Puscariu Sextil

Dar focul din 1689, care a distus şi vitraliile ferestrelor – în locul cărora saşii din Braşov s-au mulţumit cu câteva geamuri colorate la poartă – nu va fi vinovat de toate defectele acestei clădiri. Concepută aşa de mare, poate crescând chiar în timpul cât se ridica, această catedrală depăşea posibilităţile materiale prevăzute în planul iniţial. Multe din podoabele arhitecturale caracteristice stilului gotic târziu lipsesc, precum lipseşte şi turnul al doilea. Cel rămas stingher n-are nici înălţimea, nici avântul turnurilor gotice. In cei peste o sută de ani cât a durat zidirea – la poarta sudică e însemnat anul 1477, ceea ce dovedeşte că abia atunci se terminaseră amănuntele clădirii – vor fi fost câteva cutremure de pământ – în secolul al XVI-lea sânt menţionate şapte – care vor fi tăiat cheful credincioşilor să ridice prea sus turnul şi să-i dea o formă prea ascuţită. Contraforturile, foarte puternice în partea sudică a bisericii, vorbesc şi ele de spirirul prevăzător al braşovenilor.

Interiorul catedralei a fost refăcut după cutremur. Aici s-a unit efectul produs de proporţiile măreţe ale stilului gotic, cu formele pline de gratie ale barocului ce era pe atunci stăpânitor. Puritatea stilului iniţial a dispărut, dar ea a fost înlocuită cu o concepţie căreia nu-i lipseşte bunul gust artistic. Stâlpii ce susţin bolta se înaltă ca la monumentele gotice, spre cer, şi portalele au ornamentaţia frumoasă a goticului târziu. Frumoasă e mai ales „poarta de aur” de la nord.

Aproape tot atât de nefastă ca marele incendiu a fost, din punct de vedere artistic, Reforma. Noua învăţătura a lui Luther a prins rădăcini adânci la saşii realişti şi neturburati de o fantazie prea vie. Un nou foc izbucni, cu văpaia nutrită de emulaţia şi exagerările novicilor. Peste vechi fresce se aşternu varul „curăţitor”; statuile fură scoase din interior, odoarele grele de metal preţios, lucrate cu răbdare de argintarii iscusiţi braşoveni fură topite în cuptoare, ca să dea material pentru monetele ce se băteau chiar în Braşov, iar odăjdiile scumpe ajunseră pradă moliilor. Abia au scăpat 33 de obiecte ce formează azi tezaurul bisericii, potire, sfeşnice, linguriţe şi alte scule preţioase, între care şi asanumitul „potir al maleficantilor”, din care se dădea, înainte de a fi executaţi, sfânta cuminecătură celor condamnaţi la moarte.

Procesiunile pompoase catolice dispar. Capelele din jurul Bisericii Negre se transformă şi sunt întrebuinlate pentru scopuri practice, iar în locul lor răsare „cartierul latin” al şcoalelor. Capela Sfântului Laurenţiu, care mai păstra şi după incendiu câteva fresce pe pereţii interiori, deveni magazie de mărfuri.

Dacă izbutim să domolim patriotismul local şi să privim Biserica Neagră cu ochi ce au văzut şi admirat şi alte monumente gotice, vedem că mărimea ei nu compensează unele lipsuri şi defecte, care nu sunt toate aduse de incendiul cel mare, ci unele se datoresc concepţiei iniţiale sau spiritului de economie al burghezului braşovean.

Deasupra intrării principale nu găsim rozeta mare cu vitralii multicolore, care să răspândească o lumină variată în interior. Portalul principal e apăsat şi scund. Ferestrele, care puteau fi mai mari, pentru că zidurile din care s-au tăiat sunt sprijinite pe dinafară de contraforturi puternice, nu au lungimea ce contribuie la impresia de avântat şi zvelt, caracteristică monumentelor gotice înghesuite între case, ca în cazul Bisericii Negre. Sfinţii de piatră şi ornamentele sculpturale exterioare, mâncate de vreme, nu au fost sculptate de cioplitori cu o imaginaţie prea variată. Monştri şi balauri ce scuipă apă de pe acoperiş probabil n-au existat niciodată. Când gresia prea moale a săpat găuri în piatra zidurilor, blocurile de stâncă n-au fost înlocuite cu altele mai tari ci, deschizându-se la Braşov o fabrică de ciment, părinţii oraşului avură năstruşnica dar economicoasa idee să înlocuiască cu ciment piatra mâncata de vreme.

