înotase constant bine şi fusese condusă de Eddy Musculosul, un tip tenace, care ştia ce-i aia com­petiţie. Colegii lui Benjamin se înfuriară şi-l în-gropară fără milă sub o avalanşă de insulte şi vorbe grele.



— Mare dobitoc eşti, Bent, şuieră Culpepper, în timp ce se îmbrăcau din nou în uniforme. Un căcănar de toată jena, tare ca moţul de la basc şi care face umbră pămîntului, asta eşti. Ne-ai tras în jos. Pe toţi. Fără tine, am fi cîştigat. Fătălău pişăcios şi miorlăit!

Dar Benjamin se mulţumi să-i zîmbească, fapt care păru să-l înfurie şi mai mult pe Culpepper. Şi nici măcar n-o făcea ca să-l enerveze. Surîdea fiindcă îi iubea pe toţi şi pe toate, inclusiv pe Culpepper, iar din clipa aceea nimic nu mai putea să-i zdruncine încrederea în fiinţa umană sau în buna rînduială a lucrurilor, îşi păstră zîmbetul fericit şi senin chiar şi atunci cînd Chase îl prinse de braţ în timp ce se întorceau la Şcoala Mare şi-l întrebă:

— Ce s-a-ntîmplat? De unde-ai făcut rost de el? Mai tîrziu avea să-i spună: „A fost un dar",

ferindu-se să intre în alte detalii legate de misterul

97costumului de baie bleumarin, lung pînă la genunchi şi prea mare pentru el. Obiectul pă­trunse, pentru o vreme, în mitologia obscură şi schimbătoare a liceului King William's, după care se pierdu într-o uitare discretă. Locul lui fu luat de alte minunăţii.

Benjamin îl ascultă foarte concentrat pe Francis Piper. Fu atent nu atît la cuvinte, cît la tremurul plăcut al vocii bătrînului de şaptezeci de ani, aidoma unui flaut fragil, interpretînd cîntece care sunau, în urechile băiatului adus recent pe calea celor cucernice, ca nişte ecouri îndepărtate ale unor psalmi sau ale unor cîntece religioase. Se uită la fel de intens la chipul cum­secade, blajin şi brăzdat de riduri al bătrînului, şi avu sentimentul că nu vede - aşa cum ar fi putut spera domnul Fletcher - un fragment din istoria literară a secolului douăzeci, ci o radiaţie, o viziune de o claritate deplină, pe care doar ochii lui puteau s-o perceapă; ceva care semăna destul de bine cu chipul lui Dumnezeu.

Norii de praf se învîrtejeau în razele aurii care înconjurau părul de un alb angelic şi ima­culat al lui Francis Piper, iar Benjamin de-abia se opri să nu rîdă în gura mare. Era pretu­tindeni. Harul divin era pretutindeni.

IARNA8


Banda rulantă era oprită de o oră şi jumătate. Nimeni nu părea să ştie de ce. Bill Anderton ieşise în curtea de sub rampa de încărcare, încon­jurat de mai mulţi muncitori de la subansamble şi de la atelierul mecanic; înconjurat de ei, dar fără să se amestece în ironiile lor laconice şi fără să participe la meciul de fotbal improvizat de doisprezece dintre ei. îşi fuma a cincea sau a şasea ţigară, aruncînd scrumul în resturile de ceai rece de pe fundul paharului de plastic. Din cînd în cînd expira puternic, scoţînd coloane rigide de fum care se amestecau în aerul geros cu răsu­flarea ieşită dintre buzele crăpate ale colegilor. De departe, ai fi zis că toată lumea fuma în după-amiaza aceea friguroasă de noiembrie.

O siluetă sfrijită şi familiară se apropie de el, purtînd un costum gri închis şi trăgînd de ase­menea vîrtos dintr-o ţigară. Era Victor Gibbs, care arăta chiar mai pămîntiu şi mai cadaveric decît de obicei, îl salută din cap pe Bill, care îi răspunse la fel, uşurat la gîndul că nu aveau să încerce să stea de vorbă, însă uşurarea lui avu viaţă scurtă. După alţi cîţiva paşi, Gibbs se opri şi făcu cale întoarsă. Se apropie de Bill cu un zîmbet parşiv şi insinuant.

— Am o problemă de discutat cu tine, frate Anderton, spuse el. Acum cîteva luni ţi-am scris o scrisoare. Ţii minte?

101Bill îşi amintea perfect, dar răspunse:

— Primesc o groază de scrisori.

— Era despre domnişoara Newman. Miriam, pentru noi doi.

