Puscariu Sextil

Cel mai românesc dintre sfinţi, Sfântul Nicolae, a fost la Braşov şi un sfânt iubitor de carte, dar şi un înfocat apărător al dreptei credinţe.

Nu mult după moartea lui Honterus, românii din Braşov i-au imitat pilda. La sfârşitul veacului al XVI-lea s-a deschis, de popa Mihai, scoala românească (prima de care avem cunoştinţă sigură)(32) după ce cu şaisprezece ani mai înainte el tradusese, împreună cu popa Iane, marea Evanghelie cu învăţătura tipărită de Coresi. Deci carte, scoală românească şi tipar. Brasovul are meritul de a fi fost începătorul pentru cele două dintâi şi cel mai activ continuator al cărţilor tipărite.

Prin toate trei saşii braşoveni, care aveau însufleţirea primei generaţii de adepţi ai noii învăţături aduse de apostolul lor, dar aveau şi spiritul negustoresc, care le spunea ce afacere rentabilă era noul mijloc de răspândire a cărţii prin invenţia lui Gutenberg, sperau să câştige pe români pentru luteranism. […]

Românii din Şchei au rămas drept-credincioşi, precum peste mai bine de un veac, când s-a răspândit la noi unitia, ei au fost cei mai vajnici apărători ai ortodoxismului ardelean. Preoţii luminaţi de la „Sfântul Nicolae” au ţinut piept tuturor atacurilor catolicismului, şi între ei au fost unii care au ştiut suferi cu bărbăţie pentru credinla lor.

Ei simţeau că luptând pentru biserica strămoşească apără naţionalitatea lor. Când, în tinereţea mea, cauza românească nu găsea la Sibiu un ocrotitor destul de vigilent în mitropolitul Miron Românul, tot braşovenii erau cei ce în sinod aveau curajul să-l tragă la răspundere.

Românii braşoveni au avut totdeauna calităţile, dar şi defectele neamului. Generoşi din fire, ei au fost capabili să se înflăcăreze pentru fapte mari, dar n-au prea ştiut să stăruie în ele şi le-au uitat adesea, când dezbinările între ei – mai ales cele de la Sf. Nicolae – li se păreau mai pasionante şi mai importante.

Lipsa de orizont creată de munţii ce le închideau şi lor câmpul vederii se resimte mai cu seamă în indiferenta lor fată de arte afară de o serioasă pricepere muzicală la copiii de negustori, cu o educaţie îngrijită de mai multe generaţii. Brasovul n-a avut în arhitectură şi sculptură mai pe nimeni, pictorul Misu Pop stă mai modest alături de muzicianul Ghiţă Dima, iar poeţi şi scriitori ca I. C. Pantu şi Ecaterina Pitiş sau Maria Baiulescu din timpul meu sunt numai talente minore. Cele mai de seamă personalităţi culturale pe care le-am apucat eu (sau au lucrat pe vremea părinţilor mei) erau venite la Braşov din alte părti (sau se trăgeau din părinţi sosiţi la Braşov de aiurea, ca poetul St. O. Iosif): G. Bariţiu, Andrei Muresianu, I. Lepădatu, G. Munteanu, A. Bârseanu, V Onutiu, Z. Bârsan s.a. Braşoveni au fost însă cei trei fraţi Bogdan, Ioan, Gheorghe (Duică) şi Alexandru.

Cât de putin simte braşoveanul nevoia de a lua contact nemijlocit cu artele se vede din faptul că în acest oraş. Care are azi o populaţie de peste o sută de mii de suflete, nu există un teatru. A lipsit în toate timpurile o revistă românească mai de seamă, iar orchestra oraşului, după o activitate de multi ani, a fost lichidată…

CEI CE AU SCRIS DESPRE BRAŞOV.