Asemenea idei meschine au avut şi strămoşii lor când li s-au isprăvit banii şi li s-a răcit entuziasmul ca să ridice al doilea din turnurile proiectate. Atunci s-au mulţumit cu unul, şi acesta mai mic de jumătate. Acolo unde se termină acoperişul bisericii, se isprăveşte şi zidul turlei.

Si alte domuri gotice au numai un turn în loc de două, cum le visase arhitectul; şi în alte oraşe turnurile n-au ajuns la înălţimea intenţiei celui ce le proiectase fără să tină seama de paralele multe pe care le reclamă ridicarea lor; dar nu cred să fie multe de proporţiile celei din Braşov, la care să nu vezi decât ziduri şi acoperiş. Precum Tâmpa apasă asupra oraşului, aşa apasă acoperişul asupra bisericii, căci îi lipsesc turlele ca nişte săgeţi, să-i dea avânt, iar turnul actual, în patru muchii, ce se sfârşeşte la jumătate de drum, pare că e împrumutat de la o biserică de sat săsească şi e parcă frate bun cu Turnul Negru de pe Romuri.

În interiorul elegant boltit au scăpat de rigiditatea luteranismului câteva podoabe sculpturale şi o frescă ce ne permite să bănuim că, pe vremea când biserica era încă de rit catolic, arta, pusă în slujba casei Domnului, ar fi luat şi la saşii din Braşov o dezvoltare mai mare, iar pictura nu ar fi avut reprezentaţi abia în deceniile din urmă ale vremii noastre. Ea ar fi fost, probabil, continuată în gustul adus din patria germană, din care au răsărit ganiile unui Lucas Cranach, Dürer sau Grünewald, fără gratia şi armonica desfătare a pictorilor italieni, contemporani cu ei, dar cinstită şi serioasă, cu amănuntele studiate şi meticulos muncite, cu un desen conştiincios şi cu acea chinuitoare urmărire a unei idei fundamentale transcendente.

Braşovenii ar fi avut şi urmaşi ai acelui „lapicida” pomenit de documente, iar la sfârşitul secolului trecut, când au hotărât să ridice o statuie lui Honterus, la concursul publicat – la care s-a prezentat şi C. Storck din Bucureşti – comanda n-ar fi luat-o sculptorul berlinez, cu nume Scandinav, Harro Magnussen. Stăruia, dezvelită în 1898, cu ocazia a cinci sute de ani de la naşterea marelui reformator (care se născuse în Uliţă Neagră), arată cu mâna întinsă spre şcolile „latineşti” din fată, prin care învăţatul umanist voia – şi a izbutit – să întărească noua învătărură religioasă. Pe nişte bassoreliefuri se vede prima tipografie pe care el a înfiinţat-o la Braşov şi în care a tipărit şi diaconul Coresi cărţi romaneşti şi slavoneşti. şi o carte religioasă grecească se spune că ar fi fost imprimata aici. […].

Când la serbările împreunate cu dezvelirea statuii se adunară la Braşov saşii recunoscători din tot Ardealul, în cortejul impozant prin numărul participanţilor, îmbrăcaţi în mare parte în costume străvechi, prin liniştea gravă şi solemnă, ca şi prin ordinea ce fu păstrată, păşeau alăruri Jekelius, Servatius şi Fabritius, strănepoţii lui Jekel, Dieners şi Schmidt, iscusiţi meşteşugari. Însuşi marele Honterus îşi latinizase numele, căci el se numise în tinereţe Honter, cuvântul săsesc pentru „soc”.

Dar dacă luteranismul a fost cauza lipsei de podoabe din interiorul bisericilor săseşti, la Braşov găsim totuşi ceva ce nu a fost adus din tara de baştină, ci din Orientul policrom cu care saşii au stat în legături comerciale. Sunt covoarele orientale, deosebit de preţioase şi care trădează un gust rafinat la cei care le-au cumpărat sau le-au primit ca zălog de la domnii sau boierii refugiaţi la Braşov. Din 119 bucăţi, cele mai multe sunt din Asia Mică (nu persane), deopotrivă de frumoase în culori şi ca desen. Intre motivele lor, unul, pe care îl reproducem şi noi în fotografie, se numeşte de colecţionari „transilvan”. Când, la zile mari, ele împodobesc galeriile interioare ale Bisericii Negre – şi cea de la Bartolomei şi Sf. Martin de pe Strajă au câteva covoare orientale de preţ – bogăţia şi variaţia culorilor e aproape tot atât de strălucitoare ca a vitraliilor Sfintei Capele din Paris.

Un amănunt semnificativ: pe când eram copil, nu se ştia nimic de aceste covoare şi de valoarea lor. Ele erau ţinute fără grijă şi în mare parte deteriorate. A trebuit să vină la Braşov, din întâmplare, un cunoscător din Viena, ca să le descopere, în 1896, şi să atragă atenţia braşovenilor asupra bogăţiilor artistice pe care le posedă.

Si mai are Biserica Neagră două lucruri de care braşovenii suns mândri, cu drept cuvânt. Amândouă se disting înainte de toate prin mărimea lor. Se vede că proporţiile acestea au fost pe gustul saşilor, care au început clădirea în secolul al XIV-lea, ca şi al celor din trecut. Admiraţia pentru lucrurile „colosale” este, probabil, adusă din vechea lor patrie.

Mă gândesc la minunata orgă, cu nu mai putin de 4000 de ţevi, care a fosc clădită în 1839 în locul celei mici, care a căzut jertfă incendiului de la 1689. Româneşte, braşovenii îi zic „organe”, neologism întrebuinţat încă de Coresi. La orga cea nouă cânta, în tinereţea mea, organistul Geifrig, venit din Germania. Mai târziu îl urmă acel muzician subtil şi plin de poezie, Rudolf Lassel, care se refugia singur, cu câte un elev ce mişcă foii uriaşi în liniştea bisericei, ca sa cânte nemuritoarele şi savantele fugi de Bach. Ca neostoitul cantor de la biserica Sfânrului Toma din Leipzig, el se lăsa furat de farmecul unor improvizaţii ce făceau pe iubitorii de muzică curată să se adune în curtea Bisericii Negre şi să asculte pe cel ce nu avea idee de prezenta lor.

Din turnul greoi şi scund, care semăna aşa de putin cu turnurile gotice ale catedralelor din Viena sau Colonia, răsuna la zile mari şi festive, precum şi aunci când un credincios de seamă era dus la cimitir, un glas grav şi sonor, care îţi mângâia urechea şi te făcea să te opreşti să-l asculţi plin de evlavie.

Bunică-mea, care s-a născut în anul morţii lui Napoleon Bonaparte, povestea că urcarea „boancănului”, a acestui clopot uriaş, în turn s-a făcut cu foarte mari greutăţi şi a trebuit să se construiască un car anume care să suporte greutatea lui, de peste o sută de măji. Clopotele Bisericii Negre au fost turnate de mai multe ori din nou în cursul veacurilor; cel mare a păstrat tonul său grav şi frumos de când a fost turnat ultima dată.

De la universităţile germane, mai ales din Leipzig şi Tubingen, pe unde au trecut mai toţi preoţii şi profesorii saşi din Braşov, au adus studenţii lor, pe vremea lui Fichte, uniforma de catifea neagră şi chipiul rotund şi albastru purtat în vârful capului lor blond. […]

Influenta germană a venit la noi pe două căi. Una este în legătură cu luteranismul şi porneşte de acolo de unde veneau şi poeziile lui Schiller şi Goethe, muzica lui Bach şi Schumann, cărţi şi reviste, dar şi haine rău croite, şi mâncări fără gust, cu acelaşi sos la toate fripturile. Cea de-a doua e cea austriacă şi catolică, cu teatrul şi opereta vieneză, valsurile lui Johann Strauss şi gratia unui Mozart şi Haydn, cu ofiţeri fercheşi ce învârteau doamnele în tact de trei pătrimi şi puneau lumea la cale prin cafenele, cu jurnale de modă, prăjituri delicioase şi „chifle” şi franzele rumene.

Această influentă austriacă a sosit deodată cu generalul cu nume italian ce a ordonat să se dea foc Brasovului la sfârşitul veacului al XVII-lea, scos din sărite de lipsa de orice bunăvoinţă şi ospitalitate la cetăţenii oraşului (29). El nu putea suferi ca nişte burghezi îndărătnici să nu primească bucuros, imediat după alungarea turcilor dinaintea Vienei, pe cel ce reprezenta o mare putere. şi nu putea vedea cu ochi buni, el, catolicul, acest cuib al luteranismului. Ce-i păsa unui ostaş că ard şi cărţile adunate cu atâta trudă de Honterus în biblioteca bogată în incunabule, care se numea „librărie”, ca la Veneţia cea din Piaţa Sf. Marcu.

Ceea ce au făcut cu mănăstirile şi capelele catolice luteranii, când au trecut la Reformă, făcură acum iezuiţii puternici, incuibându-se în Braşov. Incendiul cruţa bisericuţa din Uliţa Vămii, care fu zidită din nou în anii 1775-1782. Peste drum era altă capelă, iar în Strada Sf. Ioan fu refăcută mănăstirea catolică înaintea căreia este şi azi crucifixul cu Hristos, sculptat în lemn. Sub stăpânirea luterană ea servise de hambar.

Noua biserică catolică, ce reprezintă şi ca stil era nouă adusă de austrieci la Braşov, nu e unul din monumentele în stil baroc care să te impresioneze prin dimensiunile lui şi prin bogăţia podoabelor. Dar linia ei şi mai ales felul cum a fost aşezată între case, cu o faţadă ce intră discret din alinierea străzii şi cu cele două anexe laterale ce formează un unghi cu această linie, trădează gustul ales al arhitectului, desigur vienez.

Mai mult decât exteriorul, te impresionează interiorul, cu bogăţia de colori a picturilor şi vitraliilor şi atmosfera tainică ce stăpâneşte aici. Biserica cu hramul Sf. Petru şi Pavel e singurul monument de arhitecrură barocă pe care-l remarci în Braşov.

Stilul cel nou, care s-a revărsat din Spania, trecând prin Franta lui Ludovic al XIV-lea şi prin Germania rămasă catolică, cu podoabele lui răspândite din belşug şi în mod ostentativ, apare la noi diluat şi nu mai are mult din ceea ce se vede în Viena sau în Polonia bogată.

Ostaşii generalului austriac de la sfârşitul secolului al XVII-lea, primind ordinul să incendieze oraşul, l-au executat mai mult decât conştiincios. Se vede că nici ei nu găsiseră o primire prea călduroasă din partea saşilor. Majoritatea caselor au ars atunci, încât nu mai ştim cum erau înainte. Dat fiind caracterul conservativ al braşovenilor, avem dreptul să presupunem că ele au fost refăcute aşa cum erau înainte. Se spune îndeobşte că şi acestea sunt zidite în stil baroc, ceea ce e adevărat numai întru cât nici Brasovul nu a putut scăpa fără influenta felului de a clădi case ajunsese tocmai pe atunci la modă. Ceva din liniile barocului, dacă nu totdeauna, se recunoaşte şi în faţadele braşovene, mai ales când ele nu se împotriveau spiritului de economie al locuitorilor şi când sunuozitatea nu ofensa realismul lor. Ca şi cu cele mai multe primării ale oraşelor vechi, ce trebuiau mărite cu timpul – şi adaosele se făceau în gustul şi stilul epocilor mai noi – aşa s-a întâmplat şi cu Sfatul din mijlocul pieţii. Pe la 1774, când ajunse şi el, în sfârşit, să se refacă după pagubele marelul foc, i se adăugă frumoasa loggie în stil baroc din partea de nord, prin care urci la etaj şi care se vede şi în fotografia pe care o reproducem.

Dar aceste adaosuri şi amănunte prin care se făceau concesii gustului ce străbătuse, desi mai târziu, şi la noi, ne dau tot atât de putin dreptul să vorbim de case baroc în Braşov, pe cât nu găsim reprezentat aici nici stilul anterior, al Renaşterii. Priviti la Veneţia! Palatele gotice de pe Canalul Mare alternează cu clădirile din epoca Renaşterii şi cu splendoarea bizantină a bisericii Sf. Marcu. Nici chiar faimosul maur al lui Shakespeare n-a trecut degeaba prin oraşul lagunelor. Desigur că Brasovul nu sufere o companatie cu Veneţia, dar ca să înţelegem bine un lucru, nu strică să întrebuinţăm colorile cele mai stridente. La urma urmelor, negustorii braşoveni au fost nu o dată în acest vestit centru comercial. Dar ei vedeau numai marfa, nu şi palatele negustorilor.

La Veneţia şi în multe alte oraşe despre care vom mai vorbi (căci vrem să punem în aplicare metoda comparativă pe care o lăudam în capitolul întâi), vedem reprezentate multe stiluri, care se prezintă cu toate sau cu cele mai caracteristice note, încât şi profanul le deosebeşte fără greş. Tot astfel la Florenţa nu-ţi trebuie ghiduri şi manuale de istoria artelor ca să recunoşti puritatea stilului Renaşterii. La Braşov însă, între goticul Bisericii Negre şi barocul celei catolice, Renaşterea a trecut fără urme apreciabile. De unele clădiri se spune că aparţin acestui din urmă stil, îndeosebi de Podul Bătusilor. Cu oarecare bunăvoinţă se poate accepta această părere, dar abia când faci o comparaţie între el şi între Palazzo Pitti din oraşul de pe malurile râului Arno, vezi ce va să zică „renaştere” şi „stil”. Iar Pitti nu era un aristocrat, nu făcea parte din elita socială a Florenţei, ci un cetăţean din clasa mijlocie, întocmai ca Appolonia Hirscher, sotia acelui Lukas Hirscher căruia Coresi îi zicea Hărjil. Ea voia să dea negustorilor braşoveni o mare hală de vânzare, cu un târg permanent de mostre. Ca sibiancă, ea avea vederi mai largi decât compatrioţii ei braşoveni, încât se poate chiar să fi apreciat în oarecare măsură şi partea artistică a clădirii.

Dacă între stilul gotic şi baroc al celor două biserici din centrul Brasovului au trecut veacuri fără să recunoaştem edificii zidite în alt stil, cauza este, dar numai în parte, lipsa de clădiri monumentale. Dând bisericii lor nişte dimensiuni neobişnuite, saşii n-au mai avut trebuinţă de alte biserici. Abia în suburbii se mai găsesc câteva, dintre care bisericuţa luterană din Şchei şi cea din Blumăna, care datează abia din secolul al XVIII-lea. Amândouă cu ornamente externe în tencuiala turnurilor, care trădează gustul pentru stilul atunci la modă, rococo. Dar nici acest stil, mult apreciat de austriecii veniţi la Braşov, nu are niciun singur reprezentant de seamă, un monument mai mare, care să-i facă onoare. Găsim numai tavane de stuc, mai ales în casele mari romaneşti din Şchei, chenare la uşi şi ferestre şi linii avântate în tencuiala faţadelor, ca la fosta „Redută”, care aduc aminte de coloraturile primadonei în cutare arie de Mozart.

Priviti Sfatul, singura clădire monumentală din centrul Brasovului. A fost la început un turn care păzea podul gârlei ce trecea pe aici. Din acest turn se putea supraveghea şi prundişul de „sub buciumi”, pe care creşteau mărăcini. In turn îşi avea locul şi cel ce ţinea ordinea târgurilor.