Bill nu voia să discute despre aşa ceva. Nu acolo. La un metru de ei, de cealaltă parte a zidului atelierului mecanic, se aflau duşurile unde el şi Miriam făcuseră dragoste cu o zi în urmă. Pe fugă şi cu poticneli, ca de obicei. Cu cît cei doi deveneau mai implicaţi emoţional, cu atît mai nepotrivite şi frustrante li se păreau întîlnirile astea pripite. Iar Bill nu putea să discute despre Miriam cu nimeni. Nu în locul ăsta. Iar cu Gibbs, nicăieri.

— Plîngerea ta a fost cercetată cu atenţie de un terţ, zise el. S-a ajuns la concluzia că a fost neîntemeiată.

— N-am primit răspuns.

— A fost scăparea mea. Cîteodată mai gre­şeşte şi sistemul.

Gibbs se uită în altă parte, simţind că ajun­sese într-un punct mort.

— Frumoasă fată, Miriam asta, spuse el după un timp. Foarte... atrăgătoare. Mulţi dintre băieţii de-aici au pus ochii pe ea. Da' fac pariu că n-or s-ajungă nicăieri.

Se încruntă, ca şi cum tocmai i-ar fi venit o idee, deşi Bill îşi dădu seama că totul făcea parte dintr-o strategie îndelung repetată.

— Ştii ce cred eu că le-atrage pe piţipoance ? Ştii ce le vîră ardei sub fustă?

— Piţipoance? făcu Bill dispreţuitor.

— Puterea, frate Anderton. Asta şi nimic alt­ceva. Ar face orice pentru putere. Le scoate din minţi.

Billse forţă să se uite la Gibbs. Tare ar fi vrut să nu fie obligat să-l privească în ochi.

102


— Putem să schimbăm subiectul, Gibbs? Drept să-ţi spun, nu mă interesează părerea ta.

— Corect, spuse Gibbs, ridicîndu-şi mîinile în semn de acceptare. Mi-am zis doar c-ar fi o veste bună pentru unul ca tine. La urma urmei, respiri putere prin toţi porii. Oamenii ăştia - arătă spre muncitorii care jucau fotbal - fac cam tot ce le spui, nu? Apropo, ce s-a întîmplat în după-masa asta? Iar i-ai scos din schimb?

Bill avea mai multe variante de răspuns la o asemenea provocare. Ar fi putut pur si simplu să plece, sau ar fi putut să-şi joace atuul şi să scape cîteva aluzii la furtul din fondurile Comitetului de întrajutorare, de care încă nu pomenise nimă­nui. Totuşi, se decise să-şi păstreze cumpătul. Deocamdată.

— A căzut un ciocan de forjă pe banda rulantă cu cîtva timp în urmă. Aşteptăm să vină cineva şi să se-ocupe.

— Ştii ceva, am observat o chestie intere­santă, spuse Gibbs. Ori de cîte ori se-ntîmplă aşa ceva - şi de cîteva săptămîni încoace am văzut că se tot întîmplă -, ca un făcut, e înainte de pauza de prînz, ca să nu găsească nici un mecanic mai devreme de două, şi uite-aşa trece juma' de zi pînă se repară ce-i de reparat. Intre timp, cîte maşini a pierdut întreprinderea? Şai­zeci? Şaptezeci?

— Habar n-am unde baţi, răspunse Bill, întor-cîndu-se spre el, în timp ce stropii fini de ploaie începeau să ude asfaltul, dar ştiu că-n ce priveşte munca adevărată eşti un zero barat. N-o să vină unul care stă toată ziua cu fundul pe scaun la umbra pixului să-i critice pe oamenii mei pentru felul cum îşi fac meseria.

Aruncă mucul ţigării pe asfalt şi-l strivi furios.

103— Vino la banda rulantă, Gibbs, lucrează acolo două-trei zile şi abia după aia spune-mi că le porţi pică băieţilor fiindcă bat mingea cîteva minute. Am un prieten pe care-l cheamă Ian, Ian Bateman, şi care a fost disponibilizat săp-tămîna trecută la patruzeci si opt de ani, cu un spate care-l doare întruna şi perspectiva a sase luni de stat în spital. Cu asta te-alegi după zece ani la subansamble.

Dădu să se îndepărteze, dar Gibbs îl opri spunîndu-i:

— Da' băiatul tău n-o să păţească niciodată aşa ceva, nu?

— Băiatul meu? repetă Bill, întorcîndu-se.

— Doar de-aia l-ai trimis la liceul ăla de ştabi. La şcoala pentru granguri. Era prea deştept ca să-l dai la o şcoală de cartier, nu?

Pe măsură ce se apropia de Gibbs, Bill dădea impresia că era mai impunător cu fiecare pas făcut. Ostilitatea dintre cei doi bărbaţi se acutiză imediat.

— De fapt, care-i treaba, Gibbs ? Aud ? Ce te roade ?

— Ştiu totul despre tine şi Miriam Newman, răspunse el calm.

