Regii taumaturgi studiu despre caracterul supranatural atribuit puterii regale

REGII TAUMATURGI

diverşii gură-cască din acel timp, lipit, sub cerul liber, pe zidurile oraşului. Scena se desfăşoară în locuri diferite, după nevoile momentului, de obicei la Paris, în marea galerie de la Louvre sau, mai rar, într-o sală joasă a aceluiaşi palat, în alte locuri, în săli sau curţi de castele, în parcuri, mănăstiri sau biserici. Fiindcă vine lume multă, ceremonia este obositoare, mai ales pe căldură şi pentru un rege-copil, cum era Ludovic al XUI-lea la începutul domniei sale¹; dar suveranul n-ar putea să se sustragă de la această obligaţie a misiunii sale, în afară de cazul că este serios suferind: el se sacrifică pentru sănătatea supuşilor săi. Doar în timp de epidemie bolnavii nu sînt admişi, de teamă să nu se răspîndească molima, care l-ar putea ajunge şi pe rege².

DE PAR LE ROY,

ET MONSIEVK LE MAKQVIS DE SOVCHES. Pnrnfi di tH& Grarlde Prtuofttdt Franci.

ON foia a (qauoir â toui qu'il apparticndra, que Dimanche prochain iour de Paiqucs, Sa Maiefti touchera Ies Maladcs des Efcrouelles, dani Ici^GalIcriei du Louure, â dix heures du macin, a ce que nul n'en pre-lende caute d'ignorance, & que ceux qui font attaquez dudit mal ayent â t'y trouuer, fi bon leur femblc. Faicl â Paris , le Roy y cflant, le vingt-fuiefme Marş mii fix cens cinquantc-lcpt. Signe, de Sovches.

La & ţMidfn dtTnmft&cry public par ttm Ut Qmtfuirs JtcttttVilU&Faiix. hurţ, dl Varii, ţ»r mty OfUi Con Critmr l*r( , aompigif dt Jua dm Btt,jMftui U Frti», fr e/lunmc Cbtfff Jurrijnppttlti duiit Siignetr, j> *§&(, k vmg-fixiifm Mmti, mii fix tot dwjiunttf-ftft. Signe , C a nto.

„în numele Regelui şi al Domnului Marchiz de Souches, Magistrat al Palatului Majestâţii Sale şi al Marii Magistraturi a Franţei, se aduce la cunoştinţă tuturor celor în cauză că Duminica următoare, zi de Paşti, Majestatea Sa va atinge Bolnavii de Scrofule în Galeriile de la Louvre, la zece ore dimineaţa, pentru ca nimeni să nu invoce cauza că n-a ştiut şi pentru ca toţi cei ce sînt atacaţi de numita boală să se afle acolo, dacă vor. Făcut la Paris, Regele găsindu-se aci, la 26 martie 1657. Semnat, de Souches./ Citit şi publicat cu sunet de goarnă şi strigare publică la toate râspîntiile acestui Oraş şi ale cartierelor mărginaşe de către mine, Charles Canto, crainic jurat al Majestâţii Sale, însoţit de Jean du Bos, Jacques le Frain şi Estienne Chappe gornişti juraţi ai numitului Senior şi afişat la 26 martie 1657. Semnat, Canto.]

sfinţilor 1656; 1 ianuarie şi Paşti 1657; 1 ianuarie 1658. Toate sînt redactate după acelaşi tipic Cf. Lecoq, Empiriques, somnambules et rebouteurs, p. 15. Obiceiul de a pune să se publice dinainte, prin grija Marelui Magistrat, anunţul ceremoniei „în oraşul Paris sau într-alt loc unde se găseşte Majestatea Sa" este semnalat de du Peyrat, p. 819.

1. Heroard, Journal, II, p. 32 : „Era puţin palid din cauza muncii, dar n-a vrut niciodată să lase să se vadă"; p. 76: „Are o slăbiciune".

2. O ordonanţă a lui Henric al IV-lea, din 20 octombrie 1603, avertizînd că din cauza „bolii molipsitoare" ce se întinde în anumite oraşe şi provincii, nu se va face atingere de Ziua tuturor sfinţilor ce va urma, a fost publicată de J.J. Champollion--Figeac, Lepalais de Fantainebleau, folio 1866, p. 299.

