Regii taumaturgi studiu despre caracterul supranatural atribuit puterii regale

104

REGII TAUMATURGI

5. Atingerea scrofuielor şi rivalităţile naţionale; încercări de imitaţie

Numai două familii regale se apucaseră să practice, în secolele al XI-lea şi al XII-lea, atingerea scrofuielor: Capeţienii în Franţa, prinţii normanzi şi Plantageneţii, moştenitorii lor, în Anglia. Ele îşi făceau concurenţă; pe de altă parte, nu puteau să nu provoace invidia celorlalte case suverane. Este cazul să studiem - faţă de pretenţiile lor, rivale între ele dar şi apte să provoace rivalităţi comune - reacţiile orgoliului naţional sau dinastic.

Constatăm nu fără o anumită surpriză că, în Evul Mediu, majoritatea scriitorilor francezi sau englezi acceptau de o parte şi de alta, fără acrimonie, tratamentele îndeplinite de monarhul străin. Guibert de Nogent, care i-a negat lui Hernie I orice putere taumaturgică, n-a găsit imitatori. De obicei, cei mai şovini se mărgineau să treacă sub tăcere minunile realizate pe celălalt ţărm al Canalului Mînecii; uneori, ei afirmau - fără vreo altă precizare - că doar regele lor putea să vindece.

„Car ii guerist des esrcoeles Tant seulement par y touchier, Sans emplastres dessus couchier; Ce qu'autres roys nepuentfaire¹" *

cînta poetul-soldat Guillaume Guiart despre Filip cel Frumos. Dar nici unul, chiar dintre cei mai înfierbîntaţi, n-a mers pînă acolo îneît să înceapă o adevărată polemică pe această temă. Cît despre spiritele împăciuitoare, cum era medicul Bernard de Gourdon², ele nu ezitau să recunoască deopotrivă celor două dinastii aceeaşi virtute miraculoasă. Această moderaţie e cu atît mai izbitoare cu cît o putem pune în contrast cu atitudinea foarte diferită, cum vom vedea, adoptată în timpurile moderne de patrioţii din cele două ţări; la drept vorbind, începînd din secolul al XVI-lea, urile religioase, cu mult mai mult decît pasiunile naţionale, au fost cele care i-au împiedicat pe francezi să admită miracolul englez — şi reciproc. Nimic asemănător nu exista înaintea Reformei. Şi apoi, credinţa în miraculos era prea adîncă în Evul Mediu, pentru ca să mai examineze cineva foarte de aproape o manifestare supranaturală în plus. Starea sufletească a francezilor faţă de ritul englez, ori a englezilor faţă de ritul francez nu era lipsită de analogie cu starea acelor devoţi ai păgînismului care, fideli zeului cetăţii lor şi considerîndu-l mai puternic şi mai binefăcător decît ceilalţi, nu se credeau obligaţi, din această pricină, să refuze orice existenţă divinităţilor naţiunilor vecine:

J'ai mon Dieu que je sers; vous servirez le votre. Ce sont deux puissants Dieux"**

1. Histor. de France, XXII, pp. 175 v. 204 şi urm.; cf. mai sus, p. 93, n. 1. La fel, Jean Golein (mai jos, p. 336) îl consideră pe regele Franţei ca posedînd „această prerogativă mai presus de toţi ceilalţi regi, oricare ar fi ei"; regele Angliei era în acel moment inamicul.

2. Text citat mai sus, p. 83, n. 1. Thomas Bradwardine, în pasajul reprodus mai sus, p. 71, n. 4, recunoaşte de asemenea, deşi este englez, puterea miraculoasă a dinastiei franceze. Dar, scriind în 1344, el îl considera fără îndoială pe stâpînul său, Eduard al III-lea, ca moştenitor legitim al Capeţienilor şi al Plantageneţiior: ceea ce scade oarecum valoare imparţialităţii lui.

* „Căci el vindecă scrofulele

Doar numai cît le atinge,

Fără să pună plasturi deasupra;

Ceea ce alţi regi nu pot să facă" (N. tr.). ** „Am Dumnezeul meu pe caie-l servesc; tu-l vei servi pe-al tâu.

Sînt doi Dumnezei puternici". |Din Atbalie de Racine; actul I, scena VII; N. tr.].

ATINGEREA SCROFULELOR §1 RIVALITĂŢILE NAŢIONALE

105

în afara celor două regate occidentale, opinia oamenilor obişnuiţi pare să fi admis cu multă bunăvoinţă şi atingerea scrofuielor. Eficacitatea sa n-a fost niciodată contestată într-un mod mai mult sau mai puţin deschis, decît de cîţiva rari scriitori, nesupuşi unor prejudecăţi naţionaliste; episcopul portughez Alvarez Pelayo şi papa Pius II, în care vorbeau ortodoxia ecle­ziastică sau ura galicanismului, şi medicul flamand Jean d'Ypres, adversar al florilor de crin, pentru raţiuni ce pot fi numite aproape de politică internă. Mai ales - aşa cum ştim - încă din primii ani ai secolului al XIV-lea, Capeţienii, poate şi Plantageneţii, vedeau venind la ei bolnavi din ţări străine: este cea mai strălucită dovadă a universalităţii faimei lor dincolo de hotare.

Dar dacă mai peste tot, oamenii n-au refuzat să recunoască puterea regilor taumaturgi din Franţa şi din Anglia, ei au încercat uneori, în diverse ţări, să le suscite concurenţi. Ce au însemnat aceste strădanii? Sau, ca să punem problema sub o formă mai generală, au existat în Europa, în alte locuri decît în cele două state avute în vedere pînă aici, principi medici, care să-şi exercite arta fie imitînd practicile franceze ori engleze, fie chiar — fiindcă nici o posibilitate n-ar putea fi înlăturată a priori - în virtutea unei tradiţii naţionale independente? Iată ce trebuie să examinăm acum.

Ca să avem dreptul să dăm un răspuns sigur acestei întrebări, ar trebui să fi procedat mai înainte la o cercetare minuţioasă, practic infinită, avînd ca obiect texte de diverse provenienţe. Cercetările mele au fost limitate, prin forţa împrejurărilor. Din fericire, studiile unor erudiţi din Vechiul Regim, mai cu seamă francezi şi hispanici, mi-au oferit un ajutor preţios. Rezul­tatele pe care le voi prezenta, deşi au un caracter provizoriu, cred că pot fi considerate ca destul de probabile. Voi examina chiar de pe acum problema în ansamblul ei, indiferent dacă voi ieşi uneori din cadrul cronologic fixat în principiu pentru acest capitol. Unele dintre mărturiile pe care va trebui să le reţinem sînt într-adevăr posterioare Evului Mediu. însă nici o încercare serioasă în sensul indicat n-a putut fi făcută mai tîrziu de începutul secolului al XVI-lea; iar din nereuşita lor - căci atît cît am putut să mă asigur, ele au eşuat toate - trebuie să tragem (ca dintr-un fel de contraprobă) nişte concluzii importante asupra cauzelor care explică naşterea şi dezvoltarea riturilor vindecătoare în regatele capeţiene şi engleze, în timpul epocii medievale.

Să trecem repede, mai întîi, peste cîteva aserţiuni lipsite de temei, relative la diferite state ale Europei. La începutul secolului al XVII-lea, doi polemişti francezi, Jerome Bignon şi Arroy, preocupaţi să păstreze Bourbonilor un fel de privilegiu taumaturgic, opun miracolelor pe care regele Franţei le face prin simplu contact, tratamentele îndeplinite de regii Danemarcei care, spun ei, vindecă boala „caducă", adică epilepsia, dar numai datorită „unui remediu secret'¹. Probabil că ambii voiau să răspundă astfel unui argument propus de vreun publicist din tabăra adversă, pe care nu l-am putut identifica. Se pare că nici un fapt din istoria daneză nu vine în sprijinul unei asemenea afirmaţii. Cîţiva scriitori devotaţi casei de Habsburg au atribuit, începînd din secolul al XVI-lea, regilor Ungariei (titlu moştenit, după cum se ştie, de şefii casei de Austria) puterea de a vindeca icterul sau gâlbinarea. Alegerea acestei maladii se explică, dacă ne amintim că în vocabularul ştiinţific al antichităţii clasice, icterul era desemnat deseori,

1. P. H. B. P. (Jerome Bignon), De l'execellence des Roys et du royaume de France, mic in-8°, 1610, p. 150; Besian Arroy, Questions decidâes, 1634, pp. 40-41. Despre această tradiţie, evident cu totul factice, nu se face nici o menţiune în lucrarea savantului danez Chr. Barfoed despre vindecarea bolilor prin atingere: Haands-Paalaeggelse, Copenhaga 1914.

106

REGII TAUMATURGI

pentru motive care ne scapă, cu numele de boală regală, morbus regius. După toate aparenţele, minunatul talent atribuit regilor Ungariei n-a fost decît o fabulă erudită; cel puţin nu se vede ca ei s-o fi pus vreodată cu adevărat în practică şi n-am putea face altceva mai bun decît să repetăm vorbele înţelepte pe care le scria în legătură cu ei, în 1736, în Bibliotheque raisonnee des ouvrages des savants de l'Europe, un autor anonim: „Ar fi fost, într-adevăr, foarte puţin caritabili să nu exercite acest dar, dacă-l aveau cu adevărat"¹. Credinţa în puterea tămăduitoare a regilor sau a principilor a fost cu siguranţă răspînditâ în Germania. Găsim un ecou al ei în curioasele cuvinte ale lui Luther din Tischreden:

„Este ceva miraculos să vezi anumite leacuri - dacă vorbesc despre asemenea lucruri e fiindcă sînt bine informat asupra lor - arâtîndu-se eficace cînd sînt aplicate de mina marilor prinţi sau seniori, în vreme ce ele nu dau nici un rezultat dacă le aplică un medic. Am auzit spunîndu-se că cei doi electori de Saxa, ducele Frederic şi ducele Johann, posedă o apă pentru ochi care acţionează cînd o dau ei înşişi, indiferent dacă motivul durerii provine de la căldură sau din frig. Un medic n-ar îndrăzni s-o dea. La fel şi în teologie, unde oamenii trebuie sfătuiţi din punct de vedere spiritual: cutare predicator are mai mult har ca să mîngîie sau să îndrume conştiinţele mîhnite decît un altul"².

Dar aceste noţiuni şovăielnice nu par sâ se fi întrupat vreodată în mod serios. Anumiţi seniori, precum electorii saxoni, deţineau neîndoielnic nişte leacuri de familie. Se păstrează pînă astăzi la Biblioteca din Gotha trei volume manuscrise şi, pe cît îmi pot da seama, inedite, în care electorul Johann, chiar unul dintre aceia despre care vorbeşte Luther, pusese să se consemneze informaţii de ordin medical sau farmaceutic; poate că în ele s-ar mai_ putea citi încă modul de fabricare al acelei Augenwasser atît de minunate şi eficace³. Remediul era socotit drept deosebit de activ, cînd îl administrau principii înşişi. Dar atingerea mîinilor lor nu opera singură. Nicăieri nu s-a asistat la o dezvoltare de practici rituale regulate şi durabile.

1. Puterea de a vindeca icterul este recunoscută regilor Ungariei de iezuitul Melchior Inchofer, Annales ecclesiastici regni Hungariae, ed. din 1797, III, Pressburg, pp. 288-89 (ca şi aceea de a vindeca, la fel ca regii Angliei (?), muşcăturile veninoase); prima ediţie apăruse în 1644. Aceeaşi tradiţie se găseşte atestată şi în Franţa de Du Laurens, De mirabili, p. 31; Mathieu, Histoire de Louis XI, p. 472 (după care, Du Peyrat, Histoire ecclesiastique, p. 793; Balthasar de Riez, L'incomparableplete des tres chrestiens rois de France, 1672, II, pp. 151-152); pe târîm spaniol, de Armacanus [Jansenius], Marş Gallicus, p. 69; e vizibil, de altmin­teri, că aceşti autori se copie unii pe alţii. Pasajul citat se găseşte în Bibliotheque raisonnee, XVI, I (Amsterdam 1736), p. 153 (recenzie de Mathias Bel, Notitia Hungariae nouae). Pentru cuvîntul morbus regius, mai sus, p. 43, n. 1.

2. XXIV, 9, ed. Forstemann, III, pp. 15-16: „Aber Wunder ist es (dass ich dieses auch sage, dess ich gewiss bericht bin), dass grosser Fiirsten und Herrn Arznei, die sie selbst geben und appliciren, krăftig und heilsam sind, sonst nichts wirkte, wenns ein Medicus gabe. Also hore ich, dass beide Kurfiirsten zu Sachsen etc. Herzog Friedrich und Herzog Johanns, haben ein Augenwasser, das hilft, wem sie es geben, es komme die Ursach der Augenweh aus Hitze oder aus Kălte. Ein Medicus diirfte es nicht wagen noch geben. Also in Theologia, da den Leuten geistlich gerathen wird, hat ein Prediger mehr Gnade, betriibte Gewissen zu trosten und lehren, dem ein ander". Ediţia lui Forstemann din Tischreden reproduce ediţia princeps, publicată în 1566, la Eisleben, de Aurifaber; or, cum se ştie, textul lui Aurifaber continuă să fie cam suspect. Din nefericire, în ediţia critică, zisă „de la Weimar", Tischreden sînt încă incomplete; şi absenţa unui indice face aproape imposibilă cercetarea în volumele apărute.

3. E.S. Cyprianus, Catalogus codicum manuscript orum bibliothecae Gothanae, in-4°, 1714, p. 22, nr. LXXII-LXXIV.

ATINGEREA SCROFULELOR ŞI RIVALITĂŢILE NAŢIONALE

107

Anumiţi scriitori au revendicat totuşi o adevărată putere taumaturgică pentru Habsburgi; cel mai vechi dintre ei şi, fără îndoială, izvorul lor comun, este un călugăr şvab, Felix Fabri, care a compus, spre sfirşitul secolului al XV-lea, o Descriere a Germaniei, a Suabiei şi a oraşului Ulm, în care găsim cele ce urmează:

„Citim în cronicile conţilor de Habsburg că aceşti seniori au primit o asemenea graţie, dată în chip gratuit, încît orice scrofulos sau bolnav de gută care-şi primeşte băutura din mîinile unuia dintre ei îşi recapătă de îndată folosinţa unui gît sănătos şi delicat; s-a văzut deseori aceasta în Albrechtstal, în Alsacia Superioară, ţinut în care există scrofuloşi de la natură; ei se însănătoşeau, aşa cum s-a spus, în vremea în care această vale aparţinea conţilor de Habsburg sau ducilor de Austria. în afară de aceasta, e un lucru cunoscut şi deseori dovedit că orice bîlbîit, dacă este sărutat - fără s-o fi cerut - de unul dintre aceşti principi, îşi recapătă curînd darul vorbirii lesnicioase, cel puţin atît cît se potriveşte cu vîrsta sa"¹.

Iată, într-adevăr, nişte poveşti frumoase, demne de marele călător care a fost Felix Fabri. Este greu să le luăm în serios. în special aluzia la Albrechtstal trezeşte bănuiala; fiindcă acest teritoriu, mai cunoscut astăzi sub numele de Val de Viile, pe care Rudolf de Habsburg îl primise ca dotă de la soţia lui, către 1254, a ieşit în 1314 din mîinile casei de Austria şi nu i-a mai revenit niciodată². I-am arăta mai bucuroşi încredere călugărului din Ulm, dacă şi-ar fi plasat tratamentele cele mai strălucite ale Habsburgilor în altă parte decît într-un ţinut în care, în vremea sa, ei nu-şi mai puteau exercita puterea de mai mult de un secol şi jumătate. Desigur, nu i-ar fi trecut prin minte să imagineze aceste poveşti, dacă toată lumea din jurul lui n-ar fi fost obişnuită să-i considere pe regi ca pe nişte fiinţe înzestrate cu tot felul de virtuţi miraculoase; el a brodat pe o temă populară, dar broderia însăşi se pare că e invenţia sa. Cel puţin, nici o mărturie nu o confirmă pe a sa; căci istoricii de după el nu fac decît să-l repete, cu încă şi mai puţină precizie³. Dacă Habsburgii ar fi practicat în mod continuu un rit de vinde­care, la fel ca rivalii lor din Franţa şi din Anglia, putem oare crede că am fi obligaţi să ne limităm, drept informaţie asupra acestei miraculoase mani­festări, la plăsmuirile unui obscur cronicar şvab şi la afirmaţiile vagi ale cîtorva publicişti aflaţi în solda Austriei sau a Spaniei?

L-am întîlnit deja pe Alvarez Pelayo. Ne amintim că el a calificat într-o zi pretenţiile regilor francezi şi englezi ca fiind „minciună şi visare". El n-a

1. Felicis Fabri monachi Ulmevsis Historiae Suevorum, lib. I, c. XV, în Goldast, Rerum Suevicarum Scriptores, folio, Ulm 1727, p. 60: „Legimus enim in Chronicis Comitum de Habspurg, quod tantum donum gratis datum habeant, ut quicunque strumosus aut gutture globosus de mânu alicuius Comitis de Habsburg potum acceperit, mox sanum, aptum et gracile guttur reportabit. quod sepe visum est in valle Albrechztaal in Alsatia superiori, in qua sunt homines strumosi naturaliter, qui passim praedicto modo sanabantur, dum vallis adhuc esset illorum Comitum vel Austriae Ducum. Insuper notorium est, et sepe probatum, quod dum quis balbutiens est, vel impeditioris linguae, si ab uno Principe de praemissis sine alio quocunque suffragio osculum acceperit, officium loquendi disertissime aetati suae congruum mox patenter obtinebit". Asupra autorului, vezi Max Haeussler, Felix Fabri aus Ulm und seine Stellung zum geistlichen Leben seiner Zeit (Beitrăge zur Kulturgeschichte des Mittelalters... 15), 1914.

2. O. Redlich, Rudolf von Habsburg, Innsbruck 1903, p. 87; Th. Nartz, Le Val de Viile, Strasbourg 1887, p. 17; Das ReichslandElsass-Lothringen, III, pp. 1191-1192.

3. Tradiţia potrivit căreia Habsburgii ar fi posedat puterea de a-i vindeca pe scrofuloşi -negată de Camerarius, Operae horarum subcisivarum, 1650, p. 145 - se regăseşte la Armacanus [Jansenius], Marş Gallicus, 1636, p. 69; la iezuitul Melchior Inchofer, Annales ecclesiastici regni Hungariae, ed. 1797, III, p. 288. Raulin, Panegyre, p. 176, care crede că ei „au vindecat guşe sau gîturi groase".

108

REGII TAUMATURGI

fost totdeauna atît de sever cu taumaturgia regală. Interesul protectorilor săi şi, fără îndoială, şi patriotismul său i-au redus cel puţin o dată la tăcere ortodoxia. Născut, poate, în statele Castiliei, crescut în orice caz la curtea castiliană, el a scris, puţin după 1340, pentru suveranul acestei ţări, Alfons al XI-lea, o Oglindă a regilor. El se străduieşte să dovedească aci că puterea temporală, cu toate că este ieşită din păcat, a primit totuşi după aceea confirmarea divină. Şi iată una din dovezile sale:

„Regii Franţei şi ai Angliei posedă, se zice, o virtute (vindecătoare); la fel şi cucernicii regi ai Spaniei, din care cobori tu, posedă una asemănătoare, care acţionează asupra celor stăpîniţi de diavol şi asupra unor bolnavi atinşi de diferite suferinţe; l-am văzut eu însumi, în copilărie, pe străbunul tău, regele Sancho [Sancho al II-lea, care a domnit între 1284 şi 1295], în preajma căruia am crescut, punînd piciorul pe gîtul unei demoniace (care, între timp, îl acoperea cu injurii) şi citind vorbe luate dintr-o cărţulie, alungîndu-l pe diavol din această femeie şi lăsînd-o vindecată"'.

Aceasta este, după cîte cunosc, cea mai veche mărturie pe care o posedăm despre talentul de exorcizare revendicat de casa de Castilia; se va observa că, spre deosebire de ceea ce notam adineaori la Felix Fabri, Alvarez relatează un fapt precis al cărui spectator a putut - într-adevăr -foarte bine să fie. Aceeaşi tradiţie se regăseşte la diverşi autori din secolul al XVII-lea². N-avem dreptul s-o punem la îndoială. După toate aparenţele, poporul din Castilia a atribuit cu adevărat regilor săi puterea de a vindeca acele boli nervoase considerate pe atunci, în mod obişnuit, ca fiind de origine diavolească; de altminteri, nu există vreo afecţiune care să ofere un teren mai favorabil miracolului, formă primitivă a psihoterapiei. Au fost probabil un anumit număr de tratamente izolate, asemenea celui pe care îl relatează Alvarez despre don Sancho; însă nici în acest caz credinţa nu pare să fi dat naştere vreodată unui rit regulat; şi ea n-a avut decît o slabă vitalitate. în secolul al XVII-lea, ea nu mai era decît o amintire, exploatată de apologeţii dinastiei, dar lipsită de orice susţinere populară. Ea întîlnea sceptici declaraţi pînă şi în Spania. Un medic al acestei naţiuni, dom Sebastien de Soto, a negat-o, într-o lucrare intitulată destul de bizar, Despre maladiile care fac îngăduită călugăriţelor ruptura vieţii de mănăstire. Un alt medic, don Gutierrez, mai fidel religiei monarhice, i-a răspuns în termenii următori: „Argumentele sale [ale lui don Sebastien] sînt fără valoare; el deduce din absenţa oricărui act, negarea puterii; este ca şi cum ar spune că deoarece Dumnezeu n-a produs şi nu va produce toate creaturile posibile, el nu e în stare să le producă; la fel şi regii noştri posedă această virtute, dar

ATINGEREA SCROFULELOR ŞI RIVALITĂŢILE NAŢIONALE

109

1. Speculum regum, ed. R. Scholz, Unbekannte kirchenpolitische Streitscbriften, II, p. 517: „Reges Francie et Anglie habere dicuntur virtutem; et reges devoti Yspanie, a quibus descendis, habere dicuntur virtutem super energuminos et super quibusdam egritudinibus laborantes, sicut vidi, cum essem puer, in avo tuo, inclito domino rege Sancio, qui me nutriebat, quod a muliere demoniaca ipsum vituperante tenentem pede super guttur eius et legentem in quodam libelo ab ea demonem expulsit et curatam reliquit".

2. Ar rezulta un text prea lung şi, de altfel, fără interes, dacă am aminti toţi autorii din secolul al XVII-lea care au citat tradiţia relativă la vindecarea demoniacilor de către regii din Castilia; va fi suficient să trimitem la Gutierrez, Opusculum de Fascino, 1653, p. 153 şi la Gaspar a Reies, Elysius, 1670, pp. 261 şi 342, care dau ambii referinţe bogate. Aceeaşi tradiţie se regăseşte în Franţa la d'Albon, De la maieste royalle, Lyon 1575, p. 29 v°, la du Laurens, De mirabili, p. 31 şi la diverşi autori care se inspiră în mod vizibil din acest ultim scriitor.

din umilinţă n-o exercită..."'. Astfel, adversarii şi apărătorii puterii anti--demoniace atribuite regilor Castiliei erau pe atunci de acord cel puţin asupra unui punct: puterea aceasta n-avea niciodată ocazia să fie pusă practic la încercare. Cu alte cuvinte, de fapt, nimeni nu mai credea în ea. Medici ai celor stăpîniţi de diavol - cel puţin cu titlu oarecum onorific, ca moştenitori ai regilor Castiliei -, regii Spaniei au trecut uneori, în secolul al XVII-lea, în ochii partizanilor lor, ca fiind în stare (după pilda regilor Franţei) să-i vindece pe scrofuloşi; şi asta, spuneau învăţaţii, în calitate de urmaşi ai celeilalte mari dinastii iberice: dinastia aragoneză. De fapt, cunoaştem cel puţin un prinţ aragonez, de la sfîrşitul Evului Mediu, căruia superstiţia populară, exploatată abil de un partid politic, i-a atribuit după moarte şi poate chiar din timpul vieţii - dar acest lucru e mai puţin sigur -, printre alte tămăduiri miraculoase, nişte vindecări de scrofule: este vorba de don Carlos de Viana. Cînd acest infante de Aragon şi de Navarra şi-a încheiat la Barcelona, la 23 septembrie 1461, destinul său aventuros şi tragic, adepţii lui, care voiseră să facă din el, pe cînd trăia, port-drapelul independenţei catalane, au încercat (neputînd să-i mai utilizeze decît amintirea) să facă din el un sfînt. S-au atribuit minuni cadavrului său. într-o scrisoare de condoleanţe adresată deputaţilor Cataloniei, încă din 13 octom­brie, Ludovic al XI-lea strecura o aluzie expresă la aceste minuni făcute la timp. O femeie scrofuloasă a fost vindecată deasupra mormîntului; iată în ce termeni menţionează faptul o anchetă contemporană: „O femeie care nu avusese ocazia de a i se prezenta Principelui pe cînd acesta trăia, a zis: N-am putut să-l văd în timpul vieţii ca să fiu vindecată de el, dar am încredere că-mi va îndeplini dorinţa după moartea sa". Nu prea ştim ce însemnătate să acordăm acestor cuvinte; ca să fim îndreptăţiţi să conchidem ferm că don Carlos jucase un rol de medic încă înainte de a deveni un cadavru, ne-ar trebui mărturii mai numeroase şi mai sigure. Lucrul de care nu ne-am putea îndoi însă este acela că moaştele sale au fost într-adevăr socotite ca posedînd darul binefăcător de a-i uşura pe bolnavi, mai ales pe scrofuloşi. Cu toate că a fost mereu lipsit de recunoaşterea oficială a Bisericii, cultul său a fost foarte înfloritor în secolele al XVI-lea şi al XVII-lea; avea drept sanctuar principal abaţia de la Poblet, mai sus de Barcelona, unde se odihnea trupul său miraculos. Printre relicve, o mînă era obiectul unei veneraţii deosebite; se spunea că atingerea ei te scapă de scrofule².

Gutierrez, Opusculum de fascino, 1653, pp. 155-156: „vana eius est arguties, ab actu negative ad potentiam, quasi dicerat Deus non produxit creaturas possibiles, imo non producet, ergo non est illarum productiuus, haec illatio undique falsa est, sed Reges noştri humili majestate ducti illius virtutis exercitio non intendunt, omne huiusce modi ius sacris Sacerdotibus relinquentes. Turn quia minus, quam exteri, his nouitatibus Hispani delectamur". Nu cunosc lucrarea Iui dom Sebastien de Soto, De monialium clausura licite reseranda ob morbos decît prin respingerea ei de către Gutierrez.

Ancheta menţionată mai sus, conţinută în memoriul unui canonic din Majorca, Antoni de Busquets, a fost editată de M. Aguido în Calendari Catală pera l'any 1902, publicaţie condusă de Dl. Joan Bta. Batle. Din nefericire, nu mi-am putut procura această lucrare. Nu cunosc decît traducerea pasajului referitor la scmfule, dată de Dl. Batista y Roca Notes and Queries, 1917, p. 481. Despre miracolele postume şi cultul lui don Carlos, a se vedea G. Desdevises du Desert, Don Carlos d'Aragon, prince de Viane, 1889, pp. 396 şi urm. Scrisoarea lui Ludovic al XI-lea în ed. Soc. de l'histoire de France, II, nr. XIII. Asupra relicvelor de la Poblet, o mărturie curioasă în relatarea călătorului francez Barthelemy Joly, care a vizitat mănăstirea în 1604, Revue hispanique, XX (1909), p. 500. După J. Valdesius, De dignitate regum regnorumque Hispaniae, 1602, la Poblet era venerat un braţ al Sf. Ludovic,
110

REGII TAUMATURGI

Cazul lui don Carlos este ciudat. Trebuie să vedem în el un exemplu al unei tendinţe de spirit pe care cercetările noastre ne-o vor face din ce în ce mai familiară. în toate ţările, opinia colectivă înclina să-şi reprezinte personajele născute dintr-un sînge august şi destinate coroanei, în chip de taumaturgi, mai ales cînd ceva din viaţa lor părea să depăşească soarta obişnuită; cu atît mai mult atunci cînd nenorociri petrecute şi nemeritate ce dădeau oarecum o aureolă de martiraj, aşa cum s-a întîmplat cu nefericitul principe de Viana. Pe deasupra, este probabil că în ţinuturile limitrofe ale Franţei, cum era Catalonia, pătrunse de influenţe franceze, miracolele regale căpătau în chip foarte firesc, în imaginaţia oamenilor, forma clasică furni­zată de exemplul capeţian; în cazul d.at, contagiunea era cu atît mai uşoară cu cît don Carlos descindea prin mama sa din dinastia capeţiană a Navarrei. Nu există însă nici un fel de urmă care să ateste că un rit regulat al atingerii s-ar fi dezvoltat vreodată la curtea de la Aragon.

Cît despre pretenţiile ridicate de polemiştii hispanici din secolul al XVII-lea¹, care revendicau pentru stăpînii lor darul de a-i alina pe scrofuloşi, acestea n-ar putea fi considerate decît ca o încercare destul de zadarnică de a înălţa prestigiul Habsburgilor din Spania, în detrimentul privilegiului monarhilor francezi. Ştim, printr-o mulţime de mărturii sigure, că în chiar acea epocă şi încă din secolul precedent, numeroşi spanioli călătoreau în Franţa anume ca să fie atinşi. Alţii s-au îndreptat grăbiţi, în acelaşi scop, spre Francisc I, atunci cînd acesta, prizonier după Pavia, a debarcat pe coasta aragoneză². Graba aceasta nu se explică decît prin faptul că niciodată nu avea loc o asemenea ceremonie la Madrid sau la Escurial.

în sfîrşit, în Italia, în ultimele decenii ale secolului al XIII-lea, un suveran a căutat să se prezinte ca medic de scrofule - sau cel puţin partizanii săi au încercat să-l reprezinte ca atare; l-am întîlnit deja în drumul nostru: era Carol de Anjou³. El era de viţă capeţiană. Sîngele Franţei care curgea în vinele lui a fost neîndoielnic cel mai bun drept al său la rolul de vindecător. Nu sîntem de altminteri informaţi asupra acestei încercări decît printr-o intervenţie foarte scurtă, cum s-a văzut, a lui Tolomeo din Lucea; nu există nici o urmă care să arate că regii angevini din Napoli ar fi perseverat serios în această direcţie.

Riturile franceze şi engleze au putut astfel să incite într-adevăr, în decursul timpului, geloziile cîtorva publicişti şi să-i facă să reclame pentru proprii lor suverani o asemenea putere; ei n-au fost niciodată cu adevărat imitaţi. Chiar şi acolo unde, ca în Castilia, o credinţă analogă celei care a înflorit pe cele două maluri ale Canalului Mînecii a trăit cîtva timp, pare-se, o existenţă originală - acesteia i-a lipsit totuşi vigoarea necesară ca să dea naştere unei instituţii regulate şi cu adevărat vie. Care este cauza faptului că Franţa şi Anglia au păstrat monopolul vindecărilor regale?

Este o problemă extrem de delicată şi într-adevăr aproape de nerezolvat. Istoricul întîmpină deja destule greutăţi cînd trebuie să explice producerea

socotit de asemenea că vindecă scrofulele. Să fi fost o confuzie între puterile atribuite celor două relicve?

De exemplu, J. Valdesius, De dignitate regum regnonimque Hispaniae, in-4°, Granada 1602, p. 140; Armacanus [Jansenius], Marş Gallicus, p. 69; Gaspar a Reies, Elysius, p. 275 (care atribuie cu toţii puterii o origine aragoneză); Gutierrez, Opusculum de Fascina, p. 153. Autorii aceştia trimit toţi la PA. Beuter, Cronica generale d'Hispagna. La fel ca Dl. Batista y Roca (Notes and Queries, p. 481), nici eu n-am putut găsi la acest scriitor pasajul avut în vedere. Mai jos, p. 218. Mai sus, p. 95.

ATINGEREA SCROFULELOR ŞI RIVALITĂŢILE NAŢIONALE

111

unor fenomene pozitive; ce să mai spunem despre dificultăţile misiunii sale, cînd e vorba de a descoperi motivele unei nefiinţe? într-un asemenea caz, toată ambiţia lui trebuie să se limiteze, cel mai adeseori, la prezentarea unor consideraţii aproximativ verosimile. Iată-le pe cele care mi se par că dau socoteală, în chipul cel mai puţin rău posibil, despre neputinţa tauma-turgicâ de care au dat dovadă majoritatea dinastiilor europene.

Cînd am studiat apariţia atingerii, am crezut că-i putem descoperi o cauză profundă şi nişte cauze întîmplătoare. Cauza profundă era credinţa în caracterul supranatural al regalităţii; cauzele ocazionale le-am găsit, în Franţa, în politica dinastiei capeţiene la începuturile sale, iar în Anglia, în ambiţia şi iscusinţa regelui Henric I. Credinţa era comună întregii Europe Occidentale. Ceea ce a lipsit în celelalte state, cu excepţia Franţei şi Angliei, au fost deci numai împrejurările particulare care, în cele două regate, au permis unor noţiuni vagi pînă atunci să capete, în secolele al XI-lea şi al XII-lea, forma unei instituţii precise şi stabile. Se poate presupune că, în Germania, dinastiile saxone sau şvabe obţineau prea multă măreţie de la coroana imperială, ca să se mai gîndească să se joace şi de-a medicii. în celelalte ţări, probabil că nici un suveran n-a avut destulă ingeniozitate ca să conceapă un asemenea plan ori destulă îndrăzneală, spirit de consecvenţă sau prestigiu personal, ca să izbutească să-l impună. A existat o parte de hazard sau, dacă vrem, de geniu individual în geneza riturilor francez sau englez. Se pare că tot hazardul, înţeles în acelaşi sens, este cel ce trebuie să explice absenţa în alte locuri a unor manifestări asemănătoare.

Cînd, cam către secolul al XIII-lea, faima vindecărilor operate de Capeţieni şi de Plantageneţi s-a răspîndit larg în întreaga lume catolică, se poate crede că mai mulţi principi au resimţit o oarecare invidie. Dar era probabil prea tîrziu ca să încerce o imitaţie cu o cît de mică şansă de succes. Riturile franceze şi engleze aveau de partea lor cea mai mare forţă a acestei epoci: tradiţia. Cine îndrăznea să nege serios un miracol dovedit de cîteva generaţii? Să creezi însă un miracol nou, pe care doctrina ecleziastică -puţin favorabilă, în principiu, regalităţii taumaturgice - fără îndoială că l-ar fi atacat, ar fi fost o întreprindere periculoasă, care, poate, nici n-a fost încercată vreodată sau, dacă unii îndrăzneţi au riscat-o (ceea ce nu ştim), a trebuit să se termine aproape numaidecît cu un eşec. Franţa şi Anglia nu şi-au pierdut deloc privilegiul pe care li-l asigura o lungă tradiţie.

Concepţia regalităţii sacre şi miraculoase, ajutată de cîteva împrejurări întîmplătoare, dăduse naştere atingerii scrofulelor; pătrunsă adînc în suflete, împrejurarea i-a permis apoi să supravieţuiască tuturor furtunilor şi tuturor asalturilor. E probabil, de altfel, că, la rîndul său, această concepţie şi-a căpătat o forţă nouă din atingere. S-a început spunîndu-se dimpreună cu Pierre de Blois: regii sînt nişte fiinţe sfinte, să ne îndreptăm spre ei; fără îndoială, au primit, împreună cu atîtea alte lucruri, şi puterea de a vindeca; mai apoi, sub Filip cel Frumos, s-a spus împreună cu autorul acelei Quaestio in utmmquepartem-. regele meu vindecă, deci nu e un om ca şi ceilalţi. Nu este însă de ajuns că am arătat vitalitatea, în timpul ultimelor secole ale Evului Mediu - şi chiar înflorirea practicilor primitive. în Anglia cel puţin, în această epocă, s-a văzut apărînd un al doilea rit vindecător, cu totul diferit de cel vechi; binecuvîntarea inelelor medicinale, socotite suverane contra epilepsiei. Se cuvine să studiem acum această nouă eflorescentă a vechilor credinţe.
Capitolul II

Al doilea miracol al regalităţii engleze: inelele medicinale