în clipa aceea, Bill nu se putu abţine şi zîmbi. îi părea bine că, în cele din urmă, problema fusese menţionată. In felul ăsta, totul devenea mai simplu.

— N-ar fi trebuit să spui asta, zise el. Şi n-ar fi trebuit nici să falsifici cecurile alea.

Nu aşteptă să vadă schimbarea de expresie de pe faţa lui Gibbs.

— Tare mă tem că unul dintre noi o să fie dat afară luni dimineaţă, adăugă el peste umăr, luînd-o din loc.

104


Restul după-amiezei, ori de cîte ori se gîndi la clipele acelea, Bill se simţi mîndru din cale-afară. Era exact genul de mîndrie care anunţa o cădere.

în seara aceea, se întîlni cu Miriam la The Black Horse din Northfield, iar apoi se urcară în Marina lui maro şi se duseră la Stourbridge. îşi luară o cameră la Talbot Hotel, sub numele de domnul şi doamna Stokes (un mic omagiu pe care Bill se decisese să-l aducă actualului preşedinte al lui British Leyland). Irene ştia că soţul ei se afla în Northampton, unde avea să rămână peste noapte, după o cină festivă cu cei de la TGWU. Şi chiar ar fi trebuit să se ducă. Dar sunase la biroul regional în după-amiaza aceea şi anunţase că era bolnav. Totul fusese aranjat cu peste o lună în urmă. Avea să fie prima lor noapte împreună. Se aşezară la o masă din barul cavernos al hotelului, Bill dînd peste cap halbe de Brew, iar Miriam bînd Dubonnet cu lămîie. îşi puse mîna pe genunchiul ei pe sub masă. Pînă la urmă, îi era neaşteptat de greu să închege o conversaţie. — N-ar fi frumos dac-am putea să ne petre­cem toate serile împreună în felul ăsta?

Bill nu era cîtuşi de puţin convins c-ar fi fost frumos, începuse să-şi dea seama că el şi Miriam nu se cunoşteau foarte bine. Ce-i drept, îşi cunoş­teau corpurile — şi le ştiau centimetru cu centi­metru, pe dinafară —, dar nu prea stătuseră de vorbă; nu avuseseră timp. Relaţia lor dura de unsprezece luni, dar în seara asta, cu totul sur­prinzător, Bill avu sentimentul că stă alături de cineva străin. Se gîndi la Irene şi se trezi că tînjeşte după compania ei: nu după un cuvînt sau un gest anume, ci doar după prezenţa ei

105blinda şi tăcută. Se gîndi la fiul lui şi la cum s-ar simţi dacă şi-ar vedea tatăl într-o situaţie atît de ridicolă. Iar apoi se uită la Miriam, care tocmai se ducea la bar ca să mai ia de băut, şi îşi simţi corpul galvanizat din nou de conştiinţa faptului că într-un fel cîştigase afecţiunea acestei femei frumoase - acestei tinere frumoase, mai bine zis - şi că la noapte avea să i se dăruiască de bunăvoie. Lui şi nu altcuiva. Nu unuia dintre tinerii proiectanţi pentru care lucra, şi nici mon-torilor care încercau să intre în vorbă cu ea la club, ci lui, lui Bill Anderton, care sărise de patruzeci de ani şi începuse să chelească. Şi în trecut le căzuse cu tronc multor fete, aşa că era limpede că avea ceva deosebit, care probabil că le plăcuse; totuşi, fiorul de emoţie la gîndul că era încă în stare să inspire asemenea senti­mente, chiar şi unei tinere ca Miriam, chiar şi după unsprezece luni, nu dispăruse...

Măcar dacă nu s-ar mai uita aşa la el.

— Noroc, spuse el, ridicîndu-şi paharul.

— Pentru noi, zise ea, imitîndu-l.

îşi zîmbiră unul altuia, băură, iar după cîteva secunde fata îşi puse paharul pe masă, scoase un suspin convulsiv şi spuse:

— Nu mai pot continua aşa, Bill, pur şi sim­plu nu mai pot.

La scurt timp după aceea, îşi reveni şi se duseră amîndoi să ia cina.

Sala de mese era mare şi pustie. O ospătăriţă îi conduse prin penumbră într-un colţ îndepăr­tat, luminîndu-le drumul cu o luminare pe care o ţinea ca pe o torţă şi pe care o lăsă apoi să pîlpîie curajos la ei pe masă, pe de o parte ca un gest romantic, pe de alta, poate, într-o încercare inutilă de a destrăma vălurile de întuneric fune­rar care-i înconjurau. O boxă încastrată în pereţi

106


lăsa să se prelingă în sală Annie's Song al lui John Denver, ca un fel de scurgere primară a muzicii. Baza luminării era incrustată cu bucăţi de ceară topită despre care Bill crezu iniţial că era gheaţă, atît de frig era în sală. îşi încălziră pe rînd mîinile la flacăra luminării, descope-rindu-i astfel un al treilea rost. Nici unul nu vorbi prea mult cît timp se uitară prin meniurile tipărite pe nişte cartoane uriaşe, format A3, care însă nu păreau să ofere decît trei feluri, dintre care unul se terminase.