La începutul secolului al XVI-lea, 30 de meşteri zidari au lucrat la facerea turnului mai înalt – peste 5O de metri – şi la clădirea din jurul lui, care avea să devină primăria Brasovului. Aici au ţinut veacuri de-a rândul şedinţe nesfârşite consilierii, numiţi „sutaşi” din cauza numărului lor, ce luau atât de greu vreo hotărâre. Sfaturile lor au dat numele de „sfat” – pe care îl întrebuinţează încă şi Coresi, în secolul al XVI-lea – întregii clădiri.

Multe veacuri aici s-au dezbătut trebile Brasovului şi ale Tării Bârsei. Ceasul din vârful turnului, la care a lucrat în anul 1528 măestrul „făcător de ore” Georgius din Sighişoara opt săptămâni şi patru zile, a bătut de nenumărate ori cu glasul său metalic. Arătătoarele ornicului de la Sfat aveau forma unei mâini cu indexul întins spre cifra cadranului. Probabil din această cauză i se zice la Braşov arătătorului „brâncă”. El avea, pe vremea mea, o specialitate, care nu cred să fi datat de pe vremea măestrului sighişorean (cu a cărui muncă braşovenii fuseseră atât de multumili, că îi votară o gratificaţie şi-i deteră un banchet, care costă suma fabuloasă de doi fiorini). Specialitatea acestui ceas era independenta lui fată de celelalte ceasuri (de la Biserica Neagră şi de la cea catolică), care arătau totdeauna altă oră. Când plecai la gară, luând grăbit o birjă din piaţa, şi la ceasul de la Sfat era două şi un sfert – sau la „un sfert pă trei”, cum se zicea pe la Braşov – şi zoreai birjarul să mâne repede până la gară, constatai că timpul nu trecuse deloc, căci atunci când soseai era tot la două şi un sfert. Dealtfel această neconsonantă a ceasornicelor era generală la Braşov, şi independenta celor din turnurile bisericilor unul fată de altul era acută, mai cu seamă la cele din diferitele sate săseşti.

Zidul turnului se termina cu un mare glob de metal, cum se vede în fotografia ce o reproducem, căruia i se zicea „băşica Sfatului”. Ea a fost înlocuită cu actualul acoperiş ţuguiat abia în secolul nostru. Din turn cânta pe vremuri şi fanfara orchestrei oraşului, căreia din această cauza i se zicea „tururnării”, după germanul „Stadtturner” (căci saşii nu zic „Turm” ca în limba literară, ci „Turn”). După ce suflau tare, ca să fie auziţi de departe, ei coborau tocmai în pivniţa Sfatului, unde găseau un vin gustos, al cărui parfum ispiteşte totdeauna pe artişti.

În jurul Primăriei nu se îngrămădesc, ca în alte oraşe vechi, prăvălioare vestite pentru marfa lor şi birturi cu vin vechi şi specialităţi culinare, dar în tinereţea mea la parterul Sfatului erau câteva „boltite”, între care şi a unui cojocar vestit pentnu blănlile lui şi pentru carnea de miel gras ce o vindea. Căci la Braşov mieii îi tăiau şi vindeau cojocarii. Cojocăria aceasta avea rădăcini vechi, de pe când Sfatul era numai un turn, ce era dat în grija breslei cojocarilor. Mai era acolo o zărăfie, în care schimbau bani cei ce plecau în Tară, o mică hală de pesti aduşi de la Galaţi şi un ascuţitor de cuţite cu nume cehesc. In partea spre vest era garajul pompierilor cu maşinile lor de stins focul. De teama focului tremurau braşovenii păţiţi, şi mult timp paznicii de noapte umblau cu un mic bucium şi făceau atenţi pe cetăţeni să stingă lumânările şi focurile. „Domnilor, a bătut la nouă, stingeţi focul şi lumina”, psalmodiau ei pe nemţeşte. Aveau ei, nu-i vorbă, şi grija ca să nu umble pe stradă cheflii şi răufăcătorii, dar cei dispuşi să bea un pahar de vin îl scoteau din pivniţă şi-l consumau acasă, iar de hoţi te păzeau porţile oraşului ce se închideau cu lacăte grele. Contra focului însă ele nu te puteau apăra. De aceea paznicul Sfatului făcea regulat rondul pe galeria de la mijlocul turnului, şi când zărea flăcări sau fum, bătea clopotul în dungă. O bătaie repetată la intervale însemna „foc în Brasovechi” (al cărui nume nemţesc începea cu A); două bătăi era Blumăna, trei, Scheii, patru, Cetatea; iar când se urmau cinci bătăi ardea la Stupini. Ornicul avea altă bătaie decât clopotul de alarmă.

Când am spus adineaorea că în răstimpul de la Zidirea Bisericii Negre până la clădirea bisericii catolice Brasovul n-a avut alte edificii monumentale afară de Sfat şi Podul Bătusilor, am trecut cu tăcerea zidurile care încunjură oraşul şi pe care le-am descris în capitolul precedent. Două secole s-a zidit la ele, încât nu e de mirare că nu a mai rămas vreme braşovenilor să se gândească la alte ziduri. Monumentalitatea acestora e atât de puternică, încât doar Biserica Neagră li se poate asemăna. In fata scopului bine determinat pe care îl aveau, cei ce au fost autorii lor nu mai aveau şi preocupări de natură estetică (care totuşi nu lipsesc atâtor alte fortificaţii şi castele). Menirea lor era de a apăra cât mai bine pe cei asediaţi. Nici la Coloseul din Roma nu stilul, ci monumentalitatea ne bate la ochi. Totuşi, uneori arhitectul a găsit la plănuirea unor turnuri braşovene prilejul să le dea o formă agreabilă vederii. Micul turn ce făcea parte din Poarta Caterinei, păstrat până astăzi ca monument istoric, are multă gratie, iar Turnul Alb e unul din cele mai frumoase monumente istorice ale oraşului.

Precum înaintea acestor ziduri şi fortificaţii nu ne trece prin gând să ne întrebăm în ce stil sunt zidite, tot astfel vom face mai bine să renunţăm a eticheta sub numirea unui anumit stil clădiri ca Podul Bătusilor sau Sfatul. Pe cei ce clădeau cu un anumit scop şi fără preocupări estetice i-a neliniştit atât de putin stilul, încât la casele lor, cel mult putem găsi doar anumite note comune şi caracteristice dictate de necesităţile locale. Adevărat că şi stilul se naşte din asemenea trebuinţe ale epocii şi ale locului, dar pentru ca inovaţiile lui să prindă şi să se dezvolte, e necesar ca să intervină artistul şi să existe un public de gust şi gata să aducă jertfe materiale. Stilul gotic a pornit din ţările cu climă mai răcoroasă şi s-a născut în oraşe cu putin spatiu, în centre îngrămădite de case. De aceea artiştii au făcut ferestrele înguste şi lungi. Forma ogivală a tururor deschizăturilor în ziduri şi zvelteţea turnurilor ascuţite a plăcut lumei ce intra în catedrale şi le admira măreţia. Când catolicismul fu ameninţat de Reformă, el căută să atragă credincioşii prin splendoarea şi luxul ce lipsea protestanţilor. Atunci se născu barocul încărcat de podoabe, pe care-l promovau înainte de toate curţile marilor domnitori şi bogăţiile unor aristocraţi ce imitau pilda curţilor. Dar şi setea de spectaculos la masele de credincioşi a contribuit la răspândirea acestui stil ce făcu fnconjurul celei mai mari părti a continentului nostru.

Brasovul n-a fost niciodată un leagăn de artişti şi nici patria unor oameni cu vederi largi şi cu „mână spartă” pentru satisfacerea unor porniri atât de nepractice ca stilul. Dacă avem totuşi trei biserici în stil roman, gotic şi baroc, cea dintâi şi a doua sunt ridicate pe timpul când legăturile cu Apusul şi cu papalitatea erau încă strânse şi de aici se puteau trimite arhitecţi şi da îndemnuri şi ajutoare băneşti. Barocul a venit la Braşov deodată cu austriecii. Cât despre Renaştere, zidurile ce apărau Brasovul de primejdii îl izolau şi fată de influentele externe.