Relatii romano-athonite

Sizin üçün oyun:

Google Play'də əldə edin


Yüklə 36.8 Kb.
tarix26.10.2017
ölçüsü36.8 Kb.




ISTORIA RELAŢIILOR ROMÂNO-ATONITE

DE-A LUNGUL SECOLELOR
INTRODUCERE:

CADRUL RELAŢIILOR ROMÂNO-ATONITE

Istoria relaţiilor multiseculare care s-au încropit între Ţările Române şi ansamblul mănăstirilor de la Muntele Athos are la bază deja o bibliografie bogată1. În 1986 apărea la Roma o lucrare foarte competentă a istoricului român Petre Năsturel, lucrare care constituie un corp unitar al istoriei acestor relaţii pentru perioada de până la 16532. Lucrare foarte bine organizată, dar mai ales foarte bine tratată, cu date documentare de ultimă oră, rezultate ale unor cercetări proprii ale autorului, ea venea în urma altei lucrări din 1940, apărută la Sibiu în România, sub semnătura unui alt mare învăţat, Pr. Teodor Bodogae3.

Ambele lucrări sunt dintre cele mai bune pentru problematica acestor relaţii, dar bineînţeles sunt diferite. Cea de a doua - ca să ne referim la ea în primul rând - se vrea o imagine de ansamblu asupra acestor legături istorice între români şi atoniţi, dar apariţia de noi volume cu documente, mai ales în ultimele două decenii, face din aceasta un compendiu numai, dovedind că istoria acestor relaţii nu poate fi expediată pe parcursul a 300-400 de pagini. Lucrarea suferă de anumite lacune şi conţine informaţii greu de verificat. Să nu uităm însă că era anul 1940 şi cu toate acestea rămâne una dintre cele mai bune pentru cei care doresc să abordeze subiectul.

Cealaltă, putem spune că este un ultim stadiu al cercetărilor, folosind o bibliografie bogată şi de ultimă oară, dar mai ales documente pe care autorul le citează din belşug, trăgând concluzi dintre cele mai pertinente.

O altă lucrare de mare folos este şi cea a învăţatului Virgil Cândea, din 19914, care ne redă pentru fiecare mănăstire un număr de documente, dintre cele mai importante, o listă a condicilor, cărţilor, manuscriselor şi obiectelor de artă, care privesc în mod direct relaţiile româno-atonite. Chiar dacă de câteva ori găsim indicaţii eronate, lucrarea rămâne una de mare ajutor şi prin aceea că ea ni se înfăţişează ca o listă, însoţită de bibliografie, o listă de la care oricine poate începe o cercetare.

Cercetările nu s-au oprit aici, ci, mai nou, există un mare interes pentru publicarea de documente descoperite în extrem de bogatele arhive ale Muntelui Athos.

Deşi nu ne stau la îndemână mijloacele necesare pentru studiul documentelor (mă refer la cele slave sau greceşti, pentru care trebuie cunoscută foarte bine scrierea veche), am încercat să continuu, chiar dacă nu în aceeaşi manieră, cercetarea asupra acestor relaţii - de acolo de unde P. Năsturel a rămas - anul 1653. Pentru aceasta am reuşit ca, pe lângă documentele publicate, să consult şi pe acelea încă nepublicate care se găsesc în Arhivele Statului din Bucureşti. Din păcate însă multe dintre documentele care ar prezenta vreun interes pentru această problematică au fost luate de armatele sovietice, după 1950, şi duse la Moscova. Această menţiune se găseşte scrisă cu creion roşu pe filele cataloagelor care au înregistrat aceste documente. Din fericire însă, despre ele avem ştiri şi din nişte indici publicaţi între 1950-60. Nu pot fi ignorate însă documentele publicate în colecţiile Hurmuzaki şi V. A. Urechia sau în Cataloagele de documente (vezi bibliografia).

Numărul documentelor româneşti din Muntele Athos este de aproximativ 40.000, conform unor estimări mai noi.

Existenţa unui atât de mare număr de documente acolo explică continuitatea legăturilor dintre români şi mănăstirile de la Athos.

Acestea mai explică faptul că românii şi-au făcut o politică din susţinerea Muntelui Athos, evident o politică de tip bizantin imperial, precum vom avea ocazia să mai vedem. Îi vom vedea pe domnii români ajutând Athosul să supravieţuiască, aşa cum au făcut-o şi pentru toate celelalte locuri sfinte, aceasta constituind un act cu semnificaţie politică, dar mai ales unul de evlavie. Este cunoscut astăzi şi nu mai neagă nimeni că Ţările Române au constituit balonul cu oxigen al Ortodoxiei, în general, şi al Muntelui Athos, în special, pentru o perioadă de aproape cinci secole.


*
După căderea Bizanţului şi a ţărilor ortodoxe din Balcani, Principatele române au rămas singurul teritoriu a cărui autonomie acordată de Înalta Poartă permitea refugiaţilor greci, sârbi, bulgari, sirieni sau ierusalimiteni să se îndrepte către ele, acestea devenind astfel un centru politic şi cultural al lumii ortodoxe.

De aici înainte domnii români şi-au asumat responsabilitatea continuării tradiţiei bizantine, ei înşişi considerându-se urmaşi ai bazileilor bizantini.

Politica pe care o vor practica va fi una de protecţie faţă de toate Locurile sfinte din Orient. Bizanţul real dispăruse, dar locul lui fusese luat de un Bizanţ ideal, care va dura prin instituţii, prin artă, arhitectură. Era un Bizanţ perpetuat prin structurile Muntelui Athos şi ale Patriarhiei Ecumenice. Tocmai de aceea domnii români îşi vor îndrepta atenţia către Athos şi către Patriarhia Ecumenică, precum şi către celelalte Patriarhii, pe care le vedeau drept instituţii care conservau prin excelenţă tradiţia bizantină. De aceea, tendinţa atonită a domnilor români nu era numai un act de evlavie, ci devenea şi unul cu semnificaţie politică5.

Este vorba despre o încercare de reconstituire a Imperiului Bizantin sub egida Patriarhiei Ecumenice şi a celorlalte centre ortodoxe. Tocmai de aceea Nicolae Iorga folosea fericita formulă “Bizanţ după Bizanţ” 6.

Un alt istoric român, nepot al marelui Iorga, A. Pippidi, preia şi el cu argumente această formulă: “aducând un sprijin material, a cărui însemnătate a fost de nenumărate ori relevată, scăpătatelor autonomii ecleziastice din Arabia, Siria şi Palestina sau din Peninsula Chalcidică, Tesalia şi insulele greceşti - care sunt încă una din formele supravieţuirii bizantine, domnii români din sec. XV-XVI nu se supuneau numai unei exigenţe a mentalităţii religioase - aceeaşi, neschimbată din timpurile glorioase ale Bizanţului, dar simţeau ca o datorie mai mult decât ca un drept că ei au de continuat tradiţia politică şi culturală a statelor ortodoxe din sud-estul european, toate mai mult sau mai puţin poleite de ideologia imperială” 7.

Suveranii români nu au purtat niciodată titlul de “ţar”, de la “cezar”, precum despoţii sârbi sau bulgari. În timp ce aceştia, de la Simeon (la 925) la Ştefan Duşan (1346) aspirau la succesiunea bizantină pe calea cuceririlor, românii acordaseră azil ideii bizantine. Era o “translatio imperii”, directă, simbolizată de prezenţa Cantacuzinilor, consideraţi ultima casă imperială, prin catedralele ortodoxe de la Curtea de Argeş (1517) sau Trei Ierarhi (1638-9), prin crearea unui stil în arhitectură care sintetiza arta ortodoxă imperială cu cea italiană şi printr-un tip de civilizaţie continuând consecvent valorile antichităţii transmise prin Bizanţ8.