ATINGEREA SCROFULEI.OR ÎN TIMPUL ABSOLUTISMULUI FRANCEZ 253

Bolnavii veneau: „mă persecută aşa de tare. Ei spun că regii nu mor de ciumă..., îşi închipuie că sînt un Rege de cărţi de joc", zicea micul Ludovic al XIll-lea, pe care această „persecuţie" îl înfuria cumplit¹. Toate acestea pentru că darul taumaturgic n-a pierdut nimic din vechea sa popularitate; avem cîteva cifre pentru Ludovic al XIll-lea şi - de obicei, cu mai puţină precizie - pentru Ludovic al XIV-Iea; ele sînt asemănătoare cu cifrele vechi: mai multe sute, uneori mai mult de o mie pe şedinţă, în 1611, pentru tot anul, cel puţin 2210, în 1620, 3125, în ziua de Paşti 1613, dintr-o singură dată 1070²; la 22 mai 1701, în ziua Sfintei Treimi, 2400³. Cînd, pentru un motiv sau altul, periodicitatea regulată era întreruptă, la reluarea ei, afluenţa avea ceva înspăimîntator: de Paşti 1698, Ludovic al XIV-lea, prins de un acces de gută, nu putuse să atingă; la Rusaliile care au urmat, a văzut înfăţişîndu-i-se aproape trei mii de scrofuloşi⁴. în 1715, sîmbătă 8 iunie, în ajunul Rusaliilor, „pe nişte călduri foarte mari", Regele, aflat foarte aproape de moarte, a făcut pentru ultima oară act de vindecător; a atins cam 1700 persoane⁵.

La fel ca în trecut, valurile dese ale unei mulţimi cosmopolite erau cele ce veneau, în zilele prescrise, să umple împrejurimile palatelor regale; întocmai ca odinioară, reputaţia miracolului francez nu se oprea la fron­tierele regatului. într-adevăr, ca să vorbim la fel cu Părintele Maimbourg, „imperiul" acestui rege miraculos nu era mărginit de nici o graniţă naturală, „nici de lanţurile Pirineilor ori ale Alpilor, nici de Rin, nici de Ocean"; fiindcă „natura însăşi îi era supusă"⁶. Un martor ocular, Josue Bărbier, aflat în iunie 1618 la Saint-Germain-en-Laye, în preajma curţii, ne-a lăsat un tablou pitoresc al acestei mulţimi pestriţe, „spanioli, portughezi, italieni, germani, elveţieni, flamanzi cît şi francezi", pe care a văzut-o în ziua de Rusalii, înşirată „de-a lungul drumului mare şi sub umbrarele din parc", aşteptîndu-l pe regalul adolescent⁷. Oamenii Bisericii dădeau fuga ca şi ceilalţi; cunoaştem cel puţin trei iezuiţi portughezi, care au făcut în acel timp călătoria în Franţa ca să fie atinşi⁸. Artele se puneau uneori în serviciul acestei faime universale. Cînd burghezii din Bologna îşi vizitau Palatul municipal, ei n-aveau decît să-şi ridice ochii pentru ca de îndată să le fie amintită uimitoarea putere pe care regele Franţei o avea „asupra naturii", între 1658 şi 1662, cardinalul Girolamo Farnese, care guverna oraşul în calitate de legat, pusese să se împodobească o galerie din vechiul Palazzo cu fresce executate în gustul pompos şi teatral al Şcolii din Bologna: opt mari compoziţii, fiecare retrasînd un episod din istoria legendară sau reală

1. Heroard, II, p. 237.

2. Heroard, Journal II, pp. 59, 64, 76 (şi Bibi. Nat. ms. franc, 4024); Heroard, ms. fr., 4026 fol. 294, 314 v°, 341 v°, 371 v°; Heroard, Journal II, p. 120.

3. Gazetle da France, 1701, p. 251.

4. Dangeau, Journal, ed. Soulie\ V, p. 348.

5. Ibid., XV, p. 432.

6. De Galliae regum excellentia, 1641, p. 27: Jmperium non Pyrenaeorum jugis aut Aipium, non Rheni metis et Oceani circumscriptum, sed ultra naturae fines ac terminos, in aegritudinem ipsam et morbos, a quibus nulla Reges possunt imperia vindicare, propagatum acceperunt... Ita Galliae Reguin arbitrio subiectam esse naturam".

7. Des miraculeux ejfects, p. 25.

8. Heroard, ms. franc. 4026, fol. 341 v° (15 august 1620): „atins doi iezuiţi portughezi bolnavi"; A. Franco, Synopsis annalium SocietatisJesu, text citat mai jos, p. 297, n. 2 (datele fac puţin verosimil ca iezuitul menţionat de Franco, mort în 1657, probabil Ia puţini ani după ce a fost atins, să fie unul dintre cele doua personaje semnalate în 1620 de Heroard).

254

REGII TAUMATURGI

a vechiului oraş. Membru al unei case princiare, pe care legături destul de strînse o ţineau atunci aproape de Franţa, cardinalul Farnese şi-a adus aminte la timp că Francisc I, în 1515, li se arătase celor din Bologna în rolul de taumaturg; pe peretele din dreapta, regele mai poate fi văzut şi astăzi, aşa cum l-au pictat Carlo Cignani şi Emilio Taruffi, atingînd cu mîna gîtul unei femei îngenuncheate, în timp ce în jurul său paji, militari, bolnavi stînd în picioare sau ghemuiţi, alcătuiesc grupuri abil echilibrate după legile artei clasice¹. Printre străinii ce veneau astfel să-i solicite regelui Franţei vindecarea, cei mai numeroşi erau întotdeauna spaniolii. Pentru a le răsplăti zelul, cînd bolnavii erau aşezaţi în ordine, înainte de ceremonie², li se dădea primul rînd. Dealtminteri, întrucît în general erau priviţi, ca naţiune, cu puţină bunăvoinţă de opinia franceză, lumea îşi bătea joc cu plăcere de zelul lor deosebit. Se ştie bine motivul - ziceau sub Ludovic al XIII-lea politicienii şi protestanţii - pentru care, în vremea Ligii, Bellarmin, Commolet şi alte minţi luminate din Compania lui Isus ţineau atît de mult să ofere regatul Franţei casei de Spania: o făceau din spirit de caritate, ca să fie mai uşor accesul acestui popor scrofulos la medicul său recunoscut³. Sau era povestită o istorioară hazlie cu care, într-o zi de împărţire a premiilor, Părintele Maimbourg i-a desfătat pe elevii colegiului din Rouen: un mare senior din Spania avea scrofule; el ştia că numai contactul cu regele Franţei i-ar fi redat sănătatea; din orgoliu însă, nu voia să-şi mărturisească nici boala, nici, mai ales, credinţa în virtuţile unui principe inamic. Ca atare, s-a dus la Fontainebleau în vizită, unde îşi avea pe atunci reşedinţa Henric al IV-lea, ascunzîndu-şi sub platoşă şi în pliurile marelui său guler scrobit, după moda ţării sale, gîtul complet vătămat de boală; regele l-a îmbrăţişat ca să-i ureze

1. Mai jos, Apendice II, nr. 11. Asupra rolului celor din familia Farnese şi a sprijinului dat, Incepînd din 1658, de Franţa împotriva papalităţii, v. Ch. Gerin, Louis XIV et le SaintSiege, 2 voi. 1894; în 1667, cardinalul Farnese a fost înscris pe lista candidaţilor la tiara papală agreaţi de regele Franţei (ibid., II, p. 185).

2. Numeroase mărturii, de exemplu: Heroard, II, pp. 215, 233; Du Laurens, p. 8; de l'Ancre, p. 166; du Peyrat, p. 819; Rene Moreau, De mânu regia, 1623, p. 19; ceremonial publicat de Franklin, p. 305. Sub Ludovic al XIII-lea, străinii primeau o milostenie mai însemnată decît francezii: un sfert de „ecu" în loc de doi soli: du Peyrat, p. 819; cf. Heroard, II, p. 33. Sub Ludovic al XIV-lea, conform lui Oroux, Histoire ecclesiastique de la Cour, I, p. 184, n.q., valoarea milosteniilor în general crescuse, cel puţin în monedă de cont, dar continua să existe o diferenţă între străini şi „cei născuţi francezi"; 30 de soli pentru cei dintîi, 15 pentru ceilalţi. După Bonaventure de Sorria, Abrege de la vie de tres auguste et tres vertueuse princesse Marie-Tberese d'Austriche reyne de France et de Navarre, in-12, 1683, p. 88, această regină ar fi pus să se întemeieze la Poissy un azil; „pentru a-i găzdui aci pe bolnavii care veneau din ţările îndepărtate" spre a fi atinşi. Dar din unele documente citate de Octave Noel, Histoire de la viile de Poissy, Paris 1869, p. 254 şi pp. 306 şi urm., pare să rezulte că azilul de la Poissy a fost întemeiat pentru soldaţii din tabăra de la Acheres şi pentru „alţi soldaţi în trecere". Ca şi în trecut, bolnavii sosiţi în afara zilelor de atingere erau lăsaţi să aştepte - cel puţin sub Ludovic al XIII-lea -, înmînîndu-li-se o milostenie: du Peyrat, p. 819. Spanioli atinşi de Ludovic al XIV-lea, pe care starea sănătăţii îl împiedica să atingă alţi bolnavi: Sourches, Memoires, IX, p. 259; XI, p. 153; spanioli şi italieni atinşi în aceleaşi condiţiuni: Ibid, VII, p. 17»

3. Gluma se găseşte într-un pamflet de Andre Rivet: Andreae Riveti Pictavi... Jesuita Vapulans, sive Castigatio Notarum Sylvestri Petrasanctae Romani, loyolae Sectarii, in epistolam Petri Molinaei ad Balzacum..., leyda 1635, c. XIX, p. 388. Asupra polemicii căreia îi datorează apariţia această cărţulie cf. C. Sommervogel, Bibliotheque de la Compagnie de Jesus, articolul Pietra-Santa, VI, col. 740, nr. 14. Partea nostima e că Morhof, Princeps medicus (Diss. academicae), p. 157, pare să fi luat în serios această glumă.

