Ramas bun pentru vecie

Spaţiu liber. Am fost sus şi m-am întors jos. Nu mi-a plăcut sus. Altitudinea îmi dă palpitaţii. Dar ating mereu clapele astea ale maşinii. Vai ce vrăjitor e şi subconştien­tul. Măcar dacă ar vrea să lucreze după un program regulat. Şi sus se vedea lumina lunii. Probabil era aceeaşi lună. Luna nu-ţi oferă pic de variaţie. Vine şi pleacă, ca şi lăptarul, şi laptele lunii e întotdeauna acelaşi. Luna laptelui e întotdeauna aceeaşi ― stai aşa, amice. Ţi-ai încrucişat picioarele. Nu e momentul să te afunzi prea adînc în anamneza lunii. Ai o anamneză destul de complicată ca să dai de lucru tuturor oamenilor din valea asta blestemată.

Dormea liniştită pe o parte, fără să scoată un sunet. Îşi ţinea genunchii ridicaţi spre pîntece. Mi s-a părut prea liniştită. Cînd dormi, întotdeauna trebuie să scoţi vreun sunet oarecare. Poate că de fapt nu dormea, poate că numai se străduia să adoarmă. Dacă mă apropiam, aflam. Puteam eventual să şi cad acolo. A deschis un ochi ― sau numai mi s-a părut? S-a uitat la mine sau nu s-a uitat? Nu. S-ar fi ridicat în capul oaselor şi m-ar fi întrebat: "Ţi-e rău, dragă?", "Da, dragă, mi-e rău. Dar nu te îngrijora, dragă, pentru că răul ăsta e răul meu şi nu e răul tău şi tu dormi liniştită şi frumoasă şi uită toată povestea, şi să nu te atingă niciodată nici un pic de noroi de la mine, să nu se apropie de tine nimic din ceea ce este surabru şi cenuşiu şi urît".

Eşti un păduche, Wade. Trei adjective la rînd ― scrii­tor păduchios. Pentru numele lui Dumnezeu, nu eşti în stare să scrii nici măcar după fluxul conştiinţei fără să bagi trei adjective? Am coborît, ţinîndu-mă de balustradă. La fiecare treaptă, stomacul parcă mi se bălăbănea ca o corabie şi nu-mi puteam ţine maţele la un loc decît făgăduindu-le o răsplată. Am ajuns la parter şi am ajuns în birou şi am ajuns pe canapea, şi am aşteptat să mi se liniştească bătăile inimii. Am sticla la îndemînă. Un lucru poţi spune întotdeauna despre aranjamentele pe care le face Wade ― şi anume, că sticla e întotdeauna la îndemînă. Nimeni n-o ascunde, nimeni n-o pune sub cheie. Nimeni nu zice: "Dragă, nu crezi că ai băut destul? O să-ţi fie rău, dragă". Nimeni nu zice aşa ceva. Se dă doar uşurel la o parte, ca trandafirii.

I-am dat prea mulţi bani lui Candy. A fost o greşeală. Trebuia să-i dau la început doar o pungă cu alune şi în­cetul cu încetul să ajung să-i dau şi o banană. Şi apoi o mică schimbare adevărată, înceată şi delicată, ca să-l ţină veşnic în aşteptare, ager. La început îi dai o doză mare, şi curmă, ajunge să fie interesat. Poate să stea o lună în Mexic, şi să ducă o viaţă uşoară şi ticăloasă, pe picior mare, cu cît cheltuieşte aici într-o zi. Şi cînd pune mîna pe potul ăla, ce face? Păi, oare un om are vreo­dată destui bani dacă socoate că poate cîştiga mai mult? Poate că de fapt e în regulă. Poate că ar trebui să-l curăţ pe ticălosul ăsta cu ochi strălucitori. Pentru mine a murit odată un om de treabă, de ce n-ar muri şi un gîndac îm­brăcat cu haină albă?

Dă-l naibii pe Candy. Există întotdeauna un mijloc de a toci vîrful unui ac. Pe ălălalt însă n-am să-l pot uita niciodată. Numele lui e scris cu foc verde pe ficatul meu.