Bill alese o porţie de frigărui mixte, iar Miriam opta pentru puiul la ceaun.

— Vreţi şi cartofi prăjiţi la pui? întrebă ospă­tăriţa.

— Am de ales ? se interesă Miriam.

— Doar cartofi, spuse ospătăriţa.

— Cartofi să fie, atunci, zise Miriam, lup-tîndu-se să nu plîngă.

— îmi pare rău, rosti ospătăriţa preocupată. Nu vă plac cartofii prăjiţi?

— Totul e-n regulă, spuse Miriam, căutînd o batistă de hîrtie. Pe cuvînt.

— Se dă în vînt după cartofii prăjiţi, zise Bill. îi adoră. Şi eu la fel. însă aici e vorba de ceva personal. Te rog să pleci.

Tocmai cînd ospătăriţa se pregătea să dispară în bezna învăluitoare, el adăugă:

— Şi dacă tot ai drum încolo, adu-ne şi o sticlă de Blue Nun.

îşi scoase la rîndul lui batista şi şterse lacri­mile de sub ochii lui Miriam. Fata îi împinse mîna.

— îmi pare rău, spuse ea. lartă-mă. Sînt o proastă.

— Nu-ţi face probleme. Locul ăsta e de vină. Ştiu ce simţi. E foarte deprimant.

107— Nu-i vorba de asta, zise Miriam, trăgîndu-şi nasul. Mă gîndeam la Irene. Vreau s-o laşi. Vreau s-o părăseşti şi să te muţi la mine.

— Dumnezeule mare, se cruci Bill. Nu pot să cred.

Cuvintele lui nu erau un răspuns la decla­raţia lui Miriam - pe care o anticipase oricum, cu o groază crescîndă - ci la sosirea la o masă din apropiere a unui grup compus din doispre­zece bărbaţi şi o femeie feroce, îmbrăcată într-un costum de tweed. Bărbaţii păreau posomoriţi; majoritatea erau între două vîrste, îmbrăcaţi prea prost ca să fie oameni de afaceri şi totodată prea lălîi ca să arate a rugbişti. Erau zgomotoşi, însă nu şi turbulenţi sau cu chef. în plus, dădeau cu toţii impresia că erau înfricoşaţi de femeia care, după ce se aşeză la masă, scoase un monoclu şi şi-l fixă în ochiul drept. Grupul ar fi părut nepri­mitor, oricum l-ai fi luat. Numai că acum momen­tul era cum nu se poate mai prost ales, căci printre meseni Bill văzu figura inconfundabilă a cuiva pe care-l cunoştea prea bine. Era cineva cu care se întîlnea zi de zi la serviciu şi pe care, de obicei, făcea tot ce putea ca să-l evite. Fratele lui de arme din războiul dus de sindicat şi totodată gogoriţa personală: Roy Slater.

— Nu mişca, spuse Bill. Nu te uita în jur şi nu scoate o vorbă. O să trebuiască să plecăm.

— Ce tot vorbeşti? făcu Miriam. N-ai fost atent la ce ţi-am zis?

— Sigur c-am fost, zise Bill. Şi o să stăm de vorbă, îţi promit. Dar acum - se uită peste umăr, observînd, cu o vagă uşurare, uşa tapetată din peretele aflat în spatele lor - e momentul să ne cărăm rapid, îl ştii pe Roy Slater, nu ?

Miriam încuviinţă din cap, derutată.

108


— Ei bine, e chiar în spatele tău. Şi dacă n-o luăm din loc în următoarele zece secunde, o să

ne vadă.


De data asta, lumina chioară se dovedi aliatul lor, aşa că le veni destul de uşor să se ridice de la masă şi să iasă pe uşă. Ajunseră pe un coridor părăsit şi trecură prin dreptul cîtorva încăperi întunecoase şi pustii, pînă cînd dădură peste o scară de incendiu cu ajutorul căreia ajunseră în parcarea hotelului. Aerul rece al nopţii îi atacă brutal, fără avertisment. Miriam chiar scoase un ţipăt - un hohot de disperare scurt şi imposibil de reprimat. Era în primul rînd din cauza şocu­lui, dar şi ca urmare a nefericirii care o cuprin­sese văzînd ce se alegea de seara după care tînjise atît de mult.

Dădură fuga spre intrarea în hotel, se furişară înăuntru şi se opriră în faţa recepţiei, neştiind ce să facă.


Yüklə 391,2 Kb.

Dostları ilə paylaş:
1   2   3   4   5   6




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin