R. J. Knecht caterina de medici

Dacă nu apar noi dovezi, complicitatea Caterinci la complotul de asasinare a lui Coligny nu va fi stabilită clar. Ea nu trebuia să facă prea multe, deoarece familia de Guise era hotărâtă să răzbune uciderea celui de-al doilea duce, pentru care îl acuzau pe Coligny, şi aproape sigur 1-ar fi ucis indiferent de implicarea Caterinci, în ce priveşte masacrul, rolul ei pare mai clar. Toate dovezile disponibile sugerează că ea şi Anjou au participat la hotărârea luată pe 23 august de a extermina conducerea hughenotă. Sugestia lui Bourgeon că decizia fusese ticluită de Spania cu sprijinul papalităţii nu este decât o ipoteză. Toată lumea din acea vreme a crezut în vinovăţia Caterinci şi ea însăşi, departe de a o nega, pare să fi căzut în adularea lumii catolice.

Ultimele decenii ale vieţii Caterinei au fost martore la prăbuşirea a tot ce ea sperase, în 1573, hughenoţii care supravieţuiseră masacrului au rezistat în La Rochelle unei armate regale comandate de fratele regelui, ducele de Anjou.

Carol IX murea de pneumonie, dar mama lui pare să nu fi realizat aceasta.

L-a convins pe Anjou să se ofere drept candidat la tronul vacant al Poloniei.

Fiind ales, el a ridicat asediul asupra oraşului La Rochelle şi a plecat, ezitând, spre Polonia, după care Carol IX a murit. Caterina a trebuit să umple vidul de putere folosindu-se de fiul ei mai mic, ducele de Alenţon. S-a declarat regentă

27Ssi a ţinut tronul cald pentru Henric, până la întoarcerea lui din Polonia. Acţiunea Caterinei a fost descrisă ca momentul ei de glorie. Păstrând coroana pentru Henric, menţinuse „principiul legitimităţii” şi salvase regatul de la distrugere, dar este discutabil dacă ea însăşi a grăbit criza constituţională trimiţându-1 pe Henric după cai verzi pe pereţi dincolo de Elba când sănătatea lui Carol IX era, în cel mai bun caz, precară.

Rolul Caterinei în regat a trecut printr-o schimbare profundă în timpul domniei lui Henric III. Copiii ei, de acum adolescenţi, erau dornici să se rupă de tutela ei. Henric a continuat să se bizuie pe ea când şi când, în special dacă împrejurările erau potrivnice, dar adesea prefera să asculte de favoriţii lui, Joyeuse şi Epernon. Caterina şi-a rezervat intenţionat sarcini demne de invidiat, cu speranţa de a-şi păstra afecţiunea şi stima lui. Astfel, a încercat să îl împiedice pe Alencon (acum Anjou) să îi ajute pe rebelii olandezi implicându-1 în căutarea unei soţii în Anglia sau Spania. Dar mariajul englez a fost mort din faşă, dată fiind vârsta şi religia Elisabetei. Când aceast drum s-a închis, Caterina a încercat prosteşte să îl preseze pe Filip II să îi ofere mâna fiicei sale, contestând cererea lui la tronul portughez şi trimiţând o expediţie armată la moarte în Azore.

În fine, Anjou a rămas necăsătorit. Indiferent de dorinţele Caterinei, el a renunţat la rolul pe care ea i-1 oferise pentru a supraveghea pacificarea în Midi şi a pornit în ajutorul rebelilor olandezi. Deşi Henric III a încercat să îl oprească, Caterina i-a trimis ajutor, care trebuia să fie secret pentru a nu provoca riposta Spaniei. Efortul a fost, până la urmă, zadarnic, pentru că încercarea lui Anjou de a păstra regatul s-a sfârşit cu o înfrângere şi o umilire, între timp, Caterina a încercat să îl ajute pe Henric III detaşându-1 pe cumnatul său, Henri de Navarra, de mişcarea protestantă, dar el era prea abil ca să cedeze linguşelilor ei. Se poate ca el să fi calculat că timpul era de partea lui. Evenimentele aveau să dovedească aceasta, în 1588, la Blois, Henric III a comis cea mai mare gafă de la Noaptea Sf. Bartolomeu, iar de data aceasta Caterina nu mai putea fi acuzată. El i-a prezentat un fait accompli: ducele de Guise fusese eliminat.

Aparent, ea a fost şocată. După ce 1-a vizitat pe vechiul ei prieten, cardinalul de Bourbon, şi a fost acuzată de acesta pentru măcelul recent, ea s-a retras în lacrimi în camera ei, spunând: „Nu mai pot suporta; trebuie să mă duc în pat”.

Câteva zile mai târziu, a murit.

Orice verdict asupra Caterinei nu poate fi decât o tentativă personală.

Prea multe dintre faptele şi gândurile ei zac îngropate în trecut şi nu vor ieşi niciodată la lumină. Nu vom şti vreodată cu precizie dacă a complotat sau nu la atentatul de asasinare a lui Coligny, sau la masacrul care a urmat. Totuşi, CONCLUZIE sunt motive să ne gândim că politica ei era mai puţin constant pacifistă decât au pretins apărătorii ei.

Sugestia lui Yates că festivalurile ei erau menite să promoveze pacea în regat este neconvingătoare. Fiind limitate la curte, ele serveau la creşterea nepopularităţii acesteia într-un moment în care supuşii regelui treceau prin greutăţi economice serioase. Chiar şi raţionalul Pasquier, care o vedea favorabil pe Caterina, a criticat extravaganţa ei. Cu siguranţă, dorea pacea, dar nu putea să aplice o politică draconică pentru a o obţine, deoarece eforturile ei preliminare de conciliere şi coexistenţă eşuaseră, în 1567, pare să fi favorizat suprimarea hughenoţilor, sau cel puţin exterminarea liderilor lor, după ce ei îi trădaseră încrederea la Meaux şi sfidaseră autoritatea regelui. Singurul principiu constant la care a aderat a fost încrederea în soluţia matrimonială la toate problemele politice. A căutat mărirea pentru copiii ei, aranjându-le căsătorii prestigioase şi, în mare, a avut succes. Două dintre fiicele ei au devenit regine şi una ducesă.

Dar nu toate căsniciile au mers bine. Cea dintre Margareta şi regele Navarrei nu a fost altceva decât un dezastru. Caterina nu a putut face, de asemenea, nimic pentru a-i determina pe copiii ei să fie capabili să joace rolurile pe care le-a dorit pentru ei. Fiii ei au fost, cu o excepţie, măcinaţi de boală, astfel încât a trăit mai mult decât toţi, cu excepţia lui Henric III. El era destul de inteligent pentru a fi un rege reuşit, dar avea lipsuri mari de caracter şi şi-a ratat şansa omorându-i pe ducele de Guise şi pe fratele său. Această crimă îngrozitoare a eliminat posibilitatea ca el însuşi să fie ucis, iar tronul să treacă în mâinile cumnatului său protestant. Acesta a fost rezultatul eforturilor dureroase, de patruzeci de ani, ale Caterinei pentru a aduce glorie eternă Casei de Valois.

SFÂRŞIT