Mai bine aş telefona. Îmi pierd controlul. Parcă-i simt sărind, sărind, sărind mereu. Mai bine aş chema repede pe cineva, pînă cînd nu încep gîngăniile trandafirii să-mi umble pe faţă. Mai bine să chem, să chem, să chem. S-o chem pe Sue din Sioux City. Alo, Centrala? Daţi-mi In­terurbanul. Alo, Interurbanul? Daţi-mi-o pe Sue din localitatea Sioux City. Ce număr are? Nu-i ştiu numărul, doar numele, domnişoară. O găsiţi plimbîndu-se pe Strada Nr. 10, pe partea umbroasă, sub copacii de grîu cu spicele desfăcute... Da, e în regulă, domnişoară, e în regulă. Anulaţi convorbirea şi daţi-mi voie să vă spun ceva, adică, vreau să spun, să vă rog ceva. Cine o să plătească toate petrecerile alea snoabe pe care le dă Gifford la Londra, dacă anulaţi convorbirea mea interurbană? Da, vi se pare că slujba dumneavoastră e sigură. Vi se pare. Ascultă, domnişoară, mai bine aş vorbi direct cu Gifford.

Aduceţi-l la telefon. Valetul lui tocmai i-a adus ceaiul. Dacă nu poate vorbi, o să trimitem noi acolo pe cineva care poate.

De ce-oi fi scris toate astea? La ce oi fi încercat eu să nu mă gîndesc? Telefon. Mai bine să telefonez acum. Începe să-mi fie rău, foarte, foarte...
Asta era tot. Am împăturit strîns foile şi le-am în­fundat în buzunarul dinăuntru de la piept, îndărătul port-vizitului. M-am dus la uşile cu geam, le-am deschis şi am ieşit pe terasă. Luna era puţin umbrită de nişte nori. Dar în Idle Valley era vară şi vara nu e niciodată umbrită. Am rămas acolo privind lacul imobil şi incolor, gîndindu-mă şi punîndu-mi tot felul de întrebări. Apoi am auzit o împuşcătură.

CAPITOLUL 29

Uşile celor două camere care dădeau spre galeria inte­rioară erau deschise şi camerele erau puternic luminate: camera lui Eileen şi camera lui. În camera ei nu era ni­meni. Din camera lui se auzeau zgomotele înăbuşite ale unei încăierări. Am dat buzna înăuntru. Am găsit-o pe ea aplecată deasupra patului, luptîndu-se cu Wade. Licărirea de metal negricios a unui pistol a ţîşnit în aer, două mîini, una mare de bărbat şi una mică de femeie ţineau arma, dar nici una de mîner. Roger şedea în capul oase­lor în pat şi, aplecat înainte, o împingea. Ea era într-o haină de casă bleu-pal, un fel de capot matlasat, cu părul răvăşit peste faţă şi acum apucase pistolul cu amîndouă mîinile şi, cu o smucitură rapidă a izbutit să i-l smulgă. M-am mirat că are atîta putere, deşi el era oricum vlă­guit de băutură. Roger a căzut pe spate privind-o fioros, gîfîind, iar ea s-a îndepărtat şi s-a lovit de mine.

A rămas locului, rezemîndu-se de mine, ţinînd pistolul cu amîndouă mîinile şi lipindu-l de trup. Era tulburată la culme şi zguduită de suspine şi avea respiraţia între­tăiată. Am cuprins-o cu braţele şi am pus mîna pe pistol.

S-a răsucit de parcă abia atunci şi-ar fi dat seama că sînt şi eu pe acolo. A făcut ochii mari şi trupul ei s-a lăsat moale în braţele mele. A dat drumul pistolului. Era o armă mare şi greoaie, un Webley semi-automat fără cocoş. Ţeava era încă fierbinte. Ţinînd-o cu o mînă pe Eileen Wade, am lăsat pistolul să-mi cadă în buzunar şi m-am uitat peste capul ei la Wade. Nimeni n-a scos o vorbă.

Apoi el a deschis ochii iar pe buze îi flutura un zîmbet obosit.

― N-a fost rănit nimeni, a mormăit el. Doar un foc tras la întîmplare în tavan.

Am simţit-o cum înţepeneşte. Apoi s-a tras deoparte. Ochii i se limpeziseră şi îşi recăpătaseră acuitate. Am lăsat-o slobodă.

― Roger, zise ea cu un glas nu mult mai puternic decît o şoaptă maladivă, de ce-a trebuit să faci una ca asta?