Aportul domnilor Valahiei şi Moldovei la supravieţuirea Bizanţului s-a manifestat în chip variat: prin ajutorul şi patronajul asupra Bisericilor Orientale, în mod deosebit asupra Patriarhiei Ecumenice şi Muntelui Athos, precum şi asupra celorlalte Patriarhate sau Locuri Sfinte, apoi prin receptarea unor instituţii ale Imperiului dispărut, încât să se poată vorbi de o “concentraţie culturală bizantină” în Principatele române9.

Acesta este contextul în care, după căderea Constantinopolului, în Principate vin foarte mulţi dintre învăţaţii greci, dar şi călugări de la Muntele Athos, pentru a cere sprijinul domnilor români. Aşa va începe - de la începutul secolului XVI - epoca de influenţă greacă în viaţa politică, socială şi culturală a românilor, astfel încât Nicolae Iorga enunţa că pentru noi, românii, trebuie să fie o mândrie faptul de a fi fost gazdele culturii greceşti10, din care ne-am şi împărtăşit cu prisosinţă. Aici şi-a avut rolul său deosebit şi Muntele Athos.

Ei veneau nu în calitate de greci, tinzând a greciza, ci ca moştenitori ai unei civilizaţii universale de limbă greacă, străduindu-se totuşi prin şcolile abia întemeiate să câştige pe orice ortodox la elenismul de nuanţă bizantină11.

A SE VEDEA CONTINUAREA ÎN VOLUM...............

Rostul acestei lucrări nu a fost numai de a înfăţişa modul rău în care s-a încheiat o relaţie multiseculară, între români şi Muntele Athos, ci a fost acela de a înfăţişa aceste raporturi în toată complexitatea lor. “Raporturi” înseamnă nu numai politeţuri reciproce, dar şi certuri de multe ori.

Am încercat în această primă parte să facem un excurs istoric asupra relaţiilor noastre cu Muntele Athos, să oferim o imagine de ansamblu care, după cum s-a observat, conţine multe elemente de istorie românească, elemente ce le-am considerat utile pentru completarea tabloului. Aceasta, pentru că relaţiile de care vorbim, s-au desfăşurat într-un anumit context istoric care nu poate fi ignorat, au avut nişte motive şi le-am văzut şi am considerat necesar, ca atare, să oferim pentru o mai bună înţelegere a fenomenului un tablou care pare că îşi extinde limitele în afara perioadei la care ar fi trebuit să ne referim. Este de înţeles, iată, de ce încercăm să tratăm problema în întreg ansamblul ei (secolele XV - XIX), chiar dacă perioada afectată lucrării este 1650 - 1850; este vorba despre o continuitate a acestor relaţii, care nu au ca limită nici anul 1650, nici anul 1850, or, ca înţelegerea asupra faptelor să fie deplină am văzut ca necesar să ştim ce s-a întâmplat înainte, ca să înţelegem de ce s-a sfârşit astfel.

Spuneam că cele de până acum oferă o imagine generală, fiind numai un excurs istoric, pentru că în partea a doua vom trata separat fiecare mănăstire atonită şi relaţiile ei, de-a lungul timpului, cu ţările noastre. Şi bune şi rele.

Aşadar, vom trata fiecare mănăstire atonită în parte, începând cu Protatonul-Karies şi continuând cu ele, în ordinea ierarhică, înscrisă în tipicoane. Am încercat, studiind arhivele româneşti (la cele atonite nu am avut acces), să ofer date cât mai complete asupra raporturilor româno - aghiorite. Datele cuprinse în aceste următoare capitole sunt completate cu acelea din alte două capitole, la sfârşitul lucrării, unde am încercat să redau câteva nume de atoniţi - cei mai importanţi - care au lăsat urme culturale în ţările noastre, prin venirea lor aici, dar şi câteva nume de călugări români care, trăind la Athos, au adus modul de viaţă aghiorit şi l-au transplantat în mănăstirile româneşti (vezi Paisie Velicikovski). Şi, în fine, am considerat de asemenea necesar să vorbesc pe scurt despre problema întemeierii schitului românesc Prodromul, lucru care dovedeşte că secularizarea nu a întrerupt relaţiile duhovniceşti între cele două părţi. Tocmai aici este câştigul.

