In general, cei cu care a discutat sunt de parere ca cetatenii Republicii Populare Romania degeaba irosesc energie si bani pentru a elucida probleme care sunt incheiate oricum. Noile relatii dintre romani si unguri consemneaza situatia de facto, fiind recunoscut faptul ca Transilvania apartine poporului roman si se stie ca majoritatea populatiei din provincie este de origine romana. Nu mai este necesar ca istoricii si antropologii romani sa “piarda” timp cautand probe cu privire la nasterea poporului roman si continuitatea populatiei daco-romane pe teritoriul Daciei.
Raspunzand lui Köpeczi, dupa ce observase ca lucrarea tratase in special multe neintelegeri si prezenta noi descoperiri (in special cea a unui oras dacic aproape de Orastie), atasatul a intrebat daca “ar fi mai bine ca afirmatiile false ale unor istorici sa ramana cunoscute in timp ce informatii concrete care infirma acele afirmatii sa ramana inchise intr-un sertar?” Dupa ce a replicat ca “niciun alt cercetator in afara de romani si unguri nu acorda prea multa importanta acestor lucruri,” Köpeczi a criticat lucrarea “pentru ca a uitat sa mentioneze tendinta permanenta a printilor din Transilvania …de a realiza unificarea cu Ungaria.” Nu mai avea niciun rost sa “scoata acum la iveala probleme din trecutul indepartat” cu scopul de a descoperi probe care nu sunt necesare, din moment ce situatia actuala a “rezolvat” problema, a afirmat directorul Editurilor din Ungaria.
In afara de contradictiile prezente in reclamatia lui Köpeczi, existau motive intemeiate care puneau la indoiala pozitia sa. Sub conducerea lui atunci (si mai tarziu cand era ministru al culturii), aceleasi edituri au scos o serie de volume, care au culminat cu masiva opera de trei volume din 1986 History of Transylvania, editata chiar de Köpeczi, a carei tema centrala ataca ideea de continuitate daco-romana si punctul de vedere roman asupra propriei lor etnogeneze. (Au fost pregatite editii in franceza si engleza in 1987 si 1994. Dintre co-editorii sai fac parte publicistul ungar al Ligii Revizioniste Lászlo Mákkai, acelasi care a condus echipa de istorici ce a scos (impreuna cu Pal Teleki si Homar Balint in calitate de editori) Siebenburgen in 1940 pentru a convinge al Treilea Reich si Italia fascista ca Ungariei ar trebui sa i se dea Transilvania, si Istoria Transilvaniei din 1944 pentru publicul francez si britanic. Un argument frecvent in aceste opere, conform caruia dovezile continuitatii daco-romane in Transilvania sunt putine, tinde sa ignore faptul ca dovezile prezentei lor in alta parte sunt la fel de putine.
Alungarea consultantilor pe probleme de informatii
Conflictele dintre serviciile de informatii au prins contur in prima parte a anului 1962, atunci cand Gheorghiu-Dej a ordonat crearea unui mic “nucleu” de ofiteri de contraspionaj si contrainformatii, care trebuiau sa descopere agentii si retelele sovietice. Monitorizarea la nivel “neoficial” a inceput odata cu retragerea trupelor sovietice in 1958 si a fost prima alocare de personal si resurse destinate acestei activitati. Dupa cum observa Troncota, munca lor era “extrem de secreta, nimeni, nici chiar ofiterii de la alte structuri de contraspionaj nu trebuia sa afle sau sa suspecteze cu ce se ocupau ei”.) In timp ce “nucleul”, a carui existenta a fost tinuta secreta chiar si in cadrul departamentului de contrainformatii, isi desfasura activitatea, Hrusciov a efectuat o vizita secreta la jumatatea anului 1962 incercand sa aduca Romania din nou pe linie. Liderul sovietic a descoperit chiar mai multe divergente in ceea ce priveste colaborarea dintre institutii si relatiile externe.
In loc sa-si retraga sprijinul acordat Chinei si statelor balcanice recalcitrante, Gheorghiu Dej, impreuna cu Emil Bodnaras si Nicolae Ceausescu, au avut o disputa cu liderul sovietic privind recrutarea de agenti de catre KGB si GRU pe teritoriul Romaniei. Liderul roman a explicat faptul ca daca operatiunile lor de recrutare erau legale si justificate atunci cand victoriile socialiste ale Romaniei erau amenintate de catre “reactia” intunecata in anii 1940 si 1950, in situatia actuala, beneficiind de “puterea poporului” si de “organismele de combatere a reactiilor” care functioneaza corespunzator, astfel de operatiuni si de structuri nu isi mai gasesc rostul. Hrusciov a reactionat cam in aceeasi maniera ca si in 1955 si 1960, acuzand conducerea Romaniei ca este “irationala, egoista si plina de sine”
Dandu-si seama ca un progres in acest domeniu ar trebui sa vina mai degraba de la sine decat in urma unui acord mutual, Gheorghiu Dej a facut o mutare rapida dupa plecarea lui Hrusciov, declarand in fata Comitetului Central ca “aceasta situatie trebuie sa inceteze”. Comportamentul ofiterilor de informatii sovietici pe teritoriul Romaniei, a adaugat el, indicau preferinta Moscovei pentru o “relatie intre stapan si sclav”. Una dintre cauzele “disputei (cu Tito) fusese exact aceasta – faptul ca politia politica sovietica insistase, in ciuda protestelor iugoslave, sa-si recruteze proprii agenti de pe terenul lui Tito … ‘in toate cartierele, de la membrii Comitetului Central pana la functionarii marunti din partid sau din aparatul de stat’”. Nu a mai durat mult pana la aparitia in presa internationala a stirilor privind purificarea, impreuna cu criticile sovietice legate de “semnele nationalismului romanesc.” Potrivit lui Ghita Ionescu, Dej si o mare parte a echipei sale s-au angajat in operatiunea de indepartarea din aparat a oficialilor instruiti la Moscova…acordand o atentie speciala aparatului de securitate.” Seful DSS si ministrul de interne Alexandru Draghici i-au informat pe consultantii sovietici pe probleme de informatii care ramasesera in Romania despre faptul ca prezenta lor “nu mai era necesara” si cu siguranta “nu mai era cazul sa stea aici doar pentru a citi ziarele”, fiind invitati sa se retraga. Potrivit relatarii lui Draghici:
…consultantul sovietic m-a intrebat cand poate pleca. I-am raspuns ca poate sa plece chiar a doua zi. Mi-a spus ca va pleca doar cu permisiunea guvernului. I-am zis ca acesta era punctul nostru de vedere. A inceput sa-mi spuna ca noi avem un dusman comun si ca ar trebui sa ne unim fortele. I-am raspuns ca aceasta situatie ar trebui sa se termine. Am ridicat problema increderii reciproce si a unui alt tip de relatie si l-am asigurat ca eram de acord sa cooperam cu ei. Subliniind faptul ca “aici consultantii nu mai au nimic de facut”, Draghici a criticat “impertinenta lor uimitoare, nemaiintalnita” si a explicat faptul ca “i-a prins cand incercau sa fure” documente ale DSS din 18 cazuri separate si chiar “au provocat pierderi de vieti omenesti” din randul Serviciului roman.)
Abilitatea Romaniei de a promova agenda sa in acest domeniu era incontestabil sustinuta de implicarea Kremlinului in confruntarea cu SUA din Cuba, precum si de faptul ca era doar unul dintre numeroasele dezacorduri sovieto-romane. In acelasi timp, Bucurestiul incerca sa medieze conflictul chinezo-sovietic, cu toate ca acest lucru atragea dezaprobarea Kremlinului. Sustinea deschis statele renegate ale blocului, Iugoslavia si Albania. Exista o disputa publica cu Moscova privind integrarea economica transnationala. Si se implica intr-o serie ingrijoratoare de comunicatii cu Washington, Bonn si Paris (in principal pe probleme de cooperare economica). Indiciile potrivit carora Romania punea capat legaturilor operationale de informatii cu alte servicii ale Tratatului de la Varsovia au atras atentia Centrului KGB. In 1962, Stasi a fost fortat sa puna punct unei operatiuni de rapire si executie a imigrantilor nomazi si a defectorilor, care se derula inca din anii 1950 (Dosarul Balcanilor) deoarece Romania refuza sa mai coopereze. (In acel moment, Dosarul Balcanilor avea 19 volume.) Moscova a reactionat imediat. Sperand sa intimideze renegatii si sa mobilizeze o factiune loiala Moscovei, Kremlinul a trimis un avertisment destul de explicit prin intermediul directorului KGB Vladimir Semiceastni, in care isi exprima dezaprobarea fata de omologul sau de la DSS. In acelasi timp, Hrusciov le-a semnalat celorlalti lideri ai Blocului Sovietic prin scrisori personale faptul ca serviciile lor trebuiau sa isi limiteze “schimburile de informatii cu romanii”, interzicandu-le acestora sa dezvaluie orice “informatie detaliata despre NATO” sau partidele social-democrate europene si le-a ordonat sa “nu le mai transmita informatii despre China si partidele si regimurile pro-chineze”, selectand Iugoslavia si Albania pentru interdictie speciala. Hrusciov l-a informat pe Novotni printr-o scrisoare personala, cerandu-i ca StB sa isi limiteze schimbul de informatii cu Bucurestiul pana la “o evaluare generala a Europei occidentale”.) Asa cum a remarcat un fost ofiter de informatii din Tratat, dupa 1962 cooperarea dintre Romania si celelalte servicii din blocul Sovietic a inceput sa “degenereze pana cand a ajuns in punctul unor contacte oficiale, formale dar neproductive.”
Unitatea speciala anti-KGB
In prima jumatatea a anului 1963, intrucat Moscova incerca sa “impiedice” procesul de eliberare a Romaniei de sub mecanismele de control sovietice, Gheorghiu Dej a autorizat transformarea “nucleului” intr-o unitate mica in cadrul directoratului de contraspionaj. (Unitatea a fost condusa in perioada 1963-1965 de catre ofiterul de contraspionaj Aurel Mirce. Unele dintre operatiunile sale de la inceputul anilor 1960 sunt descrise in memoriile fostilor ofiteri de contrainformatii. Colonelul Constantin Iosif, care l-a inlocuit pe Mirce in 1965, a ocupat functia pana in 1978, cand a fost descoperit ca fiind agent sovietic in urma defectarii lui Pacepa.) Pe langa identificarea agentilor si retelelor sovietice, aceasta era de asemenea responsabila pentru combaterea activitatilor serviciilor de informatii sovietice pe teritoriul Romaniei. Cunoscut initial sub denumirea de “Biroul Tarilor Socialiste”, aceasta unitate a evoluat ulterior intr-o “Unitate a Serviciilor de Informatii socialiste” (sau o unitate anti-KGB), devenind astfel principala tinta a spionajului sovietic.
Unitatea era cunoscuta oficial doar prin denumirea sa de unitate militara secreta (UM), UM 0920/A din 1969 pana in 1978, si UM 0110 dupa aceea. Protestatarii romani ai “societatii civile” au cerut dizolvarea oficiala a UM 0110 in timp ce marsaluiau in fata comandamentului sau ramas secret pana in acel moment, la data de 24 ianuarie 1990.
Biroul monitoriza activitatile si contactele personalului de la ambasada sovietica si desfasura operatiuni de supraveghere asupra principalilor recruti, concentrandu-se in aceasta perioada de inceput pe fostii Cominternisti si veteranii Razboiului Civil Spaniol care, “fara exceptie”, fusesera initial recrutati si instruiti ca agenti de informatii sovietici, dar a caror loialitate actuala nu mai era garantata.