El avea privirea fixă ca de bufniţă ; îşi linse buza de jos şi nu scoase o vorbă. Ea se duse şi se rezemă de măsuţa de toaletă. Cu un gest mecanic, îşi degajă faţa de pletele care i-o acopereau. O scutură un fior din cap pînă-n picioare, apoi îşi clătină capul într-o parte şi în alta.

― Roger, şopti ea încă o dată. Bietul Roger! Bietul Roger, cel trist şi necăjit!

Acum el se uita drept în tavan.

― Am avut un coşmar, zise el încet. Cineva cu un cuţit în mînă stătea aplecat deasupra patului. Nu ştiu cine era. Parcă semăna cu Candy. Dar nu se poate să fi fost Candy.

― Bineînţeles că nu, scumpule, zise ea încetişor. Se îndepărtă de măsuţa de toaletă şi se aşeză pe marginea patului. Întinse mîna şi începu să-i mîngîie fruntea. Candy s-a culcat de mult. Şi de ce ar fi avut Candy cuţit?

― E mexican. Aia au toţi cuţite, zise Roger pe acelaşi ton detaşat şi impersonal. Le plac cuţitele. Şi el nu mă place pe mine.

― Nimeni nu te place pe dumneata, i-am zis eu brutal.

Eileen întoarse repede capul:

― Vai, te rog... Te rog, nu vorbi aşa. N-a ştiut ce face. A avut un coşmar.

― Unde era pistolul? am mormăit eu, fără s-o slă­besc din ochi şi fără să-i dau lui nici o atenţie.

― În noptieră. În sertar, spuse el, după care întoarse capul spre mine şi-mi întîlni privirea.

În sertar nu fusese nici un pistol şi el ştia foarte bine că eu ştiu asta. Nu fuseseră decît pilulele şi cîteva fleacuri, dar în nici un caz un pistol.

― Sau sub pernă, adăugă el. Nu-mi aduc aminte prea bine. Am tras un foc ― ridică o mînă greoaie şi arătă cu degetul ― acolo sus.

Am ridicat ochii. Într-adevăr, în tencuiala tavanului părea să fie o gaură. M-am apropiat pînă într-un anumit punct de unde o puteam vedea. Da, era o gaură cam de genul celor pe care le fac gloanţele. Un glonte tras de un asemenea pistol ar putea să treacă şi dincolo, în pod. Am revenit lîngă pat şi am rămas privindu-l de sus, cu multă asprime.

― Prostii. Ai vrut să te sinucizi. N-ai avut nici un fel de coşmar. Înotai într-un lighean de autocompătimire. N-a fost nici un pistol în sertar şi nici sub pernă. Te-ai sculat, ai luat pistolul şi te-ai băgat din nou în pat şi erai gata să ştergi cu buretele toată povestea aceea în­curcată şi murdară. Dar cred că n-ai avut curajul. Ai tras un glonte care nu era destinat să lovească nimic. Şi nevasta dumitale a venit într-un suflet ― asta voiai. Doar milă şi compătimire, amice. Nimic altceva. Pînă şi lupta a fost mai mult un simulacru. N-ar fi putut să-ţi smulgă pistolul din mînă dacă n-ai fi vrut de fapt s-o laşi.

― Mi-e rău, zise el. Dar se poate să ai dreptate. Con­tează chiar aşa de mult?

― Uite ce contează: o să te bage în salonul de psiho­paţi şi te rog să mă crezi că tipii care-i au în grijă au tot atîta compătimire pentru bolnavi ca şi paznicii scla­vilor înlănţuiţi din statul Georgia.

Eileen se ridică brusc în picioare

― De-ajuns, zise ea poruncitor. Ştii bine că-i e rău.

― Aşa vrea el, să-i fie rău. Nu fac altceva decît să-i amintesc ce-ar putea să-l coste.

― Nu e momentul potrivit să i-o spui.

― Întorceţi-vă în camera dumneavoastră.

Ochii ei albaştri scînteiară:

― Cum îndrăzneşti să...

― Întorceţi-vă în camera dumneavoastră. În afară de cazul cînd vreţi să chem poliţia. După lege, cazuri dintr-astea trebuiesc anunţate imediat.

Wade aproape că rînji:

― Da, cheamă poliţia. Aşa cum ai făcut şi cu Terry Lennox, nu?