Dacă braşovenilor le-a lipsit un simt mai dezvoltat pentru arte, ei au avut în toate timpurile oameni care s-au interesat de trecurul oraşului lor. şi nu numai istorici de meserie ci şi diletanţi cu dragoste pentru alte vremuri şi locurile pe unde au hălăduit înaintaşii lor. Atât români cât şi saşi. Ei au scotocit filele îngălbenite ale arhivei braşovene, adăpostită cu grijă în chiar Casa Sfatului. Acolo trona, între rafturile încărcate, un bărbat mic de stat şi cu barbă deasă, îndrăgostit de documente vechi, Fr. Stenner, însuşi autor al câtorva studii despre trecutul Brasovului. El a lucrat cu râvnă, prea putin răsplătită, la un indice bine întocmit, de care s-a folosit adesea Nicolae Iorga când trecea vijelios prin această arhivă bogată (care mai târziu s-a mutat în bastionul de la capătul spre Şchei al Târgului Cailor renovat). Un număr de volume de studii şi documente a fost rezultatul cercetărilor lui Iorga.

Mai încet şi mai sistematic lucra cumnatul lui, scrupulosul elev al lui Jirecek [sic!], învăţatul slavist şi academician Ioan Bogdan braşovean de naştere, care ne-a dat, în 1902, un volum bogat de Documente şi regeste privitoare la relaţiile Tării Româneşti cu Brasovul şi Ungaria. Saşii au publicat şapte volume de Quellen zur Geschichte der Stadt Kronstadt şi un număr mare de studii şi articole în revistele lor şi în gazexta lor locală „Kronstädter Zeitung”, de Fr. Philippi (care, ca şi istoricul de arte E. Kuhlbrandt şi Fr. W. Seraphin mi-a fost profesor în liceu), G. D. Teumsch, J. Teutsch şi alţii.

În biblioteca Liceului Honterus se găsea manuscriptul (trecut apoi în arhiva Brasovului) unei cronici pline de amănunte interesante despre Brasovul vremurilor trecute, intitulată Collectania zu einer Particular-Historie von Kronstadt, scrisă la 1741 de Thomas Tartler şi continuată şi augmentată de Josef Trausch. Ea a fost utilizată de cei mai multi scriitorii care descriu vechiul Braşov. Despre Biserica Neagră se spune că a fost zidită cu cheltuiala galilor, anglilor, batavilor şi principilor germani. La ei găsim reprodusă pe cât se pare din izvoare mai vechi, ştirea despre venirea salahorilor bulgari la 1392, cărora li s-au pus la dispoziţie, precum se spune precis, locuinţe în „Obere Vorstadt”, care exista deci de mai înainte. Ştirea aceasta o aflăm apoi şi la cei doi cronicari români, popa Vasile (mort la 1699) şi Radu Tempea.

Cronicarul timpurilor mai nouă, conştiincios şi îndrăgostit de statistici şi date oficiale, a fost doctorul Ed. Gusbeth, care scrise la început, în 1884, un volum Zur Geschichte der Sanitätsverhältnisse în Kronstadt şi care a continuat apoi, între anii 1884 şi 1901, cu rapoartele sale anuale despre Das Gesundheitswesen în Kronstadt. Când îl vedeam trecând grăbit pe stradă, de la un pacient la altul, îmbrăcat totdeauna cu un pardesiu, cu barba încărunţită şi cu „tvicherii” pe nas, n-aş fi bănuit că graba lui era pricinuită de nerăbdarea de a mai adăuga un amănunt la cronica lui, case nu se mărginea la chestiuni de igienă şi la starea sanitară, precum cu modestie spune titlul, ci atingea cele mai variate chestiuni în legărură cu Brasovul. Cărţile lui au fost pentru mine un izvor bogat de informaţii şi de împrospătare a amintirilor. Din ele vedem mereu cât de greu era pentru părinţii oraşului să ia o hotărâre şi să introducă o inovaţie. Gusbeth însuşi, când era vorba ca să se aducă electricitatea, observă că ea e de prisos când funcţiona foarte bine uzina de gaz aerian.

Tocmai din vremea petrecerii mele în Braşov, sau de contemporani cu mine, sunt cele mai multe scrieri, monografii sau studii de amănunt în limba română despre Braşov. Când în 1883 se tinu adunarea generală a Asociaţiunii Transilvane la Braşov, comitetul local însărcină pe profesorul de istorie, doctor la Viena şi un isteţ mânuitor al condeiului, N. Pop, să le facă oaspeţilor în Schiţă din istoria populării Brasovului, un scurt istoric al oraşului. Întemeiat pe autoritatea lui Haşdeu, el a încercat să spulbere legenda originii bulgăreşti a trocarilor.

Niculită Pop – căci aşa îi ziceau braşovenii – era originar din Ghimbav, lângă Braşov. Din alte două sate învecinate erau alti doi istorici, protopopul Bartolomei Baiulescu, zârnestean, şi Andrei Bârseanu din Dârste. Cel dintâi a publiaat în 1898 o voluminosă Monografie a comunei bisericeşti greco-ortodocse române a Sf. Adormiri, iar cel de al doilea un articol condensat şi bine informat despre Braşov, în volumul prim al Enciclopediei Române (1898). Tot de el e şi marea monografie asupra Şcoalelor centrale din Braşov, bazată pe numeroase documente şi bogat ilustrată. Preţioase sunt listele complete cu biografiile tuturor profesorilor care au funcţionat la Liceul Şaguna în cei cincizeci de ani de existentă – căci cartea a apărut cu ocazia jubileului de o jumătate de secol de la înfiinţarea lui – şi a tuturor absolvenţilor lui [1902].

Intre aceştia era şi G. I. Pitiş, trecut în Bucureşti ca profesor de liceu. Oacheş şi cu mustaţa neagră ca pana corbului, când venea vara la Braşov noi ştiam că zăboveşte mult pe la babele din Şchei, ca să culeagă material etnografic şi linguistic despre Nunta în Şchei până la 1830, despre Jocuri de petrecere şi despre Comori publicate în volumul I al „Revistei nouă”.

Contempoan cu Pitiş eeau părinitele Priscu care a scris câneva studii istorice mărunte, academicianul erudit Gh. Bogdan-Duică, fost o vreme profesor la liceul din Braşov şi autor al unui studiu despre Ioan Barac, care a trăit mult timp în oraşul de sub Tâmpa. Coleg de scoală mi-a fost N. Sulică, profesor la Liceul Şaguna înainte de a pleca la cel din Târgul-Muresului. Diaconul Coresi, timpul lui, biserica şi şcoala din Şchei sunt subiectele celor mai multe din studiile sale.

Cu obiceiurile şi graiul din Şchei s-a ocupat şi un coleg de-al meu de univarsltate, Dr. Sterie Stinghe, care şi-a trecut de-odată cu mine doctoratul la Weigand, în 1899, cu teza Die Scheer oder Trokaren după ce cu un an sau doi înainte publicase în Anuarul Seminarului din Leipzig o anchetă linguistică făcută la trocari. După aproape o jumătate de veac el a revenit asupra aceluiaşi subiect, scriind un fel de livret de piesă de teatru cu cântece, Ticuta, prilej ca să descrie folclorul şi limba din Şchei. In cursul acestor cinci decenii a publicat în 1899, Istoria bisericii Scheilor Brasovului; între 1901 şi 1908, cele cinci volume de Documente privitoare la trecutul românilor din Scheii Brasovului, iar acum în urmă un nou volum, pe care n-am avut ocazia să-l citesc. Cele două probleme care îl preocupă cu deosebire sunt originea românească a „bulgarilor” din Şchei şi caracterul ostăşesc al obiceiurilor „Junilor”.

Tot coleg cu mine la Universitatea din Leipzig e Dr. Constantin Lacea, membru onorar al Academiei Române. Dicţionarul Academiei, la care colaborează de patruzeci de ani, nu i-a lăsat mult timp liber pentru studiile în legătură cu trecutul Brasovului, care îl pasionează şi acum, la bătrâneţe. Ultima sa lucrare, despre Cetatea de pe Tâmpa comunicare făcută la Academia Română, a apărut în anul 1944. Ea se caracterizează prin aceeaşi documentare, precizie şi expunere sobră ca cele mai multe din lucrările sale, între care merita o deosebită atenţie cele relative la negustorii din Şchei.

Coleg la liceu, ca elev şi profesor cu Lacea era sălisteanul Axente Banciu, şi el mic de stat, dar mai neastâmpărat şi plin de energică iniţiativa. După Unirea cea mare, el realiză planul ce-l preocupa de mult: să publice o revistă a Brasovului şi Tării Bârsei, intitulată „Tara Bârsei”. Cu grele sacrificii materiale această publicaţie, care a apărut regulat un deceniu, s-a menţinut ca una din cele mai bune reviste provinciale romaneşti. Sufletul curat şi vioiciunea directorului se refleetau şi asupra colaboratorilor mai tineri, care au îmbogăţit istoria Brasovului cu numeroase contribuţii interesante. Aici a publicat A. A. Muresianu, harnicul scormonitor al arhivelor braşovene necatalogate încă, cele mai multe din studiile sale genealogice şi privitoare la starea culturală şi economică a braşovenilor. Din cei doi fraţi Muslea, cel mai tânăr şi fost elev al meu, folcloristul Ion, a scris în 1930 despre Obiceiul junilor [braşoveni] un studiu cu vederi nouă, iar doctorului V. Pop, vestit cărturar la începutul veaculuiuecut, care a fost câtva timp şi la Braşov, scriind despre preoţii de la Sf. Nicolae, i-a consacrat un studiu amănunţit. Fratele lui mare mare, Candid Muslea, are în „Tara Bârsei” o serie de studii mărunte şi a publicat în 1943 o monografie mare (volumul I) despre Biserica Sf. Nicolae din Scheii Brasovului, cu numeroase ilustraţii. Trecutul adesea bogat în episoade dramatice al Scheilor, cu figurile araice ale câtorva preoţi vrednici şi cele mai putin frumoaseale altora, dispuşi să facă concesii conştiinţei lor, trece pe dinaintea ochilor noştri. (33)

De A. A. Muresianu şi C. Muslea sunt şi două studii interesante despre Refugiaţii politici din Principate şi Românii braşoveni la 1848 şi Contribuţii la istoricul Casinei române din Braşov, în monografia bogat ilustrată a Casinei române, 1835-1935, publicată cu ocazia centenarului ei. Volumul e introdus de un amplu studiu despre Casina română, datorit brăneanului Ion Colan, secretarul societăţii culturale Astra şi autorul unei monografii despre Ioan Barac. După cum precizează subtitlul „Contribuţiuni la cunoaşterea unui capitol din trecutul Brasovului”, studiul acesta, întemeiat pe listele braşovenilor care au jucat un rol în viaţa oraşului în cursul veacului ce s-a scurs de la întemeierea casinei, zugrăveşte o frântură interesantă a primelor încercări de a da nişte fundaţii serioase unei societăţi româneşti în Ardeal.

O carte de mari proporţii, la care au colaborat cei mai multi învăţaţi ai saşilor, e, precum am spus, cea care tratează despre Tara Bârsei, intitulată Das Burzenland, din care au apărut patru volume. Al treilea, publicat în 1928, tratează despre Braşov. Dintre contribuţiile serioase şi bine documentate amintim pe ale lui E. Jekelius despre Brasovul în cursul veacurilor, străzile şi pieţele Brasovului, băile şi spitalele; ale lui G. Treiber despre începuturile şi fortificaţiile Brasovului, desprebiserica catoltca, Sfat şi Podul Bătusilor şi despre locuinţa braşoveanului. H. Goos scrie despre istoria arhitectonică a fortificaţiilor, O. Fritz şi E. Kuhlbrandt despre Biserica Neagră, E. Morres despre cea de la Bartolomei şi despre bisericile mici, şi J. Teutsch despre luminatul Brasovului. Românii sunt inexistenţi în această carte, unde despre Sf. Nicolae găsim o singură pagină de text. Foarte frumoase sunt ilustraliile, din care reproducem şi noi un număr considerabil. Ediţia luxoasă se distinge şi printr-un tipar deosebit de îngrijit.

Pe aceasta publicaţie se întemeiază în mare parte cartea Kronstadter Heimatund Wanderbuch a profesorului H. Wachner, apărută în 1934. Dar autorul nu scrie o prescurtare a operei colective despre Tara Bârsei, ci, însuşi un botanist de seamă şi un îndrăgostit al naturii, pune pe hârtie, cu talent, gândurile ce l-au preocupat şi observaţiile ce a avut prilej să le facă în multele excursii făcute singur sau cu elevii sai. Admiraţia sinceră pentru munţii noştri se comunică cititorului, discret dar stăruâtor. Se recunoaşte imfluenta acelui măestru care a stitut îmibina în mod atât de fericit pe artist cu omul de ştiinţă, G. Vâlsan, pe care, împreună cu S. Mehedinţi, îl pomeneşte în prefaţa sa. Luându-l de model şi cutreierând ca ei munţii noştri, vede totdeauna şi pe român şi îl înconjoară cu simpatia sa.

Cine vrea să cunoască Brasovul istoric, dar mai ales cel pitoresc, va citi cu folos şi cu plăcere cartea [Braşov], frumos ilustrată şi scrisă cu mult suflet admirator de profesorul la liceul braşovean, Octav Sulutiu, publicată de Fundaţiile Regale în 1937, în condiţii tehnice excelente.

Partea a II-a.

CUM ERA BRASOVUL PRIN ANII 1885-1895

CALEIDOSCOP BRAŞOVEAN.

Ati observat vreodată găinile din curte şi cocosul, când vin la grăunte? Vin alergând, ciugulesc mâncarea şi din când în când te privese din profil. Niciodată nu se uită la tine din fată. Căci ochii lor nu sunt aşezaţi ca la om, ci păsările şi unele animale, având ochii unde omul are tâmplele, pot vedea simultan două lucruri: hrana şi duşmanul, grăuntele de pe jos şi uliul din văzduh. (De aceea sunt caii aşa de sperioşi încât trebuie să li se pună la ochi apărătoarele de piele – ochelari – să nu mai vadă şi primejdia la dreapta şi la stânga drumului).

Si omul are doi ochi, dar el vede cu ei aceeaşi imagine, sau aproape aceeaşi. Ceea ce vede cu ochiul drept, vede şi cu stângul. Cele două imagini se suprapun, acoperindu-se aproape deplin. Mica diferenţă de spatiu între cei doi ochi face doar ca imaginea să aibă adâncime, perspectivă. De aceea limba omenească nu poate reda decât un singur lucru deodată şi trebuie să prezinte într-un sir întâmplările, una după alta.

Asa ne-am obişnuit cu acest lucru, încât ne pare natural. Când însă nu suntem stăpâni pe noi, în momente de excitare, în vis sau în amintire, când ne vin în minte mai multe lucruri deodată, când dispare tendinţa noastră de a rândui frumos şi cu sistem comunicările ce le facem altora, atunci ne simţim stingheriţi şi nesiguri. Sau învinge obişnuinţa şi ne impunem o urmare a celor ce le spunem, sau riscăm să vorbim alandala, aşa cum de fapt sunt în mintea noastră excitată, în vis sau în amintire, imaginile ce nu cunosc nici scrierea cronologică, nici granitele spaţiale în care ele au avut loc. In cazul dintâi povestirea noastră pierde spontaneitatea, în al doilea claritatea. Păţim ca la cinematograf, când ne copleşeşte uneori somnul. Închidem ochii la o scenă de vânătoare în jungla cu lei, tigri şi şerpi. Când îi deschidem, ne mirăm că pe ecran vedem o scenă într-un salon, cu doamne decoltate şi domni în frac.

Încercând să punem amintiri pe hârtie, noi suntem siliţi să le rânduim. Dar nevoind ca ele să piardă orice spontaneitate, vrem să salvăm cel putin una din caracteristicile amintirei, păstrând, în acest capitol, care vrea să dea atmosfera locală, asociaţiunea necontrolată şi necontrolabilă a aducerii aminte. Vom povesti dar scene din cele mai diferite şi disparate cronologiceste în precipitarea lor în amintire. Când o anecdotă sau un episod hazliu ne-a fulgerat prin gând, nu ne-am sfiit să le punem pe hârtie, chiar când ar putea sa pară indecent sau să supere pe vreo cititoare mai pudică din generaţia mea (căci cele din generaţia actuală suportă mai uşor libertatea de limbaj). Pentru amintiri nu există un cod al manierelor elegante.

Prin oraş e lume mai multă decât de obicei pe străzi. Prin Uliţa Vămii ea e aliniată pe cele două trotuare, căci un „alergător” are să treacă fugind printre cele două sire de spectatari. El e în tricou şi are zurgălăi la picioare. Slab şi înalt, face pasi mari când trece în goană, iar mărul lui Adam, proeminent, temură uşor. Pumnii strânşi sunt aduşi la piept. Să nu fie oare bărbierul la care mă tund de obicei, tânărul Mandovschi? Ba e chiar el, cel care pe când eram copil m-a tuns mai întâi cu maşina (natural, fără elecuicitate), atunci inventată, care era aşa de plăcut de rece vara, cânld trecea cu metalul ei răcoros prin pletele mari.

Alergătorul trece înainte, ocoleşte în piaţa Sfatul şi o ia prin Uliţa Căldărarilor şi pe Promenadă, până la punctul de plecare, Poarta Vămii. Noi, copiii, şi după noi şi alti privitori, când a trecut de noi prin Uliţa Vămii, fugim prin Mihail Weiss, ca să-l mai vedem o dată în Uliţă Căldăratilor, pentru cei câţiva creiţari daţi 1a chetă.

Săracul Mandovschi! Desi era polonez, a vrut să moară moarte de sas, spânzurându-se. Se vede că temperamentul lui de artist nu-l lăsa să fie fericit când trebuia să taie părul şi barba muşteriilor.

Frizeria lui Mandovschi era în casa, dărâmată de atunci, ce stătea singură în parc, despărţita printr-o vale de „Numărul Unu”. Tot acolo era şi biroul lui Mark cel aspru la vorbă, un om mărunţel şi bărbos. Toţi braşovenii îl cunoşteau, căci el avea folositoarea meserie de curăţitor al haznalelor.

Când ne întorceam, noaptea, de la câte un chef, totdeauna întâlneam pe străzile Brasovului căruţele mari ale lui Mark, pe care stăteau aliniate butoaiele pline ce răspândeau un parfum penetrant în tot oraşul Lângă cele din fată ardeau două lămpi mari de gaz cu flacăra liberă, de aveai impresia că e dus la mormânt un doge venetian.

Asta a ţinut până ce s-a introdus, în 1907, şi la Braşov canalizarea. Cu apa curgătoare în casă şi mai târziu cu canalele prin care se scurgeau murdăriile, viaţa la Braşov s-a simplificat atât de mult şi mai ales atât de repede, încât peste câţiva ani nimeni nu mai ştia cât de greu fusese înainte.

Noi locuiam pe arunci pe Strajă. Apa o aduceau servitoarele cu „botele” – doniţele – de la „Numărul Unu” din Brasovechi, iar rufele se spălau la o fântână sub Strajă. Căci se făcea deosebire între fântânile cu apă rece şi gustoasă şi cele cu apă sălcie sau prea caldă. Rudele noasue din Şchei nu aduceau apa din Prund, desi era mai aproape, ci de la Boghici; din Uliţa Fântânii Roşii.

În piaţă, la fântâna din fata locumtei generalului, era totdeauna seara sindrofie de servitoare ieşite cu „botele” sau cu ciubărul după apă. Făceau ce făceau şi nimereau la apă tot când erau pe acolo şi „cocişii” unguri sau soldaţii, cu care vizitiii se junghiau de multe ori. Când era ger, de jur împrejurul fântânii era un gheţuş primejdios, căci apa se revărsa peste marginile ciubărului uitat de „slujmcă”, care chiuia cu cavalerul ei sub poarta unei case din vecinătate. Abia când, la nouă, se auzea sunetul lugubru al trompetelor ce suflau stingerea, soldaţii se rupeau din îmbrăţişări, nu fară a mai ciupi odată zdravăn pe dulcineele lor.