Perceptiile serviciilor de informatii americane
Comunitatea de informatii americana a fost destul de reticenta in a accepta comportamentul independent al Romaniei si disputele cu Uniunea Sovietica ca fiind reale. In parte, acest lucru s-a datorat prejudecatii din analiza SUA realizata asupra regiunii la inceputul Razboiului Rece in urma observatiilor OSS in Romania in perioada 1944-1946. Pana in 1949, CIA era de parere ca in timp ce Polonia putea fi “cea mai grea bucatica de digerat de Moscova”, Romania era “cea mai putin capabila” sa “se separe de stapanii ei de la Kremlin”. Cu toate ca Departamentul de Stat a inceput sa priveasca Romania cu alti ochi la sfarsitul anilor 1950, aprecierea Romaniei ca fiind “cea mai sovietica dintre toti satelitii” reitera aceste concluzii, astfel ca rapoartele privind comportamentul independent intocmite de catre membrii misiunilor diplomatice la Bucuresti erau pur si simplu respinse. Pornind de la rapoartele serviciului de informatii, declasificate si publicate incepand cu 2006, a existat o tendinta de descriere mai degraba peiorativa decat neutra a Romaniei in comparatie cu alte descrieri neutre sau pozitive folosite in cazul altor membre ale blocului – cu exceptia Albaniei.
Se pare ca exista un dezacord cu privire la evaluarea progreselor facute de Romania intre administratia SUA, Departamentul de Stat si comunitatea de informatii americana mai mare decat in orice alt stat al Tratatului de la Varsovia, la inceput datorat atat de lipsa de personal din tara si a prioritatii scazute acordata de tara strategiei americane, cat si de comportamentului Romaniei sau dezinformarea sovietica. In noiembrie 1955, presedintele Eisenhower i-a cerut sefului misiunii diplomatice de la Bucuresti, Robert Thayer, “sa creeze disensiuni intre romani si sovietici”. Primele intrevederi ale lui Thayer cu liderii romani l-au convins de dorinta acestora de a „de a iesi de sub” influenta sovietica. Totusi, la intoarcerea la Washington, Departamentul de Stat s-a aratat neincrezator in analiza lui Thayer.
Pe langa tendinta evidenta de a discredita existenta dizidentei romanesti, un alt efect al acestei tendinte a fost perceperea (sau presupunerea) unei dizidente si printre celelalte membre ale Tratatului de la Varsovia, in special in partea de nord, desi nu exista asa ceva. Asadar, schimbul normal intre partenerii apropiati ai coalitiei a fost interpretat ca o varianta „mai circumspecta” a provocarilor cu care se confrunta Romania. Vrand-nevrand, aceasta a avut drept efect negarea oricarei calitati speciale a dizidentei romanesti timpurii.
In februarie 1958, de exemplu, serviciile de informatii americane au admis ca: de la revolta din Ungaria, regimul romanesc a depasit intr-un fel ceilalti sateliti ortodocsi in ce priveste directia reformei post-staliniste. De exemplu, se pare ca a facut eforturi considerabile de a imbunatati nivelul de trai si de a intensifica comertul cu Occidentul. Mai mult, relatiile Romaniei cu Iugoslavia au fost considerabil mai bune decat cele dintre alti sateliti ortodocsi si a reinnoit campania pro-Ungaria pentru a imbunatati relatiile cu SUA.
Aceeasi evaluare de atunci a respins rapoarte din Polonia si Ungaria, conform carora Romania „incerca pe cont propriu sa se indrepte spre autonomie” si sustinea ca aceasta atitudine este justificata „mai satisfacator in alti termeni” atat timp cat „o autonomie mai mare” putea fi dobandita numai „sub auspiciile Moscovei”, respectiv cu aprobarea prealabila a sovieticilor. Evaluarea, apoi, reamintea de credinta comunitatii in aparitia unui „dizident” comunist polonez – un mit care a persistat de la delimitarea lui Tito in 1948 pana la sfarsitul anilor 1960 – reconfirmand ca „Polonia este singurul satelit care poate incerca sa devina o alta Iugoslavie”. Sincronizarea romaneasca nu era nici ea ideala. De exemplu, oferta facuta de premierul roman la sfarsitul lui februarie de a achizitiona echipament industrial in valoare de 100 de milioane de dolari, inainte de retragerea trupelor sovietice, a fost interpretata ca initiativa sovietica.
De asemenea, in mai 1958, Consiliul National de Securitate a subliniat ca „experienta a demonstrat” ca neangajarea si ostracizarea sunt contraproductive. In schimb, NSC a subliniat:
Acum este evident ca, practic, extinderea considerabila a contactelor directe ale SUA cu cetatenii acestor natiuni si dezvoltarea prin astfel de contacte a unor presiuni populare asupra regimurilor pentru sporirea libertatii interne si independentei fata de controlul sovietic poate fi dobandita numai prin relatii mai active ale SUA cu si in aceste guverne. Astfel de relatii vor ajuta Statele Unite sa cerceteze atent, in cadrul birocratiei de partid si guvernamentale, acei indivizi sau grupuri care demonstreaza tendinte de independenta in gandire, aspiratii nationaliste sau dorinta de a-si folosi influenta pentru a modifica relatiile de subordonare dintre tara lor si Uniunea Sovietica.
Romania s-a evidentiat prin atitudinea activa in realizarea unor relatii mai bune si mai ample cu Statele Unite si „ fiind, prin urmare, exceptional de receptiva in ceea ce priveste contactele cu Occidentul.”
Momentul acestei Declaratii a fost interesant, coincizand exact cu primul conflict deschis dintre Romania si Moscova. Intrunirile din 1958 ale CAER si ale Tratatului de la Varsovia, unde Bucurestiul a combatut rolul supranational al institutiilor Blocului economic si a contestat legitimitatea dominatiei sovietice a inceput in aceeasi zi in care a fost emis NSC 5811/1. In iulie 1959, Consiliul de Coordonare a Operatiunilor Departamentului de Stat a indemnat personalul american sa:
Faca orice efort pentru a mentine o legatura stransa si continua cu Guvernul Romaniei la cel mai inalt nivel posibil. Chiar si atunci cand sunt putine sau deloc afaceri bilaterale de discutat, reprezentantii Statelor Unite trebuie sa foloseasca orice ocazie pentru a clarifica autoritatilor romane perspectiva Statelor Unite asupra problemelor internationale importante si de a le incuraja sa ia in considerare aceasta perspectiva.
Totusi, in ciuda seriei neintrerupte de conflicte publice sovieto-romanesti asupra coordonarii politicii economice supra-nationale in urmatorii cinci ani, comunitatea de informatii a SUA (dupa cum rezulta din documentele declasificate) a continuat sa respinga atitudinea Bucurestiului. O Evaluare a serviciului national de informatii din 1962, de exemplu, a clasificat atitudinea liderului roman Gheorghiu Dej ca fiind aparent la fel „curajoasa” ca cea a lui Gomulka si Kadar, loiali Moscovei, afirmand ca astfel de actiuni „nu pot fi considerate o provocare la adresa autoritatii Moscovei si probabil ca sunt facute chiar cu acordul lui Hrusciov si al Partidului Sovietic”. Dupa cum a relatat reprezentantul diplomatic al SUA la Bucuresti, neincrederea americanilor fata de faptul ca „romanii se opuneau presiunilor sovietice” l-a determinat sa isi dedice „aproape doua treimi” din timpul sau convingerii „Departamentului ca lucrurile se schimbau intr-adevar” si „ca nu era nimeni in spate care sa manevreze papusile pe sfoara numai pentru efectul optic”.
Pe langa problemele referitoare la credibilitatea sursei, capacitatea analitica sau simpla justificare birocratica a evaluarilor precedente, aceasta atitudine reflecta si tendintele profesionale normale. De fapt, serviciile de informatii considerau voluntarii sau „bresele” ca provocari si nu ii acceptau sau nu aveau incredere in ei asa cum aveau in recrutarile proprii la fata locului, identificate, planificate si cultivate atent. Cum Romania era deja considerata ca fiind incapabila de un comportament cu adevarat independent, neincrederea s-a accentuat mai ales cand Bucurestiul a intrat in conflict deschis cu Moscova, insistand pentru contacte suplimentare cu SUA, pe langa eforturile celorlalti membrii ai Tratatului. Paradoxal, cu cat era mai deschisa si flamboianta dizidenta romaneasca, cu atat mai putin se considera ca reflecta diferentele reale si importante. KGB a conceput curand „masuri active” pentru a exploata aceasta neincredere, proiectand o imagine a Romaniei ca un cal troian sovietic, a carui independenta declarata masca chiar si o mai mare loialitate decat cea a celorlalti membri ai Tratatului. Semintele acestei dezinformari fusesera deja plantate la mijlocul anilor ’50, imediat dupa ce Bucurestiul si-a trimis primii spioni in Marea Britanie si SUA, si s-a reflectat aproape fidel, asa cum a iesit la iveala periodic in urmatoarele trei decade, in raportul din februarie 1956 al Ambasadei SUA la Bucuresti:
Rolul Romaniei este acela de a deveni o „vitrina” al comunismului, in incercarea de a arata oamenilor din Occident ca comunismul poate functiona si in acest fel sa promoveze scopul final al comunismului international. Pentru ca acesta sa fie mai convingator pentru occidentali, se fac incercari continue de a impamanteni mitul independentei romanesti. Dizolvarea sovromurilor in 1954 si 1955 a fost un pas in aceasta directie. Ca un gest suprem, sovieticii isi pot retrage trupele la momentul oportun. Probabil cea mai importanta parte a acestui plan de a face din Romania o „vitrina” a comunismului este ridicarea prestigiului romanesc peste granite.
Verona a fost indusa in eroare total de aceasta dezinformare, care a fost reintrodusa de defectorul sovietic Anatoli Golitsyn in 1961 si 1981 si mai tarziu de Ion Mihai Pacepa in 1978 si 1987.
Co-etnicitatea analistilor de informatii care se ocupau de Romania si de Europa de Est a contribuit probabil la aceasta tendinta. Expertii est-europeni erau deseori membri ai unor grupuri regionale etnice, urmarindu-si in primul rand interesul (si deoarece stiau deja limba, agentiile de informatii erau interesate sa ii recruteze). Faptul ca Romania avea una din cele mai mici rate de emigrare in SUA, iar Polonia si Ungaria una din cele mai mari, explica de ce comunitatea analitica reflecta aceste tendinte demografice cu subiectivism. (De exemplu, in timpul perioadei critice ale revolutiilor din 1989 si in primii cativa ani de tranzitie post-comunista, in opinia sefului Diviziei CIA pentru Uniunea Sovietica/Europa de Est (SE) cea mai influenta personalitate din comunitatea de informatii in interpretarea acelor evenimente era seful de operatiuni Steve Weber, un ungur din prima generatie de emigranti. Analistul CIA responsabil de Romania era si el tot ungur din prima generatie de emigranti.)
Aceasta era adevarat mai ales in cazul Ungariei unde dezideratele teritoriale privind Transilvania continuau sa figureze printre scopurile celor mai influente organizatii de emigranti ungaro-americane si au reiterat imaginea de „dusman” al Romaniei. (In primii zece ani ai noului mileniu, cea mai influenta organizatie de emigranti unguri, Federatia Ungaro-Americana, a continuat sa solicite abrogarea Tratatului de la Trianon care recunoaste Transilvania ca apartinand Romaniei chiar pe prima pagina a site-ului sau web. Asemanarea cu pozitia acestei organizatii la conferinta de fondare a Ligii revizioniste Ungare din 1929 a fost remarcabila.) Dincolo de aceste consideratii de circumstanta, comunitatile de emigranti erau considerate de sovietici si de serviciile de informatii aliate „vehicule importante pentru penetrarea Congresului si a altor agentii federale importante, cum ar fi Departamentul de Stat, Departamentul de Aparare, Biroul Federal de Investigatii si Agentia Centrala de Informatii”. Un agent special al FBI responsabil de serviciile de informatii maghiare (AVO) din Cleveland in 1955, nota ca „AVO era o organizatie de informatii foarte activa si eficienta” in SUA, probabil „a doua dupa serviciile de informatii sovietice”. Odata aflati in interior, agentii puteau sa culeaga informatii, analize asimetrice si interpretari ale concluziilor.
Dostları ilə paylaş: |