N-am dat nici o atenţie spuselor lui. N-o scăpam din ochi pe ea. Părea istovită, firavă şi tare frumoasă. Ful­gerul acela de mînie dispăruse. Am întins mîna şi i-am atins braţul.

― E-n regulă. Nu vă temeţi, i-am zis. N-o să mai repete încercarea. Duceţi-vă şi vă culcaţi.

S-a uitat lung la el şi a ieşit din cameră. După ce am scăpat de ea, m-am aşezat pe marginea patului, unde şezuse ea.

― Mai vrei pilule?

― Nu, mulţumesc. N-are importanţă dacă dorm sau nu. Mă simt mult mai bine.

― Am avut dreptate în chestia cu împuşcătura? A fost doar un simulacru dement, nu?

― Mai mult sau mai puţin, îmi răspunse el, întorcînd capul într-o parte. Bănuiesc că am fost cam ameţit.

― Să ştii că nimeni nu te poate împiedica să te sinu­cizi, dacă ţii morţiş s-o faci. Îmi dau seama de asta. Şi dumneata îţi dai seama.

― Da. Tot nu se uita la mine. Ai făcut ce te-am rugat ― cu povestea aceea din maşina de scris?

― Îhî. Dar sînt surprins că-ţi aminteşti. Ai scris nişte lucruri tare trăsnite. Ciudat însă, dactilografia e foarte clară.

― A, asta o pot face oricînd ― fie beat, fie treaz ― sau în orice caz, pînă la un punct.

― Nu-ţi fă griji în privinţa lui Candy. Să ştii că te înşeli dacă crezi că nu ţine la dumneata. Şi am greşit cînd am spus că nimeni nu ţine la dumneata. Încercam doar s-o enervez pe Eileen, s-o scot din sărite.

― Dar de ce?

― Pentru că astă-seară a simulat un leşin.

Clătină uşor din cap:

― Eileen nu leşină niciodată.

― Atunci e adevărat că s-a prefăcut.

Nici asta nu-i plăcu.

― Ce voiai să spui cînd ai scris că un om de treabă a murit pentru dumneata?

Se încruntă şi se gîndi mult:

― Prostii. Ţi-am spus că am avut un vis...

― Vorbesc despre aiurelile alea pe care le-ai scris la maşină.

Acum mă privea, întorcînd capul pe pernă de parcă ar fi cîntărit o tonă.

― Alt vis.

― Să schimbăm metoda. Cu ce te are Candy la mînă?

― Las-o baltă, meştere, îmi zise şi închise ochii.

Ridicîndu-mă, am închis uşa:

― Ascultă, Wade, nu poţi să fugi şi să tot fugi aşa la infinit. Sigur, Candy ar putea să fie un şantagist. Asta nu-i greu. Ar putea chiar să se poarte şi cu mănuşi ― să te simpatizeze şi totodată să te sugă de bani. Despre ce e vorba?... E o femeie la mijloc?

― Va să zică îl crezi pe idiotul ăla de Loring? îmi zise el tot cu ochii închişi.

― Nu chiar. Dar cum rămîne cu sora ei ― aia care a murit?

Într-un fel a fost o încercare desperată, dar întîmplător a dat rezultate. A deschis brusc ochii. În colţul gurii i s-a ivit o băşicuţă de spumă.

― De aceea... de aceea eşti aici? mă întrebă el încet, în şoaptă.

― Ştii bine că nu e aşa. Am fost chemat. Dumneata m-ai chemat.

Îşi răsuci capul în toate părţile pe pernă. Cu tot Seconalul, era foarte nervos. Faţa îi era scăldată de sudoare.

― Nu sînt primul soţ iubitor vinovat de adulter. Lasă-mă-n pace, lua-te-ar dracu! Lasă-mă-n pace!

M-am dus în baie, am luat un prosop curat şi i-am şters bine faţa. I-am zîmbit batjocoritor. Eram cel mai josnic ticălos dintre toţi ticăloşii. Aştepţi pînă cînd omul e la pămînt şi apoi îl loveşti cu piciorul, o dată şi încă o dată. E slăbit. Nu se poate împotrivi şi nici nu-ţi poate răspunde la lovitură cu altă lovitură.

― Într-o bună zi, o să discutăm noi şi chestia asta, i-am zis.

― Nu sînt nebun, mi-a răspuns.