ATINGEREA SCROFULELOR ÎN TIMPUL ABSOLUTISMULUI FRANCEZ 255

bun venit; el s-a vindecat¹. Politicienii chibzuiţi nu luau însă totul în derîdere: ei se slujeau de sentimentele bine cunoscute ale bolnavilor spanioli ca de un mijloc de propagandă. în vremea lui Richelieu, un publicist al partidului francez din Catalonia invoca argumentul miracolului pentru a încerca să-şi convertească compatrioţii la cauza Bourbonilor².

Această răspîndire europeană provoacă îngrijorări dinastiilor rivale. Ce omagiu mai frumos se poate închipui decît neliniştile lor, dovedite de aprigile atacuri ale scriitorilor aflaţi în solda casei de Austria? Toţi aceşti pamfletari, numeroşi mai ales în prima jumătate a secolului, se arată extrem de preocupaţi de miraculosul privilegiu al regilor Franţei. Adeseori ei revendică pentru stăpînii lor - Habsburgi de la Viena ori Madrid - un privilegiu similar, fără alt temei, cum s-a văzut, decît amintirea unor vechi încercări, căzute de multă vreme în desuetudine, sau chiar, mai simplu, inspiraţiile propriei lor imaginaţii; în toate felurile, ei se străduiesc să micşoreze valoarea unui dar atît de popular. Iată un exemplu destul de curios al acestei stări de spirit. în 1635 a apărut, sub titlul Marş Gallicus, un opuscul hispanic, care s-a bucurat de o oarecare celebritate; autorul său semna Alexander Patricius Armacanus; el nu nega miracolul francez: să negi un miracol! Ar fi fost o mare îndrăzneală. Dar era preocupat să dovedească faptul că darul miraculos este primit de la Dumnezeu într-un mod cu totul gratuit şi nu probează nicidecum nici sfinţenia, nici vreo superioritate oarecare a celui căruia voinţa divină i l-a acordat. Măgăriţa lui Balaam a profetizat: vom putea spune că ea trebuia să posede din acest motiv prerogativele puterii supreme asupra neamului măgarilor?³ Teorie riguros ortodoxă în fondul ei, dar pe care rareori o vedem dezvoltată cu atîta înverşunare; motivul e că sub pseudonimul Armacanus se ascundea un teolog grav, episcopul de Ypres, Jansenius; pasiunea politică îşi afla în acest caz sprijin în anumite teorii despre graţie şi arbitrariul divin, care aveau să facă oarecare vîlvâ în lume. Dar degeaba vorbeau alcătuitorii de cărţi: spaniolii nu conteneau să dea fuga la regele Franţei.

Cît despre vizitatorii de marcă, chiar luterani, care făceau turul Parisului, organizatorii nu uitau să-i ducă la atingere: era una dintre curiozităţile capitalei, un spectacol ce trebuia văzut, între o masă cu muzică şi o şedinţă solemnă a Academiei de Inscripţii⁴.

1. De excellentia, pp. 31 şi urm.

2. Francisco Marti y Viladamor, Cataluna en Francia, 1641 (cf. mai sus, p. 5). în fruntea cărţii, două dedicaţii: lui Ludovic al XIII-lea şi lui Richelieu; capitolul despre scrofule este urmat de un altul despre legendele florilor de crin şi ale flamurii.

3. Marş Gallicus, ed. din 1636, pp. 65 şi urm. Să vezi în miracolul scrofulelor dovada că regii Franţei posedă o putere mai „sublimă" decît cea a altor regi ar însemna „fidei Christianae fides... evellere", să fii mai nebun decît husiţii, pentru care legitimitatea autorităţii depindea de virtutea depozitarilor ei. deşi, cel puţin ei nu mergeau pînă într-acolo încît să le pretindă acestora nişte daruri extraordinare. Dumnezeu a făcut nişte măgari să vorbească : ,.An forte et asinis inter asinos tribues praerogativas alicujus potestatis?". Marş Gallicus, despre care poate fi consultat G. Hubault, De politicis in Richelium lingua latina Hbellis (teză la Litere, Paris), St-Cloud [1856], pp. 72 şi urm., era un răspuns la cartea lui Arroy, citată mai sus, p. 3. Ea a fost citata cu elogiu şi punctul de vedere hispanic a fost adoptat de ilustrul medic Van Helmont din Bruxelles: De virtute magna verborum ac rerum; Opera omnia, in-4°, Frankfurt 1707, p. 762, col. 2.

4. A se vedea mica lucrare curioasă a lui Joachim Christoph Nemeiz, Sejour de Paris (numai titlul este în franţuzeşte, textul e în germană), Frankfurt, 1717, p. 191; Nemeiz venise la Paris în 1714 cu cei doi fii ai generalului suedez, contele Stenbock, care erau elevii săi.

256

REGII TAUMATURGI

Astfel, istoria miracolului regal în Franţa secolului al XVII-lea este una foarte paşnică. Desigur, existau şi increduli. Se pare într-adevăr că majo­ritatea protestanţilor făceau în mod hotărît parte dintre aceştia. Un scriitor ieşit din rîndurile lor, fostul pastor Josue Bărbier, convertit la catolicism către începutul domniei lui Ludovic al XIII-lea, şi foarte dornic, după toate aparenţele, să folosească cît mai bine această schimbare de religie în interesele sale, n-a socotit că poate face mai bine curte noii sale credinţe decît consacrînd miracolului regal o operă cu un ton ditirambic: Efectele miracu­loase ale sacrei mîini a Regilor Franţei prea creştini: pentru vindecarea Bolnavilor şi convertirea Ereticilor. în ea, îi acuză în mod deschis pe foştii săi coreligionari că nu cred în „miraculoasele efecte", fie că atribuie pretinsele vindecări unor „iluzii diavoleşti", fie că le neagă pur şi simplu realitatea¹. Bineînţeles, aceasta nu pentru că, înaintea Revocării sau chiar şi după aceea, opinia reformată, în ansamblul ei, ar fi fost ostilă monarhiei. Există o literatură absolutistă de origine protestantă. Discursul despre Suvera­nitatea Regilor, publicat în 16S0 de pastorul Moyse Amyraut şi îndreptat împotriva revoluţionarilor englezi, Tratatul despre puterea absolută a Suve­ranilor, publicat în 1685 de pastorul Elie Merlat, sînt, după toate aparenţele, opera sinceră a unor supuşi, în sensul cel mai profund al cuvîntului. însă monarhia a cărei imagine o oferă cititorilor aceşti fideli slujitori ai regelui este o monarhie fără legende şi fără miracole, neavînd alt sprijin sentimental decît respectul Bibliei, interpretată într-un sens favorabil dreptului divin al principilor. Ne este permis să ne întrebăm dacă loialismul maselor se putea susţine vreme îndelungată, în toată fervoarea lui oarbă, fără acest fundament miraculos şi mistic pe care calvinismul i-l răpea. Moyse Amyraut îşi luase ca temă a Discursului său textul biblic: „Nu vă atingeţi de unşii mei"; dar această vorbă atît de bogată în înţeles pentru poporul credincios care, în ziua încoronării şi miruirii, îl vedea uns pe stăpînul său cu balsamul ceresc adus odinioară de porumbel, nu suna oare găunoasă atunci cînd se adresa unor oameni care, departe de a recunoaşte ceva cît de cît supranatural uleiului de la Reims, erau obligaţi de credinţa lor să refuze orice eficacitate proprie ritului oncţiunii, neatribuindu-i, după cum îi învăţa Amyraut personal, decît o valoare în chip pur şi aridă din punct de vedere simbolic?² în acest sens, poate că Josue Bărbier nu greşea cu totul stabilind un fel de nepotrivire între religia reformată şi sentimentul monarhic, cel puţin aşa cum îl înţele­geau de obicei, în Franţa secolului al XVII-lea, regaliştii exaltaţi.

Chiar şi la curte, nu toată lumea lua miracolul foarte în serios. însăşi cumnata lui Ludovic al XIV-lea, ducesa de Orleans, educată de altfel în protestantism, îndrăznea să-şi exprime părerea intimă într-o scrisoare redac­tată, trebuie s-o spunem, după moartea Marelui Rege: „De asemenea se crede aici că cel de al şaptelea fiu poate vindeca scrofulele prin atingere. In ce mă priveşte, cred că atingerea sa are tot atîta putere cît şi aceea a regelui Franţei" - ceea ce evident trebuie înţeles ca: la fel de puţină putere³. Vom vedea mai tîrziu şi părerea lui Saint-Simon, exprimată, e drept, şi aceasta, în

1. Pp. 69-73 (lucrarea a apărut în 1618). Despre autor, cf. France protestante, ed. a 2-a, I, col. 797 şi Jacques Pannier, L'Eglise reformee de Paris sous Louis XIII (.Iezi teolog-prot. Strasbourg), 1922, p. 501.

2. Cf. Amyraut, pp. 77-78.

3. Briefe der Prinzessin Elisabeth Cbarlotte von Orleans an dte Raugrâfin Louise, ea-W. Menzel (Bibliotbek des Hterariscben Vereins in Stuttgart, VI), 1843, p. 407; 25 iunie 1719: „Man meint hier auch dass der 7 bente sohn die Ecruellen durcn anriihren Konte. Ich glaube aber dan Es Eben so viei Krafft hatt aos der Konig '" frankreich ahnriihren".
ATINGEREA SCROFULELOR ÎN TIMPUL ABSOLUTISMULUI FRANCEZ 257 cursul unei alte domnii şi poate sub influenţa unei noi mişcări de idei¹. Pe cît se pare existau, în anturajul regal, mai cu seamă printre libertini, şi alte persoane puţin credincioase, care păstrau tăcerea. Nu încape însă nici o îndoială că masa era pe deplin credincioasă. Zelul bolnavilor le dovedeşte îndeajuns fervoarea. Istoria miracolului englez, în aceeaşi vreme, a fost mai agitată. La prima vedere, se pare că sub Carol I nu s-a petrecut nimic sub acest raport, care să nu ne amintească aproape punct cu punct ceea ce se petrecea în Franţa. Atingerea are loc la date în general mai apropiate decît Ia curtea Bourbonilor. Ea se întrerupe în timpul unei epidemii sau pe căldurile prea mari. Zilele sînt indicate dinainte prin proclamations regale în întreaga ţară². Solemnitatea se desfăşoară potrivit formelor liturgice adaptate de Elisabeta şi de Iacob I obiceiurilor Bisericii Angliei. Zelul este mare; nu avem pentru această domnie cifre precise; dar totul corespunde, arătîndu-ne că rîvna şi credinţa nu slăbiseră deloc. A trebuit chiar să se ia măsuri de apărare împotriva unui exces de afluenţă ce risca să-i impună regelui oboseli prea dure şi, de asemenea, fără îndoială, trezoreriei sale o sarcină grea, în mod inutil. Anumite persoane, după ce fuseseră atinse o primă dată, căutau să recidiveze; fie că, insuficient alinate de cea dintîi încercare, nutreau speranţa să obţină un rezultat mai bun printr-un nou contact, fie că, pur şi simplu, erau tentate de milostenia foarte însemnată şi, de altfel, uşor de negociat ca talisman, pe care o reprezenta angel-ul tradiţional; ca să se împiedice acest abuz, s-a interzis bolnavilor să se prezinte mai mult decît o dată. Ca să se asigure executarea acestei prescripţii, orice scrofulos dornic să participe la ceremonie trebuia să fie întărit dinainte cu un certificat eliberat de pastor şi de diferitele autorităţi ale parohiei sale, prin care să se stabilească faptul că n-a mai fost atins³. Sub această domnie, ritul miraculos s-a încorporat pe deplin în viaţa religioasă regulată a ţării; începînd din 1633, printr-o semnificativă inovaţie, slujba pentru „vindecare" a figurat în cartea de rugăciuni — The book of Common prayer — pe care

1. Mai jos, p. 277.

2. Un anumit numâr de proclamaţii din timpul domniei lui Carol I (şi una din timpul lui Carol al II-lea), fixînd datele atingerii, interziceau accesul la curte al bolnavilor în timp de epidemie sau, în orice caz, reglau condiţiile ceremoniei. Ele au fost publicate de Crawfurd, King's Evit, pp. 163 şi urm. Cf. Calendar of State Papers, Domestic, Charles I, la datele: 13 mai, 18 iunie 1625; 17 iunie 1628; 6 aprilie, 12 august 1630 (aceasta din urmă p. 554 a volumului este despre anii 1629-1631); 25 martie, 13 octombrie, 8 noiembrie 1631; 20 iunie 1632; 11 aprilie 1633; 20 aprilie, 23 septembrie, 14 decembrie 1634; 28 iulie 1635; 3 septembrie 1637.

3. Cerute pentru prima oară, se pare, printr-o proclamaţie din 13 mai 1625, citată mai sus, p. 224, n. 6 (prescripţie reînnoita la 18 iunie 1626: Crawfurd, King's Euil, p. 164), certificatele vor rămîne în vigoare sub domniile următoare. Sub Carol al II-lea, s-a prescris ca sâ se ţină un registru cu aceste date în fiecare parohie: Notes and Queries, seria 3-a, I (1862), p. 497. în consecinţă, începînd din acea perioadă, ele ni s-au păstrat foarte bine. Multe dintre ele, mai ales pentru domnia lui Carol al II-lea, au fost semnalate ori publicate; a se vedea, de exemplu, J. Charles Cox, Theparish registers of England (The Antiquary's Books), Londra [1910], p. 180; Pettigrew, On superstitions connected ivith the history... of medicine, p. 138; Thiselton-Dyer, Social Life as told by Parish Registers, 1898, p. 79; Barnes în Transactions of the Cumberland... Antiquarian Society, XIII, p. 352; Andrews, The Doctor, p. 15; Notes and Queries, seria a 8-a, VIII (1895), p. 174; seria a 10-a, VI (1906), p. 345; Farquhar, III, pp. 97 şi urm. Abundenţa lor este încă o dovadă a popularităţii atingerii. Bineînţeles, în Anglia ca şi în Franţa, bolnavii erau supuşi unui examen medical prealabil; sub Carol I, medicul de serviciu împărţea celor pe care-i admitea nişte jetoane metalice slujind de tichete de intrare- Farquhar, I, Pp. 123 şi urm.; la fel, neîndoielnic, şi sub Carol a) II-lea, Farquhar, II, pp. 124 şi urm.

258

REGII TAUMATURGI

Biserica Naţională o punea în mîinile tuturor¹. într-un cuvînt, întreg tabloul unui miracol cu mulţi clienţi, devenit una dintre instituţiile unui stat monarhic bine ordonat².

Ale unui stat net absolutist, de asemenea. în Franţa, monarhia lui Ludovic al XIII-lea şi Ludovic al XIV-lea se arăta tolerantă faţă de „cei de ai şaptelea băieţi", care făceau totuşi o concurenţă destul de dură regelui-medic. E drept că, sub Ludovic al XIII-lea, arhiepiscopul de Bordeaux, Henri de Sourdis interzisese anumitor persoane - probabil nişte „septenari" - care pretindeau că vindecă scrofulele - să mai continuie să-şi practice arta în oraşul său arhiepiscopal. El îşi întemeia interdicţia pe principiul că „privilegiul de a atinge asemenea bolnavi este rezervat persoanei sacre a regelui nostru prea creştin"³. O asemenea manifestare apare ca absolut izolată. în Anglia, din contra, Carol I sau miniştrii săi au declarat un război înverşunat concurenţilor prerogativei regale; atingerea scrofuloşilor, atunci cînd nu erai rege, însemna o crimă de lezmajestate, intrînd la nevoie sub jurisdicţia celebrei Camere înstelate⁴; susceptibilitate foarte iritată, care este poate indiciul unei puteri absolute mai puţin ferm instalate decît aceea a Bourbonilor.

înţelegem de altfel, fără greutate, faptul că Stuarţii preferau să-şi rezerve monopolul miracolului. Bolnavii vindecaţi şi care credeau că şi-au căpătat vindecarea din mîna regală erau pentru monarhie nişte fideli asiguraţi. O întîmplare - prea rară - a făcut să ni se păstreze un document în care ne este viu zugrăvită starea sufletească pe care o atingere fericită era în stare

1. The booke of common prayer, 1633, British Museum, 3406, fol. 5. Slujba a reapărut în Booke of Common Prayer, începînd de la Restauraţie: ed. din 1662 (Brit. Mus. C 83, e, 13); cf. deja [Simpson], A collection ofarticles... ofthe Churcb ofEngland, Londra, 1661, p. 223; ea s-a menţinut ulterior în ediţiile succesive ale cărţii, chiar şi după ce regii Angliei au încetat să mai practice miracolul: mai jos, p. 272, n. 5-Descriere a ritului englez fără mare interes: J.C. Lunig, Theatrum ceremoniale historico-politicum, II, pp. 1043-1047.

2. Ca şi în Franţa, pe lîngă marile ceremonii, mai existau pentru persoanele pe care rangul le împiedica să se amestece cu mulţimea, atingeri în particular; în acest fel, se pare, a fost vindecată fiica Lordului Poulett, despre care va fi vorba mai jos.

3. Ordonanţă citată de G. Brunet, Notice sur Ies sculptures des monuments religieux du departement de la Gironde; Rev. archeolog., seria I, XII, 1 (1855), p. 170: „În 1679 mai erau încă atinşi [în capela Sf. Ludovic, în biserica Sf. Mihail din Bordeaux] bolnavii de scrofule; o ordonanţă a arhiepiscopului Henri de Sourdis, din 23 august al acestui an, a interzis această practică fiindcă „privilegiul atingerii unor astfel de bolnavi este rezervat persoanei sacre a regelui nostru prea creştin şi chiar dacă s-ar găsi vreo persoană care să aibă acest dar, ea n-ar putea s-o facă fără îngăduinţa noastră exprimată în scris". Se vede din ultima frază că interdicţia nu era, probabil, absolută. Cît despre anul 1679, este cu siguranţă rezultatul unui lapsus, Henri de Sourdis fiind arhiepiscop la Bordeaux între 1629 şi 18 iunie 1645, data morţii sale. Domnul Brutails, arhivar al departamentului Gironde, a binevoit să-mi aducă la cunoştinţă că nu pare să existe vreo urmă a acestui text la arhivele din depar­tamentul său. Nu este cazul să ne mirăm văzîndu-i pe atingătorii de scrofule din Bordeaux exercitîndu-şi arta într-o capelă; vom vedea mai apoi, în aceeaşi epocă, un şarlatan de aceeaşi speţă, pe cavalerul de Saint-Hubert, obţinînd de la autoritatea diocezană permisiunea de a atinge împotriva turbării, într-o capelă din Paris.

