Rath-vegh lsi van az embehi butl'sag kl I/lc rt il! I

CREDUL» INCREDULI

Câteodată creierul omenesc parc a fi alcătuit din nişte ames­tecuri foarte bizare.

Omul cu un astfel de creier dobândeşte subit o mare erudi­ţie, orientându-se în cele mai profunde probleme ştiinţifice, pătrunzând tainele cele mai ascunse ale firii, dar nu sesizează uneltirile amăgitoare ale şarlatanilor de rând, lăsând, cu uimi­toare naivitate, să i se agale o veriga de nas ca sa spunem aşa - şi să fie pus să joace, ca namila tic urs la târg. Aceasta, cu toate că rămâne tot un savanl eminent, podoabă a academiilor şi universităţilor, la lei ca şi faimoşii Iui colegi neîncrezători, caic au pus o frână scrâsnitoarc la carul progresului.

Cunoaştem academicieni, eroi pasivi ai unor astfel de înşe­lătorii, care n-ar fi fost îngăduit să li se întâmple nici unor copii de şcoală, necum unor nemuritori.

1 j'oul eroilor a fosl matematicianul de renume mondial Mi-chel ChasJcs, membru de vază in Academic des Sciences, autorul unor opere deschizătoare tic drum, posesorul medaliei de aur a lui Koval Society din Londra, membru corespondent al Acade­miilor din Berlin, Petersburg, Roma. Bruxelles, Stockholm, Madrid ele. Timp de op( ani. din 1861 până în 1869, savantul a fost purtai de nas de către un şarlatan semidoct. Acesta ii vindea, pentru bani grei, scrisorile falsificate ale unor personali­tăţi de scamă din istoria universală. Nn o duzină, două, nici o sulă, două, ci în total 27 345, adică douăzeci şi şapte de mii trei sute patruzeci şi cinci de bucăţi în cei opt ani. Cât privcşlc specialitatea academicianului, ea figurează in colecţie cu I 745 de scrisori de-ale lui Pascal, 622 dc-ale lui Newton şi 3 000 de-a Ic lui (iaJilei. Savantul alâl de pricepui în matematică risipeşte banii pe aceste scrisori, Iară nici o socoteală. In decursul celor opl ani. cât a, durat escrocheria, omul a plătii falsificatorului 140 000, adică una sută patruzeci de mii de franci.

Păianjenul nu c in stare să prindă cu atâta dibăcie musca m pânză, cum l-a prins escrocul, cu numele de Vrain-Lucas, pe savantul nostru. Iată povestea cu care opera:

Contele Bois-Jourdain, un nobil regalist, cică ar \\ fost ne­voit să emigreze din cauza (erorii lui Robespierre. II s-a îm­barcat pe o corabie cu destinaţia America. Aproape de ţărm,

corabia — prinsa de furtună — se scufundă, iar contele pieri în valuri. Dintre sfărâmăturile corăbiei, expediţia de salvare a pescuit o ladă în care era colecţiei de manuscrise, de o valoare inestimabilă, a contelui. După înfrângerea revoluţiei moşteni­torii lui au obţinut preţioasa ladă, păstrând-o ca pe o relicvă de familie. însă a doua generaţie nu mai este roaba pietăţii şi, scă-pătând, are nevoie de bani, a.şa că ar li dispusă să se despartă de câteva exemplare. Bineînţeles, în taină, ea vanitatea familiei să nu lie ştirbită. Din cele câteva bucăţi s-au făcut, cu (impui, încet, îneci, 27 345, iar savantul se repezea la fiecare exemplar ce i se oferea, eu lăcomia colecţionarului.

Hpistolele erau scrise - cu nişte litere cu aspect învechii pe hârtie de fabricaţie veche, tăiată din cărţi de demult. Falsi­ficatorul n-a uitat nici să lina câteva zile hârtia in apa sărata. Cu aceasta el a preîntâmpinat eventuala suspiciune cure s-ar fi ivit in legătură cu povestea naufragiului.

Lucrul cel mai semnificativ în ce priveşte naivitatea nemăr­ginită a marelui matematician îl constituie Capiul că nici nu s-a interesat măcar dacă a cxislat eu adevărat vreun emigrant cu numele de conte Bois-Jourdain, nici (iacă e adevărat că s-a pră­pădit pe mare. La fel nu-1 preocupa cine sunt moştenitorii săi, unde locuiesc, dacă ar fi posibil să ia legătura personal cu ci şi să cerceteze întreaga colecţie. Toate îndoielile i-au fost risi­pite de un (ruc temerar a! falsificatorului: ci vându savantului câteva scrisori rare, luând pe ele o sumă respectabilă, «iar după câteva zile se prezentă din nou, cu o mutră amărâtă, cerând înapoi scrisorile şi restituind banii. Pretindea că unul dintre moştenitori, un general regalist de modă veche, auzind despre vânzare, ar fi fost cuprins de o furie fără margini, interzicând vânzarea pe viilor şi cerând restituirea scrisorilor. Chiar dacă în sufletul savantului a existat vreo îndoială, la auzul acestora ea s-a risipit ca o geană de nor. Acum, el îl implora pe intermediar să-1 liniştească pe bătrânul combatant, deoarece la el scrisorile sunt în ioc bun. Vrain-Lucas a luat asupră-şi greaua sarcină, 1-a de­zarmat pe bătrânul general morocănos, iar comorile lăzii se scurgeau, mai departe, în dulapurile domnului Chasles.

Mai era însă un mic defect. Scrisorile Iui Newton şi Pascal erau scrise în limba franceză, însă pe un profan falsificarea pri­cepută a scrisului putea să-l inducă in eroare. Dar. oare din ce motiv îi scria Alexandru cel Mare lui Aristotel în limba franceza

134

şi oare cum o putut .scrie Clcopaira lui tulim Cc/esar o scrisoare tot în limba franceză'.' Pentru că din ladă ieşeau Ia iveală astfel de rarităţi cu sulele, ba unele chiar şi mai teribile, după cum vom vedea mai jos.

Şarlatanul nu s-a încurcat în iţele poveştii. El urzea mai de­parte firul povestirii cu o iscusinţă scăpărătoare. ,,Aceste scri­sori vechi — spunea el — nu sunt originalele, ci traduceri din .secolul al XVI-lea. Nu încape îndoială că pe vremea aceea mai existau originalele, şi astfel traducerile sunt autentice. Colecţia originală fusese păstrată în arhiva mănăstirii de la Tours, unde s-au făcut tălmăcirile. Originalele s-au pierdut, dar autenticitatea traducerilor a fost recunoscută de însuşi Ludovic al XlV-lea, care le a trecut în colecţia sa personală de manuscrise. El şi doamna de Pompadour au îmbogăţit mereu această colecţie, care a rămas în patrimoniul regal până la Ludovic al XVI-lea. în furtuna revoluţiei, acest rege a dăruit întreaga colecţie contelui Bois-Jourdain, ea nu cumva să cadă în mâinile iaco­binilor."

Savantul s-a liniştii pe deplin.

Şi poate s-ar fi desfătat liniştit, pana la moarte, privindu-şi comorile păstrate in taină, dacă amorul propriu nu-1 îmboldea să dea publicităţii o parte din ele. Nu ambiţia sa personală 1-a determinat, ci orgoliul naţional de france::.

Cu ajutorul setisorilor obţinute pe bani grei, el voia să de­monstreze că nu englezul Newtoti descoperise legea gravitaţiei, ci francezul Pascal. Gloria ar reveni, pe drept, geniului francez, care trebuie repus, prin urmare, pe piedestalul de pe care l-au dat jos, în mod nedemn.

La 15 iulie 1867 s-a ţinut memorabila şedinţă a Academiei de Ştiinţe, la care Michel Chasles şira prezentat comunicarea privitoare la corespondenţa lui Pascal eu tânărul student Newton, anexând notiţele care dezvoltă teoria gravitaţiei şi scrisorile mamei lui Newton, adresate iui Pascal, prin care îşi exprima mulţumirile pentru bunătatea lui faţă de fiul ei.

Comunicarea produse însă explozie. Nici zicala strămoşească despre furnicarul zădărit nu exprimă îndeajuns agitaţia iscată de aceasta. Majoritatea l-a ovaţionat pe Chasles, savantul patriot care a redobândit pentru geniul francez gloria uzurpată de străini. S-a găsit chiar un chimist renumit, care a analizat cer-

135

neala înlrebuinţată la o scrisoare, stabilind prin expertiza că este în mod cert din vremea lui Pascal. însă, câţiva înăcriţi strâmbau din nas: „nu-i lucru curat — spuneau ci — , deoarece la dala indicată pe prima scrisoare Newton era încă un elev de 12 ani: deci cs(e neverosimil ca Pascal să-şi fi împărtăşit marea descoperire ştiinţifică unui băieţaş de vârsta aceasta". Mai bă­teau la ochi şi alte mici erori şi anacronisme din scrisori, făcând dubioasă autenticitatea lor. în discuţie s-a amestecai şi Sir David Brewstcr, vestitul biograf al lui Newton, care a declarat, fără înconjur, ca toată corespondenţa constituie un fals; de altfel, toată lumea ştie ca Newton s-a ocupai de fizică mai târziu, iar în perioada corespondenţei eu Pascal nu putea nici măcar să viseze la legea gravitaţiei!

Profesorul Chaslcs nu s-a lăsat tulburat. Scepticilor francezi Ie-a răspuns aşa cum se obişnuieşte în astfel de împrejurări, şi anume că sunt lipsiţi de patriotism şi distructivi. împotriva sa-vantului englez a pornit la luptă cu un nou transport de arme; după câtva timp a publicai şi scrisori atribuite lui Galilei, pe care învăţatul italian le-ar li scris tânărului Pascal, în care acesta din urma dădea sa se înţeleagă ceva despre teoria gravitaţiei. lata cum Pascal se ocupa do legea gravitaţiei hic:\ pe vremea când Newton nici nu se născute.

Degeaba i se obiecta că Ia dala pe caic o poartă scrisorile Galilei era orb; peste câteva zile se prezentă eu o scrisoare ori­ginală, în limba italiană, a lui Galilei în care bătrânul savant anunţa cu bucurie că i s-a ameliorat boala tic ochi, putând să seric din nou. La aceasta, partida adversă a dat lovitura de gra­ţie: una din scrisorile lui Galilei era transcrisă, cuvânt cu cuvânt, dintr-o carie franceză din anul 1764, apărută deci cu mai mult de o sulă de ani mai târziu: Hixtoire des Philosophes moderiwx, de Savcricn. ,,Ha, ha — răspunse neclintitul academician — , în realitate lucrurile stau invers: Saverien a furat textul din scri­soarea lui Galilei." Drept care a depus la Academic scrisoarea lui Saverien adresată doamnei de Pompadour, prin care îi mul­ţumea pentru faptul că marchiza i-a pus Ia dispoziţie, din co­lecţia ci, scrisorile lui Pascal, Newton şi Galilei, ajiitându-1 cu bunăvoinţă la reali/arca operei sale despre filosofii moderni.

Nu trebuie să mai spun că toate dovezile noi ieşeau tot din atelierul lui Vrain-Lucas.

136

Cine era acest Vrain-l.ucas ?

Fiu al unui grădinar de provincie, el n-a terminat decât şcoala primară, dar, ajungând la Paris, cercetă bibliotecile, înghiţind o mulţime de cărţi şi creându-şi cunoştinţe confuze de autodidact. Pe urmă, deveni copist la un genealog care, pentru bani grei, ticluia arbori genealogici. Aici şi-a însuşit elementele de bază ale nobilei îndeletniciri de plastograf. întâmplarea l-a pus în legătură cu academicianul nostru, copilăros de naiv, şi. dându-şi scama ce posibilităţi i se oferă, porni grandioasa cam­panie de falsificări despre care, la începui, nu credea nici ci ca se va desfăşura cu un astfel de succes napoleonian.

Timp de doi ani tic zile a tălăzuit fluxul şi refluxul disputei ştiinţifice. C'luis'es nu voia să destăinuie cu nici un chip cum ob­ţinuse scrisorile. Păstra cu discreţie secretul familiei Bois-Jour-dain! Ajungând la marc strâmtoare, el şi-a deschis dulapurile ii; fala câtorva colecţionari tic autografe recunoscuţi, descoperii;-du-le resturile comorii sale. Voia să dovedească prin diversele rarităţi autenticitatea locului de provenienţă a scrisorilor.

Colecţionarii priviră înmărmuriţi minunile ce Ic stăteau în faţă. I rau acolo 27 tic scrisori ale lui Shakespcarc, 28 de la Pliniu, câte 10 de la Platou şi Sencca, 6 de la Alexandrii cel Mare, 5 tic la Alcibiade şi mai mult de 100 tic la Rabelais. în cutii zăceau vrafuri tic scrisori tic dragoste, vechi de mai multe secole: câteva ale lui Abelard către Heloi'se, 18 ale Laurei către Petrarca, iar una — perla colecţiei — a Cleopatrei, topitoarea de perie, către Caesar. Iar carul s-a crezut că şirul curiozităţilor se încheie cu aceasta, cu un zâmbet fin pe buze, bătrânul academician a scos la iveală o scrisoare a lui Attila, apoi una a lui Ponlius Pilatus către împăratul Tiberius şi, culmea culmilor, scrisoarea Măriei Magdalena către Lazăr cel învini din morţi '

Această raritate a rarităţilor suna astfel:

„Mult iubite frate, în ceea ce ii priveşte pe Petru, apostolul lui lisus al nostru, sper că nu peste mult o să-1 vedem printre noi şi mă pregătesc, cu zor, de primirea lui. Sora noastră Măria se bucură tic asemenea mult de venirea Iui. Ea o duce cam prost cu sănătatea, din care pricină ţi-o recomand s-o pomeneşti în rugile tale. Ne simţim aşa tic bine pe pământul galilor, încât n-avem de gând să plecăm acasă în curând. Aceşti gali, care suni numiţi barbari, nu suni deloc barbari, si din ceea ce am pulul

137

constata aici, pot presupune că tic ia ei se va răspândi pe pământ lumina ştiinţei. Ne-ar plăcea să te vedem o dată .şi pe tine, .şi-1 rugăm pe Domnul să te primească în mi/n !>■:

Magdalena'¹

IVumai un îndărătnic posedat de grandomania naţionalistă, cum era Chasles, putea să nu observe aţa albă eu care era cusută toată povestea. Strămoşii gali. agitând făclia ştiinţei, au fost introduşi în scrisoare pentru a face să palpite inima Iui de l'ranee/ şi să nu cântărească banii pe care-i dă" pe documentul de extra­ordinară valoare probatoare asupra geniului galic.

Dar în ochii compatrioţilor săi colecţionari, şi mai pnjin decât atât ar fi înseninat mult prea mult, Pe Măria Magdalena n-au mai putut-o înghiţi şi '-au solicitat pe profesor să îngăduie cercetarea colecţiei de către oameni de ştiinţă şi grafologi. Pro­fesorul n-a fost de acord. Refuzul şi l-a motivat cu încăpăţânare şireată ele nebun maniac: „Nu se poate spera nimic de la aceste cercetări, deoarece omul de .ştiinţă nu-i grafolog, iar grafologii! nu-i om de ştiinţă".

Nici de data asta nu s-a dat bătut .şi arii jurat, cu bună-cre-dinfâ, că şi cea mai flagrantă falsificare este act autentic.

Avalanşa a fost pornită prîntr-o întâmplare. Corniţând câteva matrapazlâcuri mărunte în dauna bibliotecii imperiale, maestrul Vrain-Lucas a fost dat pe mana poliţiei. Acolo s-au pus pe (ape/ şi celelalte afaceri ale sale şi s-au descurcat frumos şi iţele po­veştii Bois-Jourdain. Mărturisirea escrocului îl înfurie peste măsură de mult: pe profesor, în şedinfa din 13 septembrie 1869 a Academiei de Ştiinţe, el a recunoscui, eu pocăinţă, că fuse.se înşelat, iar gloria enunţării (eoriei gravitaţiei trebuie lăsată lui Newton,

La proces, Vrain-Lucas s-a apărat cinic. Cică, nu l-a păgubii pe domnul Chasles eu nimic, deoarece plăcerea pe care i-a pro­curat-o eu falsificările lui face 140 000 de franci. Afară de aceasta ci a adus servicii şi patriei, pentru că a îndreptat atenţia publică asupra gloriosului trecut francez.

Patria s-a dovedit nerecunoscătoare, Vrain-Lucas a fost condamnat la doi ani închisoare.

Midiei Chasles n-a rnurit din cauza ridicolului. A mistuit durerile deziluziei, ruşinea procesului, numai pateul cu care 138

şi-a stricai stomacul la vârsta de optzeci si op< de ani mi 1-a putut mistui: din cauza Iui a si murit la 8 decembrie 1880.

Ar fi inferesanl să se alcătuiască o antologie cu păţaniile savanţilor păcăliţi.

Farsa lui Fontenclle este unu dintre cele mai nevinovate. Bătrânul domn care de altfel a murit la vârsta de o suta de ani, ca prim-secretar al Academiei Franceze — şi-a invitat la masa colegii de Ia Academie. După masă, au ieşit: la plimbare în gradină şi acolo gazda a atras atenţia musafirilor asupra unui fenomen ciudat. „Pipăiţi, domnilor, acest glob de .sticlă. Soarele cade de-a dreptul pe el, şi lotuşi sus este rece, iar jos este cald. Care poate II cauza?" Savanţii l-au pipăit şi l-;.u învârtit în mâini. în jurul faimoasei bile au început să roiască păreri înţelepte şi întemeiate. în cele din urmă, Fontenclle s-a plictisit de atâtea ipoteze. „Cred că pot să vă comunic dezle­garea exactă. Adineauri am fost în grădină şi atunci globul era sus cald şi jos rece. L-am întors, şi acum, când l-aţi cercetat dom­niile voastre, sus e rece şi jos e cald."

Sir John Hill (1716—1775) i-a jucat Academiei din Londra o farsă mai răutăcioasă. După ce a asaltat în zadar societatea ştiinţică, iar aceasta nu J-a primit ca membru, s-a răzbunai. într-o zi, secretarul de la Royal Society a primit o scrisoare senza­ţională, citită imediat în prima şedinţă. Fusese trimisă de către un medic din provincie şi relata despre vindecarea miraculoasă obţinui:! cu ajutorul unei soluţii de smoala. Un marinar şi-a rupt piciorul; medicul a potrivit părţile rupte, Ie-a uns eu smoală, Ic-a bandajai şi, după cifeva zile, ele s-au sudat perfect. Mari­narul umblă de parcă niciodată n-ar ii suferit vreun accident.

Pe vremea aceea, se vorbea mult despre puterea terapeutică a smoalei; se .spuneau minuni mai ales despre smoala ce s-ar fl găsit în mumiile egiptene. Savanţilor care jurau pe catran, cazul le veni la îndemână, constituind o nouă dovadă în spri­jinul propriilor lor teorii. S-au găsit şi sceptici; aceştia au opinat ca* piciorul marinarului nu putea .să fi fost complet rupt. Medicul din provincie exagerează probabil, iar vindecarea trebuie ca

139

n-a fosl chiar aşa de rapidă. Nici nu sa j ><) t«. >1! f discuţia şi me­dicul din provincie s-a prezentai din nou. „în scrisoarea mea anterioară - - scria ci - ani omis ceva. Am uitai sa scriu ca" piciorul rupi al marinarului era de lemn".

[iminentul naturalist francez Bory de Saint-Vincent (1780 1846) a fost victima unei farse şi mai neobrăzate. De numele lui se leagă vestita poveste a şobolanilor cu trompă, S-a prezentat la ci un zuav pensionai, pe nume Brinon, oferindu-i spic cumpărare câteva exemplare de animale ciudate, nemaivăzute. Erau nişte şobolani, insa nu de soi obişnuit. Aveau coada scurtă, în schimb bolul se prelungea într-o trompă lunga de mai mulţi centimetri. „Sunt aşa-immiţii şobolani cu trompă, din Sahani (rats â trompe du Sulhiruy spuse /iiavul. Savantul a cumpărat cu vreo trei sule de franci o femelă şi un mascul. în curând, perechea de guzgani a fof>( blagoslovită cu fericirile familiale şi, peste puţin, a venii pe lume noua generaţie de şobolani, însă nici umil nu avea trompa. Până la urmă, s-a aflat că zuavul fusese mai înainte om de serviciu într-o sală de disecţie şi, folosindu-sc de cunoş­tinţele sale, a tăiat cozile şobolanilor şi le-a transplantat pe nas.