― Vrei să spui că speri că nu eşti nebun.

― De multă vreme trăiesc ca în iad.

― Bineînţeles. Asta se vede cu ochiul liber. Ceea ce interesează e să ştim de ce. Poftim ― ia asta.

Am mai scos un drajeu de Seconal din noptieră şi i-am adus un pahar cu apă. S-a ridicat într-un cot şi a dat să apuce paharul dar a greşit distanţa cu cel puţin zece centimetri. I l-am pus în mînă. A izbutit să bea şi să înghită hapul. Apoi s-a lăsat pe pernă, moale şi dezum­flat, cu faţa golită de orice emoţie. Nasul i se învineţise. Puteai să zici că e pe jumătate mort. Astă-seară n-avea să mai arunce pe nimeni în josul scărilor. Şi, foarte pro­babil, nici în vreo altă seară.

Cînd pleoapele i s-au închis, am ieşit din cameră. Pis­tolul greu mi se lovea de şold, făcînd să-mi atîrne buzu­narul. Am pornit să cobor scările. La Eileen uşa era des­chisă. În cameră era întuneric, dar razele lunii erau des­tul de puternice ca să o văd stînd în picioare, aproape de prag. A strigat ceva care aducea a nume de persoană, dar nu era numele meu. Am făcut un pas spre ea.

― Vă rog, vorbiţi încet, i-am zis. A adormit la loc.

― Ştiam eu c-o să te întorci, mi-a zis ea într-o şoaptă blîndă. Chiar şi după zece ani.

M-am uitat lung la ea. Unul dintre noi era sigur sărit de pe linie.

― Te rog, închide uşa, mi-a zis ea cu acelaşi glas mîngîietor. Toţi anii ăştia m-am păstrat numai pentru tine.

M-am dus la uşă şi am închis-o. În momentul acela, părea să fie o idee foarte nimerită. Cînd m-am întors înspre ea, începuse deja să cadă în braţele mele. Drept care am prins-o. Altceva nici nu era de făcut. S-a lipit strîns de mine şi părul ei mi-a mîngîiat faţa. Gura i s-a ridicat spre mine ca să fie sărutată. Tot trupul îi tremura. Buzele i s-au întredeschis, şi dinţii, şi limba îi fremătau.

Apoi şi-a lăsat braţele în jos şi a făcut o mişcare bruscă şi capotul s-a desfăcut. Sub el era goală ca Dimineaţa de septembrie, dar de şapte ori mai puţin sfioasă.

― Pune-mă în pat, a gîfîit ea.

M-am supus. Strîngînd-o în braţe, i-am atins pielea, pielea moale şi carnea moale şi chemătoare. Am ridicat-o şi am dus-o cîţiva paşi pînă la pat, pe care am aşezat-o. Mă ţinea încă strîns cu braţele pe după ceafă. Din gîtlejul ei ieşeau un fel de sunete şuierătoare. Apoi a început să se zbată şi să geamă. Era crimă curată. Nici un armăsar nu putea să fi fost într-o dispoziţie mai erotică decît a mea. Începeam să-mi pierd şi ultima picătură de stăpînire. Oriunde te-ai afla pe lumea asta, nu ţi se întîmplă prea des să primeşti asemenea invitaţii de la o asemenea femeie.

M-a salvat Candy. S-a auzit un uşor scîrţîit şi, întorcîndu-mă, am zărit clanţa răsucindu-se. M-am eliberat din strînsoare şi m-am repezit la uşă. Deschizînd-o şi strecurîndu-mă afară l-am văzut pe mexican alergînd cît putea de repede pe coridor şi în jos pe scări. Pe la jumă­tatea treptelor s-a oprit şi s-a întors, rînjind la mine. Apoi a dispărut.

Am revenit la uşă şi am închis-o ― de data asta pe dinafară. Dinspre femeia culcată în pat ajungeau pînă la mine tot felul de sunete stranii. Dar între timp pier­duseră orice altă semnificaţie. Nu mai erau decît nişte sunete nefireşti. Vraja se rupsese.

Am coborît repede scările, am intrat în birou, am în­şfăcat sticla de scotch şi am dat-o pe gît. Cînd n-am mai putut să înghit, m-am rezemat de perete gîfîind şi am lăsat alcoolul să ardă în mine pînă cînd vaporii lui mi-au ajuns la creier.

Trecuse cam multă vreme de la cină. Trecuse multă vreme de la orice altă întîmplare de domeniul normalului. Whiskyul m-a pocnit în cap repede şi tare dar am con­tinuat să beau pînă cînd camera a început să se împăien­jenească şi mobila s-o ia razna şi lampa să strălucească ici-colo, ca flăcăruile de pe comori sau ca fulgerele dintr-o seară de vară. Apoi m-am întins pe canapeaua de piele, încercînd să ţin sticla în echilibru pe piept. Părea cam goală. S-a rostogolit şi a căzut cu zgomot pe parchet. Acesta a fost ultimul incident pe care l-am mai putut consemna cu precizie.

CAPITOLUL 30

O rază de soare mi-a gîdilat glezna. Am deschis ochii şi am văzut coroana unui copac mişcîndu-se delicat pe cerul albastru ceţos. Răsucindu-mă puţin, am simţit pielea canapelei atingîndu-mi obrazul. Mă durea capul de parcă mi-l crăpase cineva cu toporul. M-am ridicat în capul oaselor. Eram învelit cu un pled. L-am aruncat într-o parte şi mi-am lăsat picioarele pe parchet. Am aruncat o privire încruntată la ceas. Arăta aproape şase jumătate. M-am ridicat în picioare ― ceea ce a necesitat o deose­bită tărie de caracter. A necesitat şi foarte multă voinţă. A necesitat o mulţime de lucruri din partea mea, şi eu nu mai dispuneam chiar de toate cîte le avusesem altădată. Anii grei şi aspri mă cam istoviseră. Am reuşit să mă tîrăsc pînă la micul lavoar, mi-am scos cravata şi cămaşa, mi-am răcorit faţa, după care mi-am turnat apă şi în cap. Eram ud leoarcă. Am luat prosopul şi am început să mă şterg frecîndu-mă sălbatec. Mi-am îmbrăcat din nou cămaşa, mi-am pus cravata şi m-am întins să-mi iau sacoul, şi pistolul din buzunar s-a lovit de perete. L-am luat din buzunar, am tras butoiaşul din cadru şi am scos cartuşele rînd pe rînd ; cinci erau pline, unul era doar o dulie înnegrită. Apoi m-am gîndit că n-are nici un rost, din moment ce întotdeauna se mai pot găsi altele. Aşadar, le-am pus la loc şi am ascuns revolverul într-un sertar al biroului.

Cînd am ridicat ochii, Candy se afla în pragul uşi, elegant şi spilcuit în haina lui albă, cu părul bine netezit, fără cărare, şi de un negru strălucitor, şi cu ochii duş­mănoşi.

― Cafea?

― Mulţumesc.

― Am stins lămpile. Stăpînul e bine. Doarme. I-am închis uşa. De ce te-ai îmbătat?

― N-aveam încotro.

Rînji obraznic:

― Nu ţi-a mers cu ea, hă? Te-a dat afară, sticlete particular.

― N-ai decît să crezi ce vrei.

― Văd că azi dimineaţă nu mai eşti aşa tare, sticlete particular. Nu mai eşti deloc tare.

― Adu prăpădita aia de cafea, am urlat la el.

― Hijo de la puta .

Dintr-un salt, l-am prins de braţ. Nici nu s-a mişcat. S-a uitat pur şi simplu dispreţuitor la mine. Am rîs şi i-am dat drumul.

― Ai dreptate, Candy. Nu sînt deloc tare.

A plecat. S-a întors într-o clipă cu o tăviţă şi o cafetieră de argint, cu zahăr şi frişca şi un şerveţel triun­ghiular de o albeaţă imaculată. A aşezat tăviţa pe măsuţa de cocteiluri, a luat sticla goală şi restul arsenalului pentru băut. A ridicat de pe jos încă o sticlă.

― Proaspătă. Făcută acum, mi-a zis pe cînd ieşea.

Am băut două ceşti de cafea. Apoi am încercat o ţigară. Mergea. Făceam încă parte din seminţia omenească. Apoi Candy a reapărut în odaie.

― Vrei mîncare? întrebă morocănos.

― Nu, mulţumesc.

― Atunci şterge-o. N-avem nevoie de tine.

― Adică cine "n-avem"?

Deschise o casetă şi-şi luă o ţigară. O aprinse şi îmi suflă impertinent fumul în nas.

― Îngrijesc eu şeful, îmi zise..

― Îţi rentează?

Se încruntă, apoi înclină din cap:

― A, da. Bani buni.

― Şi cît mai iei pe deasupra ― ca să nu torni ceea ce ştii?

Îşi reluă spaniola:

― No entendido .

― Ba ai înţeles foarte bine. De cîţi bani îl scuturi? Bănuiesc că nu mai mult de două sutare.

― Ce e aia, sutare?

― Două sute de dolari.

Rînji:

― Sticlete, dai tu mie două sutare şi eu nu spun stăpînului că as' noapte ai ieşit din camera ei.

― Cu două sute de dolari poţi să cumperi un tren întreg de emigranţi clandestini ca tine.

Dădu din umeri:

― Stăpînu e foarte rău cînd bea mult. Mai bine scoate gologanii, sticlete.

― Fleacuri pentru pachuco, i-am răspuns cu dispreţ. Tu nu te atingi decît de gologani mărunţi. O mulţime de oameni sînt gata să se coboare la jocuri dintr-astea cînd sînt ameţiţi de băutură. Oricum, ştie ea ce face. N-ai nimic de vîndut.

În ochii lui a apărut o licărire periculoasă:

― Să nu mai vii p-aici, voinicule.

― Plec.

M-am ridicat în picioare şi am înconjurat masa. El s-a deplasat doar atât cît să rămînă cu faţa la mine. Eram atent ce face cu mîna, dar în mod evident în dimineaţa asta n-avea cuţitul la el. Cînd am ajuns destul de aproape, i-am tras o palmă.

― Ştii, tuciuriule? Eu nu mă las insultat de servitori. Am treburi aici şi am să vin ori de cîte ori am chef. De-acum înainte să-ţi ţii gura. Altfel s-ar putea să te pocnească vreun pistol peste mutră. Şi atunci feţişoara aia frumuşică a ta n-o să mai arate ca acum.

N-a reacţionat în nici un fel, nici măcar la palma pe care i-am tras-o. Şi totuşi aceasta şi cu cuvîntul "tuciu­riu" trebuie să fi fost nişte ofense mortale pentru el. Dar de data asta a rămas pur şi simplu acolo fără să se clintească şi cu faţa imobilă ca de lemn. Apoi, fără o vorbă, a luat tăviţa şi a plecat cu ea.

― Mulţumesc pentru cafea, am strigat în urma lui.

Nu s-a oprit. După plecarea lui mi-am pipăit bărbia, am constatat că sînt nebărbierit şi m-am hotărît s-o iau din loc. Îmi cam ajungea cîte înghiţisem de la familia Wade.

Tocmai cînd străbăteam living-room-ul, Eileen cobora scările. Purta pantaloni albi, sandale şi o bluză bleu-pal. Se uită la mine total surprinsă.

― Nu ştiam că eşti aici, domnule Marlowe, îmi zise ea cu aerul că nu m-a văzut de o săptămînă şi că tocmai atunci picasem la ei să iau ceaiul.

― I-am pus pistolul într-un sertar al biroului.

― Pistolul? Abia atunci păru că i se luminează mintea. A, da, seara trecută a fost puţin cam agitată, nu? Dar credeam că te-ai dus acasă.

M-am apropiat de ea. Purta la gît un lănţişor subţire de aur şi un fel de pandantiv fantezi auriu şi bleu, pe un fond alb smălţuit. Partea de smalţ albastru avea forma unor aripi, dar nu întinse. Deasupra lor era un pumnal de smalţ alb şi auriu care străpungea un sul. N-am putut să citesc ce scria pe acesta. Era un fel de emblemă militară.

― M-am îmbătat. În mod intenţionat şi nu prea ele­gant. Mă simţeam cam singur şi părăsit.

― N-aveai de ce, îmi replică, şi ochii îi erau limpezi ca pîraiele de munte. Nu era nici pic de viclenie în ei.

― Chestie de opinie. Acum plec şi nu sînt convins că mă mai întorc. Aţi auzit ce-am spus în privinţa revol­verului?

― L-ai pus într-un sertar al biroului. Poate n-ar fi rău să-l pui în altă parte. Dar de fapt n-a vrut chiar să se omoare, nu-i aşa?