4. în 1632, afacerea Jacques Philipp Gaudre sau Boisgaudre : Calendar of State Papers, Domestic, Charles I, 13 ian. şi 7 iunie 1632. în 1637, procesul lui Richard Leverett (în faţa Camerei înstelate): Charles Goodall, The royal College of Physicians of London, in-4°, Londra 1684, pp. 447 şi urm.: Calendar of State Papers, Domestic, Charles I, 19 sept. 1637; cf. Crawfurd, King's Evil, p. 95. Tot în 1637, afacerea Gilbert, din Prestleigh în Somerset: mai sus, pp. 206-207.

ATINGEREA SCROFULELOR ÎN TIMPUL ABSOLUTISMULUI FRANCEZ 259

s-o creeze. Un senior, lordul Poulett, avea o fiică, o copilă nenorocită, plină de scrofule ; el a trimis-o la curte; a fost atinsă în 1631 şi de îndată s-a simţit mai bine. Un secretar de stat, lordul Dorchester se însărcinase binevoitor s-o înfăţişeze regelui; după eveniment, tatăl i-a scris ca să-i mulţumească. Avem încă această scrisoare cu un accent într-adevăr emoţionant: „întoar­cerea unei copile bolnave, alinată în asemenea măsură, îl face să trăiască din nou pe un tată bolnav... A fost o mare bucurie pentru mine că Majestatea Sa a binevoit să-mi atingă biata copilă cu mîinile sale binecuvîntate; în felul acesta, şi cu ajutorul binecuvîntării lui Dumnezeu, el mi-a redat o copilă pe care aveam atît de puţină speranţă s-o pot păstra, încît dădusem instrucţiuni să mi se aducă înapoi cadavrul ei...; a revenit sănătoasă; sănătatea ei se îmbunătăţeşte din zi în zi; vederea ei îmi dă de fiecare dată prilejul să-mi amintesc de bunătatea plină de bunăvoinţă a Majestăţii Sale faţă de ea şi faţă de mine şi să-i aduc mulţumiri cu toată umilinţa şi cu toată recunoştinţa"¹. Sentimentele pe care le exprima în acea zi nobilul lord, al căror glas n-a ajuns pînă la noi, le-au împărtăşit fără îndoială numeroşi părinţi mai umili. Ce ne priveşte astăzi că asemenea bucurii s-au născut neîndoielnic dintr-o iluzie ? N-am putea să apreciem în mod judicios forţa loialismului monarhic, dacă printr-o părere preconcepută am respinge în afara istoriei manifestările sentimentale ale acestor inimi recunoscătoare. Lordul Poulett, deşi cu ascendenţă puritană, a luat mai tîrziu poziţie împotriva Parlamentului şi în favoarea regelui; probabil că amintirea vechiului miracol n-a fost unicul motiv ce i-a determinat atitudinea şi nici măcar cel principal; dar cum să credem că în ziua în care a luat hotărîrea nu şi-a îndreptat un gînd spre micuţa bolnavă, vindecată odinioară, împotriva oricărei speranţe?

A urmat într-adevăr războiul civil. Credinţa în darul taumaturgic este în acel moment una dintre dogmele acelei credinţe regaliste respinse de partizanii Parlamentului, dar care continuă să trăiască în sufletul mulţimilor, în 1642, Carol I părăsise Londra, unde burghezia şi meseriaşii făceau cauză comună cu parlamentarii; curînd el şi-a stabilit cartierul general la Oxford. Anul următor s-a tipărit şi s-a pus în circulaţie la Londra o „umilă petiţie către excelenta Majestate a Regelui, prezentată de mai multe sute dintre bieţii săi supuşi loviţi de această infirmitate dureroasă care se cheamă boala regală". Sîntem, spun în esenţă scrofuloşii, atinşi de o boală „supranaturală" ce nu poate fi vindecată decît prin acele „mijloace de vindecare suprana­turale inerente mîinii Majestăţii voastre sacre". Nu ne putem apropia de Majestatea voastră la Oxford, unde ea este „înconjurată de atîtea legiuni de soldaţi"; o implorăm pe Majestatea voastră să se întoarcă la Whitehall. Pretinşii petiţionari afirmă că nu vor să se amestece în politică, „avînd destul de lucru ca să ne cercetăm propriile nenorociri". N-am putea lua aceste asigurări în serios. Scrierea nu este, evident, decît un pamflet regalist. Autorii lor îşi dădeau jos masca atunci cînd, încheind, declarau că aşteaptă