Lucrarea suferă însă de o carenţă: lipsa documentelor româneşti din Muntele Athos. Ele există acolo, în număr foarte mare (conform mai noilor cercetări, numărul se apropie de 40.000 documente româneşti), dar, din păcate, ele nu au fost încă scoase la lumină şi catalogate decât în mică măsură. Abia au apărut două lucrări, şi acestea în 1997 şi 1998, ale cercetătorului Florin Marinescu, o catalogare a documentelor româneşti de la Xiropotamu şi Cutlumuş. În rest, am folosit, după cum aminteam, arhive româneşti12 şi cataloagele de documente care sunt menţionate pe parcurs.

Pe lângă datele documentare care au mai fost menţionate de lucrări de dinaintea noastră (în special pentru perioada de dinaintea fanariotismului), aducem acum în faţă, pentru prima oară, date documentare noi, nepublicate în nici o altă lucrare până acum (mai ales pentru perioada fanariotă şi cea de după).



Sperăm că, prin lucrarea de faţă, să se împlinească anumite lipsuri de până acum în ambele istoriografii - greacă şi română - fără pretenţia, evident, de a fi epuizat totul. Pe măsură ce cercetătorii vor mai scoate la iveală documente româneşti din Athos, se va vedea, vor mai fi multe de spus.

1 Cei interesaţi pot consulta I. Doens, Bibliographie de la Sainte Montagne de l'Athos, în “Le millenaire du Mont Athos (963-1963). Etudes et Melanges”, Chevetogne, 1965, 2 vol.

2 Le Mont Athos et les roumains. Recherches sur leurs relations du milieu du XIVe siécle á 1654. Pont. Institutum Studiorum Orientalum. Şi aceasta conţine o bibliografie foarte bogată (p. 11-22), care s-a dovedit a fi fost foarte bine studiată.

3 Αjutoarele româneşti la Mănăstirile din Sfântul Munte Athos. Putem şi noi cita măcar câteva lucrări de mai mare importanţă pentru potenţialii cercetători: Ioanis Mamalakis, To\ Αγιον { Ορος δι`α μέσου τ~ων α[ιώνων, (Sf. Munte de-a lungul secolelor), Tesalonic, 1971; Gh. Cioran, Σχέσεις τ~ων ρουμανικ~ων χωρ~ων μετά το~υ{ Αθω και δ`η τ~ων μον~ων Κουτλουμουσίου, Λαύρας, Δοχειαρίου και [ Αγίου Παντελεήμονος {η τ~ων Ρώσων (Relaţii între Ţările Române şi Athos, în special cu mănăstirile Cutlumuş. Lavra, Dohiariu şi Sf. Pantelimon sau a Ruşilor), Atena, 1938 şi nu putem ignora volumele de documente citate aici în bibliografie (colecţia “Hurmuzachi”, “Urechia”, DRH, DIR, Catalogul documentelor moldoveneşti etc).

4 Mărturii româneşti peste hotare. Mică enciclopedie, Bucureşti.

5 Eugen Stănescu, 500 de ani de relaţii româno-bizantine, în “Lumea Bizanţului” (volum pregătit în întâmpinarea celui de-al XIV-lea congres internaţional de studii bizantine, Bucureşti, 6-12 sept. 1971), Bucureşti, 1972, p.167; Virgil Cândea, Noi şi Bizanţul, în “op. cit.” p.15.