Introducerea canalelor apeductului a mai avut drept urmare o schimbare radicală în înfăţişarea oraşului. Apa de băut era demult adusă din Şchei, prin nişte „sulinare” din trunchiuri de brad găurite la mijloc cu fierul ars de ţigani. Socotelile Brasovului le amintesc din secolul al XVI-lea. Veche era şi introducerea canalelor de scurgere a apei, întrebuinţata de meseriaşi, cu direcţia sud-nord. Acestea erau la început căptuşite cu „foastăne” – blăni – aşa cum se mai vedeam pe vremea mea în strada numită Dupăvale, din Şchei, dar mai înguste. Abia în 1804 ele încep să fie de piatră prin străzile principale şi să fie acoperite cu mste blăni scurte. aşa le-am pomenit încă eu. Pe acest pod umblam de obicei, iar iarna ne dădeam pe „glenciuri” minunate. Din când în când aceste canale erau curăţate, şi arunci lângă ele vedeai mici grămezi de nisip negricios şi gunoaie prin care ţigani şi ţigance răscoleau cu nişte bete, căutând zdrenţe şi oase. Uneori aveau noroc să găsească, înainte ca gunoiul să fie cărat şi depozitat în gropile de la Sprenghi, şi câte o linguriţă strâmbă sau un cercel pierdut. Prin unele străzi, cu deosebire prin Uliţa Nouă şi a Fânanlor de multe ori scândurile erau scoase, căci se spăla lâna. In Uliţă Neagră canalul era mult timp descoperit de tot. Apa se iezea putin, si, în bolboaca ce se făcea se aşeza coşul lungăreţ cu lână. Cu o furcă cu dinţii lungi şi întorşi în unghi drept, fete din Şchei întorceau lâna în cos cu mişcări ritmice, cântând cu voci tinere minunate cântece.

Leagăn verde de mătase…

Ghiţă Dima a armonizat unele din ele.

Pe dealul de lângă Dupăzidurile de Jos, îmbrăţişând Turnul Negru şi întinzându-se la stânga până în Şchei, iar la dreapta până la Tuumul Alb, erau „romurile” (de la germanul Rahmen), nişte pervaze uriaşe pe care se întindea postavul roşu, verde sau albastru, la uscat.

În fotografia ce o reproducem penuu Turnul Alb se văd bine aceste romuri, caracteristice pentru Brasovul de altădată.

Din timpuri vechi lâna oilor, tigăi sau ţurcane, păzite de ciobani de la Bran sau de la Săcele, era adusă la Braşov, unde fete de român o spălau şi români din Şchei o cărau în saci grei, ridicaţi de colturile legate strâns cu nişte cârlige. In bastionul încăpător de la capul Dupazidurilor se adunau mai demult ţesătorii saşi la vreme de primejdie; în fabrica lui Scherg începură să şi lucreze cu maşini maderne postăvurile, care nu mai trebuiau duse pe Romuri. La „casina” din Braşov, după poartă – probabil şi în alte păiţi – era un ciubăr în care urinau domnii. Urina era întrebuinţata la vopsitul lânii.

În legătură cu apeductul ne rămâne să spunem o vorbă şi despre fântânile, care tot pe vremea mea s-au desfiinţat. In locul „tâpurilor” cu albie, cum rămăsese unul sub Strajă pentru adăpatul cailor de la căruţele ce staţionau acolo vinerea, în locul fântânilor cu găleată cum era pe vremea mea fântâna lui Boghici din Şchei, şi al fântânilor cu pompă ce le-au înlocuit aveam, după introducerea apeductului, numai câteva mici coloane de metal din care se putea lăsa apa să curgă şi la care se puteau aplica tulumbele, în caz de incendiu. La fântâni era o gaură, în scocul prin care curgea apa, la care cei setoşi se adăpau după ce astupau cu palma gura scocului, încât apa ieşea pe acolo. Fântânile cu ciutură aveau deasupra o căsulie de scânduri şi lati, iar pe un sul de lemn se înfăşura lanţul de care era legată găleata. Cu o roată se învârtea acest sul. Uneori în aceste fântâni se aruncau cei obosiţi de suferinţe şi sătui de viaţă.