Regii taumaturgi studiu despre caracterul supranatural atribuit puterii regale

3. Absolutism şi regalitate sacră; ultima legendă a ciclului monarhic francez¹

Felul de a acţiona şi de a simţi al majorităţii francezilor, din vremea lui Ludovic al XIV-lea, pe teren politic, are pentru noi ceva surprinzător şi chiar şocant; tot astfel şi acela al unei părţi din opinia engleză sub Stuarţi. Ne vine greu să înţelegem idolatria al cărei obiect erau pe atunci regalitatea şi regii; ne este greu să n-o interpretăm în chip neplăcut ca fiind efectul nu ştiu cărei josnicii servile. Dificultatea de a pătrunde, într-un punct atît de important, mentalitatea unei epoci pe care totuşi tradiţia literară ne-o face foarte familiară, ţine poate de faptul că prea adeseori nu-i studiem concepţiile în materie de guvernare decît la marii săi teoreticieni. Absolutismul e un fel de religie: or, nu va însemna să-i ignorăm mereu izvoarele vii dacă nu vom cunoaşte o religie decît prin teologii săi? în acest caz, metoda e cu atît mai primejdioasă, cu cît aceşti mari doctrinari, de cele mai multe ori nu prezintă decît un fel de deghizare a gîndirii sau a sensibilităţii timpului lor: educaţia lor clasică le-a inculcat, o dată cu gustul demonstraţiilor logice, o aversiune de nedepăşit pentru orice misticism politic; ei părăsesc sau ascund tot ceea ce în ideile anturajului lor nu este susceptibil de o expunere raţională. Acest lucru e adevărat pentru Bossuet, atît de impregnat de aristotelism, direct sau prin intermediul sfîntului Toma, aproape tot atît cît şi pentru Hobbes. Există un contrast izbitor între Politica scoasă din înseşi cuvintele Sfintei Scripturi, în fond atît de rezonabilă, şi practicile de cvasi-adoraţie monarhică, la care autorul ei s-a asociat, la fel ca toţi cei din jurul său: exista o prăpastie între suveranul abstract pe care ni-l prezintă acest tratat de înaltă ştiinţă şi principele miraculos, uns la Reims cu uleiul ceresc, în care Bossuet credea într-adevăr din tot sufletul său de preot şi de supus fidel².

1. Din nefericire, nu posedăm asupra doctrinelor absolutiste, considerate nu ca o teorie de filosofie socială proprie unui scriitor sau altuia, ci ca expresia unei mişcări de idei sau de sentimente comune unei întregi epoci, nici o lucrare de ansamblu cu adevărat satisfăcătoare. Se înţelege de la sine că indicaţiile sumare ce vor urma n-au nicidecum pretenţia să umple această lacună. în Figgis, The divine rigbt ofthe kings şi în Hitier, La doctrine de l'absolutisme, nu se găsesc decît nişte consideraţii foarte rapide şi cu un caracter mult prea teoretic. Cf. de asemenea, în acelaşi spirit prea strict juridic, Andre Lemaire, Les lois fondamentales de la monarcbie frangaise d'apres les theoriciens de Vancien regime (teză de Drept, Paris), 1907. Cartea lui Lacour-Gayet, L'education politique de Louis XIV furnizează un mare număr de informaţii utile, pe care zadarnic le-am căuta în altă parte — dar problemele nu sînt atinse aci decît în treacăt. De asemenea, se va consulta cu folos Henri See, Les idâes politiques en France au XVII-e siecle, 1923. Pentru literatura de propagandă regalistă, o bibliografie comodă încă şi astăzi în Bibliotheca historica a lui Struve, reeditată de J.G. Meusel, X, 1, Leipzig 1800, p. 179: Scriptores de titulis, praerogativis, majestate et auctoritate Regum [Franciae].

2. De altfel, poate că epocile cele mai uşor subapreciate sînt tocmai cele care sînt văzute printr-o tradiţie literară mereu vie. O operă de artă nu trăieşte decît dacă fiecare generaţie, rînd pe rînd, pune în ea ceva din sine însăşi; în felul acesta, sensul ei se deformează progresiv, uneori pînâ la contrasens; ea încetează să ne mai informeze asupra mediului în care s-a născut. Nutriţi cu literatură veche,

Să nu ne înşelăm aşadar. Ca să-i înţelegem chiar şi pe cei mai iluştri doctori ai monarhiei, este bine să cunoaştem reprezentările colective, moşteniri ale epocilor precedente, ce păstrau încă în epoca lor o viaţă deosebit de puternică. Căci, ca să reiau comparaţia de care mă foloseam adineauri, ca toţi teologii, opera lor a contat mai ales în înveşmîntarea într-o formă intelectuală a unor sentimente foarte puternice, râspîndite în preajma lor, şi de care ei înşişi erau pătrunşi, mai mult sau mai puţin inconştient. Hobbes supune credinţa supuşilor hotărîrilor principelui; el scrie în termeni demni de polemiştii imperialişti ai secolului al XI-lea: „cu toate că regii nu-şi iau asupra lor preoţia ca pe o funcţie, ei nu sînt totuşi în aşa măsură nişte laici puri încît să nu posede jurisdicţia sacerdotală"¹. Ca să pricepem bine originea profundă a acestor idei, nu e suficient să le explicăm prin pesimismul social şi indiferenţa politică pe care o mărturisea Hobbes; nu e nici măcar de ajuns să ne amintim că acest mare filosof era cetăţeanul unei ţări al cărei suveran se intitula: „guvernator suprem al regatului în materiile spirituale sau ecleziastice, la fel ca şi în cele temporale"; într-adevăr, în spatele lor se află întreaga concepţie veche a regalităţii sacre. Cînd Balzac afirmă că „persoanele Principilor, oricare ar fi ei, trebuie să ne fie inviolabile şi sfinte", ori atunci cînd vorbeşte despre „urmele degetului lui Dumnezeu" imprimate asupra regilor², ceea ce se exprimă astfel într-însul nu este, în fond, sub un aspect epurat, acelaşi sentiment care de atîtea generaţii continua să-i împingă pe bieţii scrofuloşi spre regele Franţei?

Decît să consulte fără încetare pe aceşti mari autori aflaţi în primele rînduri ale gîndirii, istoricul ar trage poate mai mult folos dacă i-ar frecventa pe autorii de al doilea ordin, dacă ar răsfoi acele manuale de drept public monarhic sau acele elogii ale monarhiei - tratate ale majestăţii regale, disertaţii despre originea şi autoritatea regilor, panegirice ale florilor de crin- pe care secolele al XVI-lea şi al XVII-lea franceze le-au produs din abundenţă. Asta nu pentru că ar trebui să aşteptăm de la această lectură o mare plăcere intelectuală. Asemenea lucrări se menţin în general la un nivel ideologic destul de scăzut. Jean Ferrault, Claude d'Albon, Pierre Poisson de la Bodiniere, H. Du Boys, Louis Rolland, sau unii ca P. Hippolyte Raulin ori Balthasar de Riez - toate aceste nume, cărora li s-ar putea adăuga cu uşurinţă altele, n-au nici un drept să figureze cu cinste într-o istorie a filosofiei sociale; chiar şi cele ale lui Charles Grassaille, Andre Duchesne şi Jerome Bignon, deşi poate mai vrednice de preţuire, îşi merită uitarea în care au căzut³. Dar scrierile de această natură, prin mediocritatea şi, deseori,

oamenii secolului al XVII-lea n-au mai înţeles antichitatea decît foarte imperfect. Astăzi ne găsim faţă de ei cam în aceeaşi situaţie în care se găseau ei în raport cu grecii şi cu romanii.

1. De Corpore Politico, II, VIII, 11 (ed. Molesworth, IV, p. 199): „And though kings take not upen them the ministerial priesthood, vet they are not so merely laic, as not to have sacerdotal jurisdiction".

2. Aristippe, Discours septiesme, ed. a 2-a, in-12. 1658, p. 221. Despre concepţiile politice ale lui Balzac, se poate vedea J. Declareuil, Les idees politiques de Guez de Balzac; Revue de droit public, 1907, p. 633.

3. Lucrările lui Ferrault, Raulin, Grassaille sînt citate mai sus, la Bibliografie, p. 3-4; cea a lui d'Albon, p. 14, n. 1. Pierre Poisson, sieur de la Bodiniere, Trăite de la Majeste Royale en France, 1597; H. du Boys, De l'origine et autorite des roys, in-12, 1604; Louis Roland, De la dignite du Roy ou est Montre etprouve que sa Majeste est seule et unique en terre vrayment Sacree de Dieu et du Ciel, mic in-4°, 1623: R.P. Balthasar de Riez, predicator capucin: L'incomparablepieţe des tres chretiens rois de France et les admirables prerogatives qu 'elle a mâritees â Leurs Majestes, lanţ pour leur royaume en general quepour leurspersonnes sacrees enparticulier, 2 voi.

242

REGII TAUMATURGI

prin caracterul lor grosolan, au avantajul de a se menţine foarte aproape de concepţiile comune. Iar dacă uneori sînt suspecte de a fi fost compuse de nişte pamfletari plătiţi, mai grijulii să-şi cîştige banii decît să urmărească firul unei gîndiri dezinteresate, cu atît mai bine pentru noi, care căutăm să surprindem, înainte de orice, sentimentul public pe viu; căci argumentele dezvoltate cu predilecţie aceşti profesionişti ai propagandei sînt evident acelea pe care ei aşteptau să le vadă acţionînd asupra masei de cititori.

Ideile expuse în mod curent de publiciştii regalişti din secolele al XVI-lea şi al XVII-lea par adesea banale pentru cel ce a răsfoit literatura perioadelor precedente. Ele ne surprind doar dacă nu simţim în ele lunga moştenire medievală; în istoria doctrinelor politice, tot atît de puţin ca şi în celelalte feluri de istorii, nu se cade să luăm prea în serios ruptura tradiţională pe care, pe urmele umaniştilor, o facem de obicei în trecutul Europei în jurul anului 1500. Caracterul sacru al regilor, de atîtea ori afirmat de scriitorii Evului Mediu, rămîne în epoca modernă un adevăr de o evidenţă pusă neîncetat în lumină¹. La fel, însă cu un glas mai puţin unanim, caracterul lor cvasi-sacerdotal.

Au fost dintotdeauna ezitări, în această privinţă, chiar şi la regaliştii cei mai înfocaţi. Ele au devenit, se pare, din ce în ce mai multe. Grassaille, cel atît de pătruns de măreţia monarhiei franceze şi atît de receptiv la toate legendele care îi alcătuiau un fel de halou miraculos, crede totuşi că trebuie să specifice în mai multe rînduri că regele, în pofida tuturor privilegiilor sale ecleziastice, nu este, în fond, decît un laic². Mai tîrziu, cel puţin în Franţa catolică, după Conciliul de la Trento, Contrareforma, întărind disciplina în Biserică, a stabilit între sacerdoţiul regularizat şi condiţia laicilor o distincţie mai tranşantă decît altădată: de unde şi o aversiune mai vie decît în trecut, la numeroase spirite, faţă de admiterea situaţiei prost definite a unui rege aproape preot, fără ca el să fie în întregime astfel. Cu toate acestea, vechea noţiune încorporată în atîtea obiceiuri şi atîtea rituri şi-a păstrat numeroşi adepţi, chiar şi în rîndurile clerului. „Majestatea regilor Franţei", scrie în 1597 episcopul de Evreux, Robert Ceneau, „nu poate fi numită cu totul laică. în legătură cu aceasta, avem diferite dovezi; mai întîi, sfînta oncţiune care-şi trage originea din Cerul însuşi; apoi privilegiul ceresc al vindecării scrofulelor, datorat mijlocirii sfîntului Marcoul; ... în sfîrşit, dreptul de «regală», acela de a încasa veniturile diocezelor vacante şi, mai ales, de «regală»

in-4°, 1672-1674; Andre Du Chesne, Les antiquitez et recherches de la grandeur et maieste des Roys de France, 1609; Jerome Bignon, De l'excellence des rois et du royaume de France, 1610; acelaşi, sub pseudonimul Theophile Dujay, La Grandeur de nos roys et leur souveraine puissance, 1615.

1. Textele de citat ar fi nenumărate. Va fi destul să amintim că Bossuet, în a sa Politique tiree despropresparoles de l'Ecriture Sainte îşi intitulează Articolul II clin Cartea a Treia: Autoritatea regală este sacră şi a Ii-a Propoziţie a acestui articol: Persoana regilor este sacră.

2. A se vedea în al său Regalium Franciae iura omnia, 1538, capitolul al doilea al cărţii a doua. Arnoul Ruze, în celebrul său tratat despre dreptul de „regală" (Tractatusjuris regaliorum, Praefatio. Pars III în Opera, pet. in-4°, 1534, pp. 16-17) se mulţumeşte destul de timid să-i atribuie regelui o situaţie „mixtă", datorită căreia el va fi „socotit cleric"; „ratione illius mixturae censentur ut clerici". în schimb, de la 16 noiembrie 1500, „Lemaistre [vorbind] în numele procurorului general al Regelui", declara în faţa Parlamentului din Paris, conform vechilor principii: „Nam licet nonnulli reges coronentur tantum, alii coronentur et ungantur, ipse tamen rex Francie his consecracionem addit, adeo quod videatur non solum laicus, sed spiritualis", şi invoca îndată după aceea, în sprijinul acestei teze, „regala" spirituală : Arch. Nat. X I^A 4842, fol. 47 v° (cf. Delachenal, Histoire des avocats, p. 204, n. 4).

ABSOLUTISM ŞI REGALITATE SACRA

243

spirituală, comportînd, după cum se vede în mod obişnuit, puterea de a acorda, printr-un drept special, beneficiile ecleziastice"¹. Pentru Andre Duchesne, în 1609, „marii noştri Regi... n-au fost niciodată socotiţi laici puri, ci împodobiţi cu Sacerdoţiul şi cu Regalitatea laolaltă"². în 1611, un preot, Claude Villette, publică sub titlul Raţiunile slujbei şi ceremoniilor ce se fac în Biserica catolică, un tratat de liturghie al cărui succes este dovedit de numeroase reeditări ce se vor face după aceea; el comentează aci îndelung riturile încoronării şi ale miruirii, pornind de la mai multe dintre ele: oncţiunea pe mîini, ofrandele făcute de rege şi mai ales împărtăşania sub cele două specii, şi conchide că regele este „persoană mixtă şi ecleziastică"³. Şi mai clar încă, în 1645, preotul Guillaume Du Peyrat prezintă următoarea justificare a privilegiului euharistie recunoscut monarhilor francezi: „Motivaţia ce se poate da este, după părerea mea, că deşi Regii Franţei nu sînt Preoţi precum Regii Păgînilor... fapt este că ei participă totuşi la Preoţie şi nu sînt pur laici'"⁴. Şi tot miruirea este aceea care, după opinia Părintelui Balthasar de Riez — care scrie în 1672 un lung şi greoi elogiu al dinastiei - face persoanele regale „sacre şi într-un anumit fel sacerdotale"⁵.

Aceeaşi stare de spirit o întîlnim şi la regaliştii englezi. Stau mărturie cuvintele pe care autorul acelui Eikon Basilike le pune în gura prizonierului Carol I, în legătură cu faptul că i se refuzase un capelan: „poate că aceia care mi-au refuzat un asemenea lucru socoteau că am prin mine însumi destulă putere ca să-mi îndeplinesc datoriile faţă de Dumnezeu ca preot... într-adevăr, cred că cele două funcţii, regală şi sacerdotală, pot fi potrivite aceleiaşi persoane, după cum în vechime erau reunite sub un acelaşi nume"⁶.

1. Gallica historia in duos dissecta tomos, folio 1557, p. 110: „Regia enim Francorum maiestas non prorsus laica dici debet. Primum quidem ex recepta coelitus unctione sacra: deinde ex coelesti privilegio curandi a scrophulis, a beato intercessore Marculpho impetrato: quo regni Francici succesores in hune usque diem fruuntur. Tertio iure regaliae magna ex parte spirituali in conferendis (ut passim cernere est) ecclesiastici peculiari iure beneficiis". Se poate vedea despre acest autor A. Bernard, De vita et operibus Roberti Cenalis (teză de Litere, Paris), 1901.

2. Les antiquitez et recherches, p. 164; cf. See, loc. cit., p. 38, n. 3.

3- In-4°, Paris, 1611, mai ales pp. 220-222. Villette cunoştea tratatul despre încoronare şi miruire al lui Jean Golein (cf. mai jos, p. 331); modificînd formula mai prudentă folosită de Golein în legătură cu împărtăşania sub cele două specii, el scrie: [regele] „se împărtăşeşte sub cele două specii, cum face Preotul, şi, spune vechiul Autor, Afin que le Roy de France seche se dignile estre Presbiterane et Royale (pentru ca Regele Franţei să ştie că demnitatea sa este Presbiterialâ şi Regală)".

4. Histoire ecclesiastique de la Cour, p. 728. Cf. relatarea încoronării lui Ludovic al XIII-lea, Godefroy, Ceremonial, p. 452: „El s-a împărtăşit cu preţiosul Trup şi Sînge al Domnului Nostru, sub cele două specii ale plinii şi vinului, după care i s-a dat curăţirea rituală ca şi Preoţilor, ca să se arate că demnitatea sa este Regală şi Presbiterială".

5. L'incomparable pieţe des tres chretiens rois de France, I. p. 12: .....aci putem şi

trebuie să spunem, cu acest prilej, că încoronarea şi miruirea regilor noştri nu este necesară ca să le asigure dreptul la Coroana Franţei, pe care ei îl deţin prin naştere şi prin succesiune. Dar că aceasta este o sfîntă ceremonie care atrage asupra lor nişte graţii deosebite din partea Cerului, făcînd persoanele lor sacre şi într-un oarecare fel sacerdotale. De aceea sînt îmbrăcaţi la această acţiune cu un veşmînt asemănător unei tunici a Diaconilor noştri şi cu o mantie regală ce se apropie pînâ la asemănare cu o mantie preoţească sau cu un vechi Patrafir de Preot".

6 „It may be, I am esteemed by my deniers sufficient of myself to discharge my duty to God as a priest: though not to men as a prince. Inded I think both offices, regal and sacerdotal, might well become the same person, as anciently they were under one name, and the united rights of primogeniture''. Citat de Figgis, Divine Right, p. 256, n. 1. Autorul acelei Eikon vorbea serios. Este curios că aceeaşi idee, devenită

244

REGII TAUMATURGI

ABSOLUTISM ŞI REGALITATE SACRĂ

24=,

De altfel, ştiinţa antichităţilor creştine venise să ofere în sprijinul acestei foarte vechi confuzii între cele două „oficii" argumente necunoscute pole­miştilor din epocile precedente. Imperiul roman, după convertirea lui Constantin şi chiar după ce Graţian a renunţat, în 382, la titlul tradiţional de mare pontif, nu a părăsit ideea unei anume demnităţi pontificale acordate împăratului. Cîteva texte vechi, ignorate în Evul Mediu, au fost aduse la lumină în secolul al XVII-lea, exprimînd această concepţie. „Viaţă îndelungată preotului, bazileului\"', strigaseră, în 451, Părinţii din Calcedonia, salutîndu-l pe Marcianus. Tocmai această aclamaţie, fixată fără îndoială de ceremonialul de la curtea bizantină, este aceea pe care Daguesseau (în al său Rechizitoriu pentru înregistrarea Bulei împotriva Maximelor Sfinţilor, pronunţat în 1699 în faţa Parlamentului din Paris) o transpune în elogiul lui Ludovic al XIV-lea, „rege şi preot totodată, căci aceştia sînt termenii conciliului din Calcedonia"¹. Mai cu seamă viaţa lui Constantin, de Eusebiu, tipărită de mai multe ori, furniza celebrul pasaj în care îl vedem pe împărat intitulîndu-se „twv extoc, utto 9eou xa9Ecrrau£voc, ETnaxoirac,", ceea ce se traducea curent - pe drept sau pe nedrept, puţin ne priveşte aci - episcop exterior sau/şi: episcop din afară². începînd din secolul al XVII-lea, a devenit o banalitate aplicarea acestor cuvinte la regele Franţei³. Astfel, erudiţia renăscîndă asigura o nouă supravieţuire unor reminiscenţe ale pâgînismului, sub mască creştină.

Nicicînd vreo epocă n-a accentuat mai net şi, putem spune, mai lipsit de menajamente decît secolul al XVII-lea, natura cvasi-divină a instituţiei şi chiar a persoanei regale: „Aşadar, fiule", îi spunea în Anglia regele Iacob I prinţului moştenitor, „înainte de toate învaţă să-l cunoşti şi să-l iubeşti pe Dumnezeu, faţă de care ai o dublă datorie: mai întîi, fiindcă te-a făcut om şi apoi fiindcă a făcut din tine un mic zeu, chemat să se aşeze pe tronul lui şi să domnească peste oameni"⁴. Pentru francezul Jean Savaron, preşedinte şi locotenent-general în jurisdicţia feudală din Auvergne, monarhii sînt Zei trupeşti'; pentru Andre Duchesne, „Zei pe pămînt"⁶. La 13 noiembrie 1625, episcopul din Chartres, vorbind în numele Adunării Clerului, se exprimă astfel: „trebuie ştiut deci că, în afară de consimţămîntul universal al popoarelor şi al naţiunilor, Profeţii anunţă, Apostolii confirmă şi Martirii mărturisesc că Regii sînt hirotonisiţi de Dumnezeu; şi nu numai atît, ci că ei înşişi sînt Zei,

glumă, s-a regăsit într-o zi în gura lui Napoleon I, prizonier pe Sfinta-Elena: „Vă spovediţi". îi spunea el baronului Gourgaud „Ei bine! eu sînt uns, puteţi să vă spovediţi mie" (generalul Gourgaud, Sante-Helene, f. d., II, p. 143).

1. Oeui'res, ed. Pardessus, 1819, I, p. 261. Asupra textului conciliului şi a celorlalte texte analoge, cf. mai sus, p. 130, n. 4.

2. Eusebiu, IV, 24. E.-Ch. Babut, Revue critique, serie nouă, LXVIII (1909), p 261, crede că împăratul Constantin a vrut să spună: episcop al paginilor.

3. De exemplu: B. de la Roche-Flavin, Treize livres des Parlemens de France, cartea XIII, cap. XIIV, §XIV, folio, Bordeaux 1617, p. 758: „Episcop comun al Franţei: ceea ce este Elogiul pe care fragmentul din Concilii îl aduce împăratului Constantin' ; d'Aguesseau, loc. cit., p. 261 („episcop exterior"). Şi în secolul al XVIII-lea încă, hotărîrea Consiliului din 24 mai 1766 (Isambert, Recueil general, XXII, p. 452): „episcop din afară".

4. Basilikon Doron, cartea I, ed. Mac Ilwain (Harvardpolilical classics I) 1918, p- 12^: „Therefore (my Sonne) first of all things, learne to know and Iove that God, whom-to ye have a double obligation; first, for that he made you a man; and riexţ, for that he made you a little God to sit on his Throne, and rule over other men".

5. Al treilea tratat din De la souverainete du Roy, 1620, p. 3: „Atotputernicul... care v-a hotărit Vicarul său la vremelnicia Regatului vostru, v-a alcătuit ca pe un ZeU trupesc, ca să fiţi respectat, slujit şi ascultat de toţi supuşii voştri...".

6. Les Antiquitez et recherches, p. 124; cf. p. 171.

lucru ce nu se poate zice că a fost inventat de linguşirea servilă şi de complezenţa Paginilor; dar adevărul însuşi o arată atît de clar în Sfînta Scriptură, încît nimeni n-o poate nega fără blasfemie şi nimeni nu se poate îndoi fără sacrilegiu..."¹. S-ar putea cita încă multe alte exemple, pînă şi titlul acelui pamflet regalist din timpul Frondei: Chipul suveranului sau Ilustrul portret al divinităţilor muritoare¹. „Sînteţi zei, cu toate că muriţi, şi autoritatea voastră nu moare", exclama Bossuet, vorbind la Louvre, în ziua de Florii 1662, despre Datoriile regilor*; probabil că nimeni nu s-a mirat auzind această expresie din gura unui predicator; ea ni se pare azi deosebit de îndrăzneaţă şi aproape blasfemitorie; pe atunci, era perfect banală.

Nu este greu de descoperit din ce surse o extrăseseră scriitorii şi oratorii. Mai întîi din Biblie. De obicei, se socotea că regii erau cei vizaţi în două versete din Psalmul 82: „Eu am zis: Sînteţi zei şi sînteţi cu toţii fii ai Celui prea înalt - Dar voi ca nişte oameni muriţi...". Calvin, în al său Comentariu despre Psalmi⁴, precum şi Bossuet în Predica pe care tocmai am citat-o, le aplică acest text. 'Mai mult. Literaţii acelui timp, nutriţi cu Sfînta Scriptură, erau nutriţi de asemenea cu literatură antică. Degeaba stigmatizează Episcopul de Chartres „linguşirea servilă şi complezenţa josnică a Păgînilor"; el recunoaşte că ei au văzut just cînd au egalat pe regi cu zeii; înaintea lui, Claude d'Albon se întemeia deja pe exemplul „vechilor Filosofi", pentru a-l declara pe „Principe mai mult decît un om... era un Zeu" sau, cel puţin, un „semi-zeu"⁵. Şi în acest caz, cîteva amintiri erudite le-au impus acestor fervenţi creştini un limbaj foarte încărcat de pâgînism. Ar fi aci locul să repetăm ceea ce marele umanist din secolul al XII-lea, John of Salisbury, care a fost totodată unul dintre cei mai viguroşi campioni ai supremaţiei spiritualului, spunea despre romani: „Poporul acesta a inventat cuvintele de care ne folosim ca să-i minţim pe stăpînii noştri"⁶. Astfel de influenţe se

1

1. Declaraţie a Adunării Clerului cenzurînd două pamflete intitulate Misteria Politica şi Admonition de G.G.R. Theologien au Tres Chretien Roy de France et de Navarre Louis XIII, care blamau amîndouă alianţa Franţei cu puterile protestante: Mercure francois, XI (1626), p. 1072. Episcopul din Chartres îşi precizează apoi ideea şi-i atenuează forma, în ceea ce ar fi putut avea prea şocant - după cum urmează: „Totuşi rezultă că acei ce sînt numiţi Zei sînt astfel nu prin esenţa, ci prin participare, nu prin natură, ci prin graţie, nu pentru totdeauna, ci vremelnic, fiind adevăraţii locotenenţi ai lui Dumnezeu Atotputernicul şi care, prin imitarea divinei sale Majestâţi, îi reprezintă chipul aci, pe pămînf.

2. C. Moreau, Bibliographie des mazarinades (Soc de V hist. de France), II, nr. 1684. Să se vadă alte citate caracteristice în Lacour-Gayet, L'educationpolitique de louis XIV, pp. 357-358. De altfel, acestei lucrări îi datorez semnalarea ultimelor trei texte citate. Cf. şi du Boys, De l'origine et autorite des roys, 1604, p. 80 (de comparat cu p. 37).

3. Sermon sur les Devoirs des Rois (2 aprilie 1662). Oeui'res oratoires, ed. Lebarq, revăzută de Ch. Urbain şi E. Levesque, IV, p. 362.

4. Opera (Corpus Reformatorum), XXXII, Psalm CX¹, col. 160; a se vedea un pasaj mai defavorabil regilor-zei In Habacuc, I, II, col. 506. Versetele 6 şi 7 ale Psalmului 82 citate mai sus i-au încurcat pe comentatorii moderni; s-a văzut în ele uneori o ironie la adresa regilor popoarelor neebraice, care se caracterizau drept zei: cf. F. Baethgen, Die Psalmeni Handkommentar zum Alten Testament Am Gottingen), 1897, p. 252.

5. De la maieste royalle, p. 6: „Principele, prin virtutea sa, prin generozitate, mărinimie, blîndeţe şi dărnicie faţă de poporul său, îi întrece într-atît pe toţi ceilalţi oameni, încît, pe bună dreptate şi justă raţiune, mai mulţi dintre vechii Filosofi l-au socotit că e mai mult decît un om, ba chiar un Zeu. Iar cei care s-au înşelat mai puţin i-au numit (pe motivul perfecţiunilor lor) şi decretat semi-zei".

6. Poticraticus, III, X, ed. C.CJ. Webb, I, p. 203: „Voces, quibus mentimur dominis, dum singularitatem honore multitudinis decoramur, naţio haec invenit"; după cum

246

REGII TAUMATURGI

ABSOLUTISM ŞI REGALITATE SACRĂ