6 Bucureşti 1972; ed. greacă Atena, 1984 (trad. de Giannis Karas). Ideea “Bizanţului după Bizanţ” a fost reluată şi permanent argumentată de către istoricii români de după Iorga. Însuşi Iorga are mai multe lucrări ce exprimă această idee: I. Les bases necessaires d'une nouvelle histoire du Moyen Age. II. La survivance byzantine dans les pays roumains sunt două comunicări din 7 şi 8 aprilie 1913 făcute la Congresul internaţional de studii istorice, la Londra; idem, Vasile Lupu ca următor al împăraţilor de Răsărit în tutelarea Patriarhiei de Constantinopol şi a Bisericii Ortodoxe, “AARMSI”, 36, 1913-14, p. 207-236. Este continuat în concepţie de Dumitru Năstase, L'héritage impérial byzantin dans l'art et l'histoire des pays roumains, Milano, 1976; idem, L'idée impériale dans les pays roumains et “le crypto-empyre chrétien” sous la domination ottomane, Atena, 1981; A. Pippidi, Tradiţia politică bizantină în ţările române în sec. XVI-XVIII, Ed. Academiei RSR, Bucureşti 1983; Valentin Georgescu, Bizanţul şi instituţiile româneşti până la mijlocul sec. XVIII; Bucureşti 1980; P.Năsturel, Considérations sur l'idée impériale chez les Roumains, “Byzantina”, 5, 1973. Se poate adăuga: Demostene Russo, Studii istorice greco-române, Bucureşti, 1939; Octavian Iliescu, L'héritage de l'idée impériale byzantine dans la numismatique et la sigilographie roumaine du moyen âge, “Byzantina”, 3, 1971, p. 297-309.

7 Op. cit., p. 26.

8 D. Năsturel, L’idee imperiale, p. 222.

9 D. A. Zakynthinos, Nicolas Iorga, historien de Byzance apres Byzance, “Association Internationale d'études du SE Européen”, Bulletin 9 (1971), 45-1-2, p. 8; Nicolae Iorga, Vasile Lupu..., p. 207-36; idem, Byzance apres Byzance, p. 154-181; idem, Muntele Athos în legătură cu ţările noastre, “AARMSI”, 36 (1913-14), p. 447-516; idem, Le Mont Athos et les pays roumains, “ARBSH”, 2, 1914, p. 149-213; idem, Legăturile româneşti cu Muntele Sinai, “ARMSI”, 13 (1932-33), p. 335-346; idem, Fundaţiile religioase ale domnilor români în Orient, “AARMSI”, 36, 1913-14, p.863-800; idem, Fondations de princes roumains en Epire en Morée, et Constantinople, dans l'île et sur la cote d'Asie Mineure, “ARBSH”, 2, 1914, p. 241-69; idem, Donaţiile româneşti pentru mănăstirile de la Marea Marmara, “RI”, 7 (1921), p. 143-7; idem, Donaţiile româneşti pentru Megaspileon şi Vlah Sarai, “ARMSI”, 13, 1932-33.

10 Istoria românilor prin călători, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1981, p. 301. Iorga spune foarte frumos aici: “multă vreme am crezut că aceasta (acceptarea culturii greceşti, n.n.) este o umilinţă; acum nu mai e nici un motiv să credem aceasta, pentru că, de fapt, nu noi cedam înaintea culturii greceşti, ci era altceva: noi deveniserăm patroni ai culturii greceşti, cum deveniserăm patroni ai Ortodoxiei prin aceea că asupra noastră trecuseră toate datoriile în acelaşi timp cu tot prestigiul, toată influenţa şi toată situaţia de hegemonie a împăraţilor Bizanţului”.

11 N. Iorga, Bizanţ după Bizanţ, p. 214. Vezi şi Gr. M. Ionescu, Influenţa culturii greceşti în Muntenia şi Moldova, cu privire la Biserică, şcoală şi societate (1359-1873), Bucureşti 1900.

12 Studiind Arhivele Statului din Bucureşti am avut neplăcerea să constat că multe dintre documentele privitoare la problema noastră, printre altele, au fot luate de ruşi în retragerea lor din România. Iar în perioada comunistă asemenea arhive deveniseră inaccesibile. Se va vedea că, pe parcursul lucrării, în unele locuri m-am limitat numai la a enunţa despre ce document este vorba (cataloagele încă mai există, cu rezumate), neputând însă să le văd.





Dostları ilə paylaş:
Orklarla döyüş:

Google Play'də əldə edin


Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2017
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə