Religiei muhammedane



Yüklə 1,69 Mb.
səhifə5/19
tarix01.11.2017
ölçüsü1,69 Mb.
#25998
1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   19
CAPITOLUL AL DOISPREZECELEA
Despre urmaşii lui Muhammed

pe care ei îi numesc Ashabe



Ashabii

Urmaşii lui Muhammed sînt de doua feluri : unii după cîrmuire, iar alţii după familie, numiţi emiri, adică prinţi. Iar urmaşii de familie se împart la rîndul lor în cei de neam ales şi cei mai simpli. Familii de neam ales sînt azi în număr de şapte, numite şeih , adică „preferaţi”. Despre emirii mai simpli vom vorbi în altă parte : acum vom arăta patru familii de urmaşi şi şeici ai aceluia în cîrmuirea laică.

Muhammed avea în timpul vieţii patru colaboratori, în administraţia politică şi în religie, căpetenii de oştire şi sfetnici pe care îi numesc asbab, iar după limba persană cigar iari peigamber, adică „patru prieteni ai prorocului” : Ebubekir, Omer, Otman şi Ali.
Ebubekiv preia succesiunea

După omorîrea lui Muhammed, Ali fiind în campanie, Ebubekir a fost ales drept succesor al lui Muhammed. Dar Ali, care era dintr-o familie de nobili, bărbat foarte viteaz şi slăvit în multe războaie şi victorii, n-a acceptat alegerea lui Ebubekir şi nu voia să-i arate supunere, ci cîtăva vreme a trăit cu oştirea sa, evitînd adunarea celorlalţi.


Îl omoară pe Ali cu vicleşug

Ebubekir, văzînd că nu poate nimic reuşi prin forţă, s-a gîndit să-l prindă cu vicleşug şi să-l înlăture dintre ei. Aşadar, trimiţînd la dînsul soli, îl rugă să se împace cu el cu învoiala ca după trei ani să-i predea de bunăvoie toată conducerea lui Ali, el însuşi ocupîndu-se numai de tîlcuirea doctrinei şi de afacerile care ţin de sereat, adică de judecată . Impăcîndu-se Ali cu aceste cuvinte, s-a dus la Ebubekir. Iar cînd Ebubekir l-a întrebat de ce n-a fost la alegerea lui, care e socotit cel mai nobil între familiile arabilor şi căpetenie prea-vitează, Ali a răspuns că se îndeletnicea cu adunarea sentinţelor Curanului (despre care vom vorbi pe larg la capitolul / Despre Curan). După o vreme, Ebubekir, sfătuindu-se cu Omer şi Otman, au tăbărît pe neaşteptate şi 1-au ucis pe Ali, care era în djeami (adică în biserică) şi-şi făcea rugăciunile de dimineaţă.


Perşii se retrag

Perşii care îl urmaseră pe Ali, văzîndu-şi căpetenia atît de mişeleşte ucisă de către tovarăşii lui, îndată s-au despărţit de aceia ca de nişte călcători de lege şi ucigaşi de oameni şi s-au alăturat unei secte care se separase de arabi, despre care spun că ar fi adevărata învăţătură a pseudoprofetului Muhammed, transmisă lor prin Ali. Aceasta este cea dintîi şi cea mai de seamă pricină a despărţirii dintre arabi şi persani, pentru care se deosebesc foarte mult în religia muhammedană. Persanii cred numai în Ali şi-l mărturisesc a fi succesorul sfînt şi legitim al lui Muhammed, iar pe ceilalţi trei îi batjocoresc cu hule groaznice şi cu injurii înjositoare. De aceea persanii sînt socotiţi de arabi şi de turci eretici, fiind la rîndul lor numiţi eretici de către persani, pentru că îi consideră pe ucigaşii de oameni, tîlharii şi răpitorii nelegiuiţi ai succesiunii drept succesori ai lui Muhammed, deopotrivă cu adevăratul succesor Ali, şi le dau cinste egală tuturor. (Despre acestea vom spune mai multe în capitolul Despre eresul muhammedan.)


Sabia lui Ali

Atît persanii cît şi arabii şi turcii povestesc despre Ali că avea o sabie trimisă lui din cer, al cărei nume era zuulfikar , cu două tăişuri, strălucind ca fulgerul si tăind cu o singură lovitură capetele a douăsprezece mii de duşmani. Ienicerii şi cealaltă pedestrime turcească au şi acum obiceiul de a zugrăvi pe steagurile lor imaginea acestei săbii.


Omer

Dar Ebubekir a murit după ce -domnise numai trei ani. După moartea lui, i-a urmat Omer. Acesta a domnit zece ani, a subjugat toată Arabia, 1-a învins într-o mare bătălie pe Teodor, fratele lui Heraclius. Basra, cetate de lingă Golful Persic şi Damascul pe care îl apăra o oştire de 40 000 de oameni, rînduită de împăratul Heraclius, le-a cucerit în prima zi de asediu; a luat Edesa şi Dara, care se află la hotarele persane, iar în anul de la Hristos 643, adică al Hegi-rei 22, tăbărînd asupra Ierusalimului, 1-a luat de asemenea . Si a zidit chiar în Ierusalim, în faţa muntelui Eleon, cu mare cheltuială, un templu muhamme-dan , iar celelalte biserici le-a lăsat pe toate creştinilor . în anul 23 al Hegirei, iar de la Hristos 644, vrînd persanii să răzbune asasinarea lui Ali, au cumpărat cu o mare sumă de bani pe un persan, slugă a lui Omer, ca să-1 ucidă pe Omer, şi sclavul acela 1-a străpuns cu sabia cînd se ruga în templu (precum povesteşte istoricul Zakuti). Ei mai spun că Omer / şi-a văzut sluga scoţînd sabia în spatele lui şi năvălind asupra lui, însă mai degrabă a vrut să moară de mîna vrăjmaşului, decît să-şi întrerupă rugăciunile pe care le făcea în acea vreme înaintea lui Dumnezeu, pentru a-şi salva viaţa


Otman

Omer fiind ucis, i-a urmat Otman care a domnit doisprezece ani Acesta n-a fost cel mai nenorocos faţă de predecesorii săi, pentru că prin căpeteniile sale a supus Africa şi printr-o altă căpetenie numită Mavie a năvălit în Cipru şi a ocupat cetatea Constantia. Dar lăsînd pe seama istoricilor descrierea mai pe larg a acestora, să arătăm cîte ceva din cele multe pe care le trîmbiţează muhammedanii spre lauda acestor succesori ai lui Muhammed.


Landele lor

Ei îi numesc pe cei patru „Stîlpi ai credinţei celei curate», „Patru podoabe ale bunei-cuviinţe», „Patru frumuseţi ale lumii», „Patru străluciri ale luminii», „Patru căpetenii supreme», „Patru reguli ale înţelepciunii”, „Patru milostiviri ale lui Dumnezeu”, .,Patru domnitori ai universului», „Patru căpetenii proroceşti», „Patru înţelepţi sau filosofi ai lumii (globului pămîntesc), „Patru puteri ale lui Dumnezeu”, „Cei patru care aduc în chip desăvîrşit mulţumiri lui Dumnezeu”, „Patru dreptăţi şi drepţi”, „Patru judecăţi sau silogisme care arată clar”, adică : Ebubekir – „Perfecţiunea sfinţeniei, Omer – „Oceanul dreptăţii”, Otman – „Podoaba mărturisirii», Ali – „împlinitorul poruncilor lui Dumnezeu” şi altele .


Urmaşii de familie

Din urmaşii de familie ai lui Muhammed se află acum la arabi în conducerea bisericească şapte curţi, pe turceşte odjeak , care se trag din Fatma, fiica lui Muhammed, lucru pe care-l confirmă cu mărturii sigure, iar celebritatea lor cu cele mai vechi hodjet, adică diplome. Din aceste şapte familii sînt teicii, adică „preferaţii», sau episcopii din Mecca şi Medina, dintre care mai mare este şeicul de Mecca, căruia i se supune cel din Medina şi toţi ceilalţi şeici ai popoarelor arabe şi indiene . Cînd şeicul de la Mecca preia succesiunea în şeicat după tată sau frate, toţi domnitorii posesiunii muhammedane îi trimit lui tehnie, adică solie de felicitare, adăugind mari daruri. Ce anume trimit alţi domnitori nu putem spune, dar am văzut cîndva trimiţîndu-se de către împăratul turcesc pe unul din capidjibaşi ca ministru al soliei. Şi i se înfăţişează astfel de daruri : o sabie împodobită cu pietre preţioase, o haină scumpă numită hilat şi cel puţin 40 000 de galbeni – însă acei bani s-au obişnuit să i-i dea în chip de milostenie, deşi el îi foloseşte pentru nevoile sale. Scriindu-i, sultanul i se adresează cu titlul : „Şeicu-lui Meccăi, judecătorul lumii şi măsurătorul / dreptăţii, părintele cel preacinstit al căii celei drepte» şi altele. Iar el nu-i acordă sultanului nici un fel de titlu, afară de : „Locţiitorul nostru, împăratul aliotman». Aşa are obiceiul de a-i numi în titluri şi pe împăratul Indiei, pe domnul Persiei şi pe toţi ceilalţi potentaţi suverani ai sectei muhammedane, afară de domnitorul Arabici celei bogate, pe care-1 numeşte „preot preaînalt».

Am văzut pe unul din şeicii acestei familii venind în anul 1700 la sultanul Mustafa şi, deşi era încă tînăr, a fost aşezat mai sus chiar decît muftiul şi marele vizir, petrecea cu sultanul în fel de fel de conversaţii (amabilităţi), ba însăşi sultana ieşea adesea întru întîmpina-rea lui (cinste pe care nu vor s-o facă nimănui dintre oameni). Sultanul îl numea şeib efendi, adică „domnule şeic”, iar el pe sultan padişah, adică „împărate”, şi vechili şereati Muhammedi, adică „locţiitorule al dreptăţii sau al judecăţii lui Muhammed .

Cînd moare şeicul Meccăi sau e detronat printr-o răscoală a poporului, rar se întîmplă să-i urmeze altul fără război civil şi lupte interne. Pentru că ei nu se aleg ca urmaşi după vreun testament părintesc (lege) sau din consideraţii de vîrstă, ci după votul poporului şi după putere. Preluînd tronul Meccăi, e cinstit şi adorat cu o evlavie nespusă de toţi suveranii pe care i-am spus. în afară de aceste şapte familii, se mai află o familie prolifică, foarte răspîndită şi pînă acum, tot din acea fiică a lui Muhammed, pe care ei îi numesc emiri sau prinţi.

CARTEA A DOUA
[DESPRE „CURAN»]

CAPITOLUL INTII



Despre denumirile „Curanului”
Expunînd astfel pe scurt, pe cît am putut, viaţa şi minunile pseudoprofetului Muhammed şi ale succesorilor lui, după însăşi băsmuirea celor ce-i urmează lui, în care s-a pomenit de multe ori şi cartea lui, Curan, nu e necuviincios, socotim, să explicăm semnificaţia acelui nume al Curanului, prin care explicaţie nădăjduim că fiecare va putea înţelege mai lesne şi ca dintr-o singură privire cele cuprinse în el.
Denumirile „Curanului”

Curan (sau cu adăugirea articolului Elcuran), care este cartea sectei sau rătăcirii musulmane, are trei denumiri proprii : Curan, Furcan şi Kelamullah. Elcuran (pe care eronat îl scriu Alcoran) înseamnă propriu-zis „Citire» şi vine de la faptul că numai şi numai această carte li se cade musulmanilor (adică muham-medanilor drept-credincioşi) s-o citească şi s-o creadă, pentru că s-a alcătuit şi s-a scris de Dumnezeu şi de Duhul lui. Temeiul acestei denumiri se bizuie pe cuvintele aceluiaşi Curan, care se citesc în capitolul XXV : „Zic necredincioşii: „Cu adevărat eşti mincinos pentru că aşezi aşa de diferit cuvintele tale”, dar tu răspunde-le : „Cele mai multe ale acestui lucru sînt de necunoscut, căci însuşi Dumnezeu şi Duhul lui cel bine-cuvîntat au alcătuit această carte”
Elfurcan, sau fără articol Furcan, în sens propriu înseamnă: „a face deosebire», „a împărţi», „a separa, căci cei ce cred m aceasta carte şi se supun poruncilor aceluia se deosebesc şi se despart foarte mult de celelalte legi şi secte. Confirmarea acestei denumiri se găseşte în aceleaşi cuvinte ale Curanului în capitolul arătat mai înainte , unde se grăieşte ca din partea lui Dumnezeu : „Această carte nu ţi-am înmînat-o pentru altceva, / decît ca să arăţi oamenilor contrazicerile ei”. Şi în acelaşi capitol, deşi se vede că spune lucruri potrivnice, sînt cuprinse contrazicerile altora : „Pe tine, zice, te-am trimis să urmezi legii lui Avraam nicidecum abătîndu-te, deci nu fi necredincios ; dar nu am rînduit a se păzi sîmbăta pentru că, pa-trunzînd aici contradicţia şi divergenţa, Dumnezeu, care va fi judecător, le va rezolva”.

Kelamullab este compus din kelam (cuvînt) şi ullab (al lui Dumnezeu sau dumnezeiesc), adică „Cuvîntul lui Dumnezeu», expresie ce se vede că e furată de la numele sfînt al Scripturii vechi şi noi, care pentru adevărul ei este numită de teologi „Cuvîntul lui Dumnezeu” . Acelaşi lucru se confirmă şi din capitolul al XlX-lea al Curanului, unde se arată că învăţătura acestuia urmează prorocilor ce au venit mai înainte. „Dacă – zice – te vei îndoi de poruncile date 'ţie, vei cunoaşte adevărul ce ţi-a fost trimis citind cărţile prorocilor care au venit mai înainte ; deci nu te îndoi – aci primind şi aci respingînd”. Iar în capitolul al V-lea zice : „Dumnezeu cel bun şi milostiv, viu şi preaînalt, afară de care nu este altul, mai întîi a dat oamenilor Tevrat (adică Vechiul Testament), apoi Indjil (adică Evanghelia), căile cele drepte, iar la urmă v-a dăruit de sus cartea cea adevărată, Elfurcan, care confirmă legea voastră, şi cuprinde spuse foarte tari şi de nesfărîmat”.

I se mai spune şi Cartea comunităţii, nume pe care tîlcuitorii îl iau din capitolul Maide (care se tîlcuieşte „Masă”), unde se spune că această carte a comunităţii nu este altceva decît o completare a Evangheliei şi a Pentateucului (Cele cinci cărţi ale lui Moise) , unde se vede asemănarea cu numele Evangheliei, în care se citeşte că „n-a venit să strice legea, ci s-o împlinească”.


Alte cărţi proroceşti

Ei mai povestesc că de la facerea lumii şi pînă la Muhammed, Dumnezeu ar fi trimis 5000 de proroci spre îndreptarea căilor omeneşti şi că tuturor le-a dat felurite cărţi şi legi scrise de el (cu care să-i înveţe pe oameni). Cărţile altor proroci însă, prin judecata cea ascunsă a lui Dumnezeu, afară de Pentateuc, Psaltire şi Evanghelie, s-au pierdut şi acum nu se mai găsesc, pe lîngă faptul că învăţătura tuturor acelora este cuprinsă în Curan.


Pentateucul

Pentateucul (adică Tevrat) prin Moise, dar numai neamului / iudeu, tot aşa Evangheliile prin Isamesih , adică IIisus Hristos, au fost trimise de Dumnezeu din cer tuturor neamurilor spre povăţuirea oamenilor cinstitori de idoli, ca să se închine unui singur Dumnezeu, făcător al lumii întregi, şi numai în el unul să creadă şi să nădăjduiască.
Psaltirea

Iar Psaltirea (adică Zebbur) lui David i-a fost înmuiată spre a-i învăţa pe oameni cum se cuvine a lăuda pe Dumnezeu şi numai lui unuia să-i dea mulţumire pentru binefacerile primite de el. Tot aşa, pentru necredinţa iudeilor şi a tuturor neamurilor, precum după Pentateuc a fost dată Evanghelia, aşa după Evanghelie a fost dat Curanul şi prin acela au fost nimicite toate legile vechi şi rînduielile legii, s-a aşezat şi s-a propus oamenilor o singură credinţă şi lege, introdusă prin învăţătura Curanului, după cum am arătat chiar din Curan ceva mai sus în capitolul al cincilea .

Ei cred că toţi oamenii de la Adam pînă la Avraam şi chiar pînă la Moise au fost mîntuiţi prin legea lui Avraam (despre care ei socotesc că Avraam a primit-o printr-o tradiţie neîntreruptă de la Adam) ; iar de la Moise pînă la Hristos Mîntuitorul, prin legea lui Moise ; iar de la Hristos pînă la Muhammed, prin legea Evangheliei au fost mîntuiţi musulmanii (adică cei dreptcredincioşi). Lucru pe care îl afirmă chiar cu cuvintele Curanului, precum zice în capitolul XLI : „Cine este mai rău decît cel ce se leapădă după primirea poruncilor noastre date fiilor lui Israil prin cartea lui Moise, pe care urmînd-o s-ar fi unit fără îndoială cu Dumnezeu ?”. Acestea deci despre Vechiul Testament. Iar privitor la Evanghelie, vezi mai pe larg unde vom vorbi Despre Domnul Iisus Hristos Mîntuitorul.

Deci, precum am zis, după scrierea Curanului şi prorocia lui Muhammed, Pentateucul, Psaltirea şi Evanghelia au fost lepădate, iar rînduielile şi legile acelora au fost într-un fel sau altul oprite . De aceea nimeni nu mai poate fi mîntuit decît prin Curan şi mărturisirea credinţei, predată şi legiuită de Muhammed, deşi Muhammed (precum este obiceiul firesc al celor .mincinoşii, nefiind statornic, în alt loc din Curan se vede că admite ca toţi se pot mîntui prin legea părinteasca . Căci zice : „Cei credincioşi şi statornici în legea lor mai mult ca alţii îl iubesc pe Dumnezeu”. Iar în capitolul XLVIII zice : „Oricine se teme de Domnul, crede şi face bine în lumea aceasta, va moşteni milostivirea lui Dumnezeu”.


Curanul» completat

Se mai spune că această carte a Curanului s-a isprăvit şi s-a desăvîrşit în totalitatea ei treptat, în douăzeci şi trei de ani sau, după cum li se pâre altora, în douăzeci şi cinci. Pentru că în afară de poruncile ce i s-au dat lui Muhammed în Ars (cerul cel mai de sus şi tronul lui Dumnezeu) de către acel sirkiatibi al Iui Dumnezeu, adică / de către secretar, sau chiar din mîna lui Dumnezeu cînd a fost răpit în cer, se crede că mai sînt altele (care se numesc hadisşerif, adică „ştiinţă sfîntă», sau „veste sfîntă»), vestite lui după caz şi cerere prin arhanghelul Gabriel. Cînd poporul care crezuse în Muhammed se îndoia de vreun lucru şi-1 întreba dacă este îngăduit sau interzis, el răspundea mai întîi că despre acel lucru nu ştie, dar se va ruga lui Dumnezeu şi va cere ca Cel preaînalt să descopere ce va voi. Iar a doua sau a treia zi, adunînd poporul, spunea că ar fi primit prin Gabriel cutare sau cutare ştire, care poruncă se adăuga apoi corpului Curanului (numit Aeati kerime, adică „învăţătura milostivă”). Şi astfel se spune că în douăzeci şi trei de ani (atît se crede că a trăit după primirea darului prorocesc), cartea Curan a ajuns la isprăvire şi desăvîrşire.



Textul „Curanului»

Despre însuşi textul (compoziţia) Curanului, unii se îndoiesc că ar fi perfect, căci din cuvintele aceluiaşi Curan se văd multe care lasă de dorit. Aşa, Muhammed spune că a întocmit cartea în care sînt 12000 de cuvinte (sentenţii) sau spuse, însă în cărţile Curanului de acum nu se găseşte acest număr. Dar exegeţii tălmăcesc perfid acest loc al Curanului, spunînd că cele 12000 de vorbe cuprind şi cartea zisă Muham-medie, şi minunile, şi campaniile, şi victoriile obţinute asupra popoarelor vecine. Iar ateii lor ascunşi arată minciuna în multe locuri din Curan si, cu toate că nu îndrăznesc să spună aceasta pe faţa, temîndu-se de moarte, între ei aşa judecă locul mai sus menţionat din Curan : după ce a afirmat că a scris cartea alcătuită din 12 000 de cuvinte se spune că ar fi răspuns celor ce-1 întrebau dacă toate cuvintele acelea sînt adevărate că numai 3000 de cuvinte au adevăr în ele. iar celelalte sînt minciună, însă exegeţii, explicînd acest loc al Curanului, se silesc ca prin poruncile aceluiaşi Curan să cureţe adevărul de orice îndoială. Pentru că Muham-med, spre confirmarea învăţăturii sale, zice : „De veţi afla ceva scris despre mine, verificaţi cu Elcuranul şi, dacă nu se va potrivi cu el, să ştiţi că nu eu sînt vinovat de acestea şi că acea scriere nu este a mea» . Prin aceasta ei arată că pretutindeni şi în toate Curanul este conform cu sine şi nu se contrazice întru nimic (deşi e fals) şi deduc că această carte a Curanului e toată adevărată şi veridică. Sînt şi alţii care / aduc dovezi pentru a arăta adevărul Curanului dar acelea vor fi arătate mai jos.


Stilul „Curanului»

Curanul este alcătuit în limba arabă într-un stil foarte ales, în cea mai mare parte rimat, într-o limbă arabă atît de adîncă, încît nu numai că e imposibil s-o imiţi, dar şi de interpretat e foarte grea, iar mai ales a o vorbi e peste putinţă, însuşi muftiul sau vreunul dintre turcii cei mai învăţaţi şi mai iscusiţi în limba arabă, întrebaţi dacă pot să înţeleagă perfect măcar un verset sau o sentenţie a Curanului, după cuvinte şi după sens, răspund pe bună dreptate că nu înţeleg şi te trimit la cei mai vechi tîlcuitori ai Curanului şi poruncesc ca la aceştia să cauţi cuvintele sau sentenţiile despre care e vreo îndoială. De unde lesne trag ei concluzia că învăţătura Curanului este cuvîntul lui Dumnezeu, pentru că Muhammed, fiind neînvăţat şi neştiind să scrie, n-ar fi putut în nici un chip să alcătuiască toate acestea, decît prin puterea dumnezeiască. Cu atît mai mult cu cît el însuşi într-un alt loc spune că „nici oamenii, nici demonii, nu pot face astfel de scrieri” , iar despre puterea scrierii aceleia spune, ca din partea lui Dumnezeu : „Dacă această lege am fi făcut-o să se pogoare pe munţi, chiar munţii, prosternîndu-se, s-ar fi închinat ei de frica lui Dumnezeu”. Toate acestea chiar din text sînt luate. Cît despre cele ce se povestesc în istorii, nu ne vom lenevi să le adăugăm pentru cei ce vor să le cunoască.

CAPITOLUL AL DOILEA


Despre cartea „M u h a m m e d i e”
Istoria despre stilul „Curanului»

Circulă la turci o carte a istoriilor adunate în zilele lui Muhammed, în care se povestesc acestea:pe vremea cînd Muhammed a început să-şi răspîndească învăţătura în părţile Meccăi şi Medinei, şi să descopere idolatrilor arabi numele unui Dumnezeu şi Ziditor al tuturor (căci toate popoarele arabe înainte de Muhammed petreceau în idolatrie şi politeism), printre acele popoare era,u foarte mulţi bărbaţi învăţaţi, filozofi, medici şi poeţi care (urmînd / poate grecilor) aveau obiceiul să se adune în fiecare an în cetatea Medina şi fiecare, după rangul sau arta sa, atîrna de un stîlp (făcut special pentru aceasta) în mijlocul cetăţii, o expunere scrisă sau compusă şi acele expuneri erau văzute şi citite de toţi „timp de patruzeci de zile. Dacă cineva voia să-şi -arate agerimea minţii şi iscusinţa în vreo artă sau ştiinţă, dacă născoceau sau făceau ceva nazire (adică „asemănător”) sau mai bun ca altul, ori dacă alcătuia ceva nou, tot acolo, pe stîlpul mai sus pomenit, îl .atîrna. Trecînd cele patruzeci de zile, toţi bărbaţii aceia, renumiţi în ştiinţe şi arte, se adunau lîngă acel stîlp şi discutau cu aprindere despre cuvintele autorilor sau ale ucenicilor, pe care s-ar fi cuvenit să-l prefere altuia, iar cînd majoritatea cădea de acord, semnau un act, arătînd că se cuvine ca în cutare ştiinţă sau artă, cutare sa fie preferat faţă de cutare. Iar cel care, după verdictul lor, îl învingea pe altul, nu se încununa, cum era obiceiul la greci, ci era declarat pin , adică mai mare şi mai învăţat decît altul, în timp ce învinsul era numit ucenic al învingătorului. Deci, suferind o asemenea ruşine, cel învins se străduia tot anul mai stăruitor întru lucrarea sa, pentru ca anul viitor să-1 poată birui pe dascălul său şi din ucenic să ajungă piri. Şi astfel, ca şi prin studiu, se adăugau şi sporeau artele şi ştiinţele la arabi în fiecare zi.

Iar Muhammed, după primirea Curanului de la Dumnezeu, în cer, şi după coborîrea de acolo (despre care s-a arătat mai înainte), a venit la Medina pentru a-şi începe propovăduirea chiar pe vremea cînd toţi bărbaţii învăţaţi arabi se adunau la acea obişnuită întrecere şi exerciţiu de fiecare an.

Deci, după obiceiul cunoscut tuturor, a atîrnat şi Muhammed de stîlpul sus pomenit primul suret sau capitol al Curanului, noaptea, fără să ştie cineva. Dimineaţa, dascălii de retorică şi poetică (pentru că teologii erau nepăsători faţă de acel concurs, ferindu-se de orice judecată potrivnică părerii lor), citind ce cuprindea ,acel capitol, au rămas uimiţi şi neştiind ce fel de lucrare să fie aceea şi ce fel de operă şi cine e autorul unei elocinţe şi poetici atît de adînci, şi-au pus toată şiretenia şi puterea lor ca, ,de nu vor putea egala, măcar să imite stilul şi nazm-ul aceluia (figura este poetică, proprie Curanului). Dar după patruzeci de zile, nereuşind nimic, au fost nesocotiţi de / ceilalţi înţelepţi ea unii care s-au trudit degeaba. Cum Muhammed nu-şi semnase numele pe acea hîrtie, chiar fără numele lui 1-au proclamat prin semnătura lor să fie mai mare peste toţi ritorii şi versificatorii şi cel mai învăţat şi vrednic de o astfel de cinste.

După confirmare, a doua zi Muhammed a venit la adunare şi a spus că hîrtia a atîrnat-o el, dar că autorul cuvîntului nu este el, ci Dumnezeu, Ziditorul tuturor-Auzind înţelepţii acest lucru şi înţelegînd că el este un om neînvăţat, care nu ştie să scrie, 1-au respins ca pe un mincinos, înşelător şi răpitor neruşinat de slavă străină şi 1-au izgonit din adunarea celor învăţaţi. Suportînd cu răbdare această izgonire, Muhammed a păstrat cuvîntul lui Dumnezeu în tăcere, pînă la viitoarea adunare şi atunci, în vederea tuturor, a atîrnat de stîlp al doilea capitol al Curanului, zicînd aceste cuvinte ale Curanului: „Nici oamenii, nici îngerii nu pot alcătui o astfel de scriere”, ca să-i convingă prin aceasta că nici el, nici altcineva afară de Dumnezeu nu este autorul acestei compuneri. Şi văzînd aceasta nu numai ritorii şi poeţii, ci dascălii tuturor ştiinţelor şi artelor, în unanimitate, l-au declarat învingătorul şi povăţuitorul tuturor. Şi se povesteşte că mulţi dintre ei au crezut în el şi au primit muhammedanismul de îndată, numai pen­tru frumuseţea stilului Curanului şi pentru ştiinţa adîncă pe care o observau în el. Care lucru aşa pare să fie,, după cele ce s-au spus, dar noi, după ce am controlat dreptatea lucrului, judecăm altfel despre stilul şi învăţătura Curanului.
Caracterele „Curanului»

Cartea Curanului se scrie la arabi, indieni şi turci cu caractere zise nesh, pentru ca, se spune, cu acele caractere a fost scris Curanul şi se povesteşte că i-a fost dat din cer lui Muhammed. Şi într-adevăr, acel fel de scriere este superior celorlalte şi mai lesnicios de citit pentru că semnele folosite în locul vocalelor sînt adăugate la aceste caractere. Persanii însă, dimpotrivă, scriu exemplarele lor din Curan cu caractere numite talik , afirmînd că scris astfel a fost dat Curanul din cer, iar nu în nesh. Dar principalul motiv este acela că alcătuitorul Găvanului şi urmaşul legiuit al lui Muhammed este socotit de ei Ali, iar cartea pe care numitul Ali le-a transmis-o, nu cu nesh ci cu caractere talik a fost scrisă, de unde se trage şi a doua pricină a schismei dintre arabi şi persani, despre care vom vedea mai pe larg în capitolul Despre schisme şi eresul muhammedan . /

CAPITOLUL AL TREILEA
În care se arată cele cuprinse

în învăţătura întregului

„Curan”

Ce cuprinde „Curanul»

Scrie în Curan că Muhammed fiind orfan, sărac, rătăcit, slujind idolilor, necunoscînd nici un fel de lege sau scriere afară de limba sa firească, adică araba, pe care o ştia bine, a primit de la Dumnezeu mila în dar ( degeaba), iar nu după merit, a fost îmbogăţit, a primit lucruri mari, taine dumnezeieşti şi a fost slăvit . El a fost rînduit dascăl al tuturor popoarelor, dar mai cu seamă al celui arab, care petrecea în idolatrie, ca ultim proroc sau apostol, dar trimis fără minuni învederate şi a propăşit mai mult cu arma decît cu minunile. Dumnezeu i-a descoperit lui credinţa lui Avraam, bărbatul preadrept, prin care era dator a mărturisi că adevărata cinstire şi închinare trebuie dată numai unuia Dumnezeu, Ziditor al tuturor, aratînd că Dumnezeu este unic, creatorul şi cîrmuitorul tuturor, dătătorul tuturor celor mai bune şi al celor rele (întrucît aşa sînt văzute de oameni), după zisa Hair u şeru mm Allah, adică „Binele şi răul sînt de la Dumnezeu”, atotputernicul, avînd putere peste viaţă şi peste moarte, înţelept, imaterial, necuprins, fără ,de sfîrşit şi cuprinzînd toate, fără de păcat, milostiv, dăruind iertare tuturor credincioşilor care cred în el şi în prorocul lui şi i se închină lui drept. Muhammed însuşi avea multe femei şi acelaşi lucru l-a legiuit să-1 facă ai săi. Dumnezeu îi va învia pe toţi cei morţi din veac cu aceeaşi uşurinţă cu care i-a zidit. Judecata lui Dumnezeu cea de pe urmă şi obştească va veni înfricoşată şi dreaptă, cînd Dumnezeu va răsplăti fiecăruia după faptele lui, dînd celor buni bucuriile şi mîngîierile raiului, iar celor răi pedepsele gheenei. Dar în timp ce bucuriile raiului sînt nesfîrşite, pedepsele gheenei se află numai în voia lui Dumnezeu, adică, poate că îi va chinui veşnic pe cei păcătoşi, sau poate că odată îi va ierta.

Cartea Curanului este cuvîntul lui Dumnezeu, lege sfîntă şi mîntuitoare a sufletelor în fel şi chip. învăţătura cărţii aceleia nu poate fi nici născocită, nici imitată de isteţimea omenească sau îngerească, în cartea aceea au crezut mulţi dintre oameni, diavoli şi djini (ce este djin vezi în capitolul Despre îngeri) şi au fost mîntuiţi. Pe lîngă aceasta, credinţa Curanului e aşa de necesară, încît fără ea / nu pot exista cei ce doresc să scape de focul cel veşnic şi să capete viaţa veşnică. Pe aceasta au respectat-o şi cu ea au fost de acord toţi prorocii şi bărbaţii cei drepţi din vechime, de aceea cartea nu contrazice pe nici un proroc, ci mai cu seamă adevereşte şi confirmă legile şi aşezămintele lor, iar mai mult decît toate Pentateucul lui Moise, Psaltirea lui David şi Evanghelia dată lui Iisus Hristos, fiul Măriei, cărora le urmează şi le completează poruncile.

Mai arată pe lîngă acestea că Iisus Hristos este un foarte mare proroc al lui Dumnezeu, mai bun decît toţi oamenii, curat de orice viciu şi născut din Duhul lui Dumnezeu, cuvîntul şi sufletul lui Dumnezeu. El n-a fost răstignit, nici n-a murit, ci este luat de Dumnezeu la cer, iar la sfîrşitul lumii iarăşi va veni şi va muri şi va învia la învierea cea de obşte, şi altele. De asemenea hotărăşte (deşi se contrazice), că toţi oamenii care au crezut prorocilor ce au venit mai înainte şi poruncilor date lor de la Dumnezeu, pot fi mîntuiţi şi izbăviţi de focul iadului, fiecare prin religia sa. Pe urmă anunţă că Dumnezeu a trimis tuturor popoarelor pe propovăduitorii şi apostolii lor proprii, pentru ca în ziua cea de pe urmă a judecăţii să nu se poată dezvinovăţi cum că n-ar fi auzit şi n-ar fi înţeles voia dumnezeiască şi legile rînduite de el. Şi înşiră foarte mulţi proroci în care se cuvenea oamenilor să creadă, dar mai cu seamă pe Adam, Noe, Avraam, Ismail, Isaac, lacob, Moise, David, Solomon, Ilie, Ieremie, Isaia, Ioan, iar peste toţi pe preaalesul şi preafrumosul (afară de Muhammed) Iisus Hristos, ca pe cel creat de vîrsta lui Adam şi avînd chipul tuturor popoarelor (despre care vezi mai pe larg în capitolul Despre Iisus Hristos) .

Acesta este sumarul şi expunerea celor cuprinse în aproape tot Curanţii, pe cît le cred cei ce-i urmează şi aşa cum se înţeleg ele după primirea credinţei . Dar mai sînt şi altele, mai ales nenumărate necuviinţe, potrivnice şi în dezacord cu înţelepciunea lui Dumnezeu, cu mintea omenească sau cu rînduiala firească, pe care, dacă am fi vrut să le înşirăm în întregime, am fi depăşit puterea noastră de percepţie. /

CAPITOLUL, AL PATRULEA

În care se arată, cu dovezi

luate chiar de la ei, în afara

mărturiilor creştine, că şi „Cu-

ranul» este compus de oameni,

şi Muhammed e un proroc mincinos
Argumentele creştine sînt respinse

Întrucît sfînta Evanghelie a lui Hristos Domnul este mai adevărată decît orice adevăr şi cunoştinţă omenească, Curanul este neîndoielnic mincinos, iar autorul lui va fi considerat mincinos pentru că orice învăţătură potrivnică învăţăturii Evangheliei sau care nu e de acord cu adevărul acesteia, cum este învăţătura Curanului, este mincinoasă. Căci se spune că este o carte în care se arată împotrivirea oamenilor, adică a celor credincioşi, faţa de poruncile Vechiului şi Noului Testament, aşadar Curanul va fi mincinos.

Dar acest argument al nostru e puternic şi indiscutabil pentru un creştin, deci pentru unul care nu se îndoieşte de adevărul Evangheliei, în timp ce pentru un musulman (care spune că Evanghelia e stricată şi nu e aceea întru care l-a învăţat Dumnezeu pe Iisus Hristos în pîntecele mamei sale şi i-a trimis-o pe urmă scrisă din cer) e socotit de nimic. Pentru că ceea ce noi creştinii recunoaştem despre adevărul Evangheliei, recunosc musulmanii despre adevărul Curanului şi astfel argumentele sînt echivalente, ceea ce, după regulile logice, se ştie că nu duce la nimic. La fel, istoricii creştini, sau din vechime sau mai noi, care au scris despre naşterea şi hrănirea, creşterea şi sărăcia, despre starea vieţii lui Muhammed, cauza şi falsitatea învăţăturii lui, deşi povestesc multe împotriva lui şi arată cu argumente puternice că este proroc mincinos şi că învăţătura lui e diavolească, însă judecind mai atent lucrul şi ţinînd seama numai de credinţa istorică şi omenească (pentru că după credinţa cea dumnezeiască nici un credincios nu se va îndoi că Muhammed e proroc mincinos şi că învăţătura lui e mincinoasă), mărturiile istoricilor creştini se vor socoti de nimic în faţa celor muhammedani, şi mai ales în faţa tuturor celor ce nu primesc nici religia noastră, nici pe a lor ; căci mărturiile protivnicilor şi a inamicilor le resping toţi juriştii şi adevărul acelora se ia drept minciună. Iarăşi, nu socotesc puternic argumentul celor ce spun că de aceea nu este Curanul cuvîntul / lui Dumnezeu pentru că niciodată Dumnezeu n-a grăit rimat, ci simplu, deoarece şi Moise vorbea în ritmuri (stihuri sau versuri) şi Platon, citindu-1, se pare ca ar fi zis : „Multe spune iudeul, dar cu dovezi nimic nu adevereşte”. Şi David cînta Psaltirea în versuri etc.

Nici argumentul acelora care declară Curanul mincinos pentru că e compus într-un stil şi o limbă arabă adîncă, în timp ce cuvîntul lui Dumnezeu este pretutindeni simplu, nu mi se pare întemeiat. Ce vom spune atunci noi despre pildele lui Hristos Domnul şi de teologia sfîntului Ioan Evanghelistul, pe care citindu-l Porfirie, filosoful elin, a zis : „Sublim grăieşte barbarul»; dar mai cu seamă despre Epistolele sfîntului Pavel, în care ne minunăm nu numai de adîncimea sentinţelor, ci şi de isteţimea logicii şi a retoricii şi de frumuseţea limbii eline etc. Acelaşi lucru spun şi despre cei care arată că este mincinos Curanul pentru că Muhammed în loc de minuni a scos sabia şi a legiuit răpirea, jefuirea şi uciderea celor ce nu vor să creadă, de care lucruri Dumnezeu se scîrbeşte. Dar lucruri asemănătoare se vor găsi şi la Moise, care a poruncit să ucidă pînă la unul tot poporul şi dobitoacele şi turmele celor ce trăiau în Pămîntul făgăduit. Şi cum israeliţii n-au făcut după porunca lui, Dumnezeu s-a mîniat pe ei şi pînă la urmă i-a dat vrăjmaşilor în ascuţişul armei şi altele. Tot aşa nu pot avea nici un efect cele ce se povestesc de ai noştri despre Serghie, monahul nestorian în faţa muhammedanului, pentru că nu sînt adeverite de nici o mărturie anume etc.

Cercetînd, deci, acestea fără nici o părtinire, dacă vom vrea să arătăm că nu este cartea Curanului decît o tradiţie omenească, iar nu cuvîntul lui Dumnezeu, va trebui să arătăm Curanul drept fals şi pe Muhammed mincinos nu cu argumente creştine, nici cu mărturii luate din istorii şi tradiţii protivnice Curanului, ci chiar cu scrieri ale muhammedanilor, sau asemănătoare lor. Toată tăria argumentului pe baza căruia socotesc muhammedanii Curanul adevărat şi cuvînt al lui Dumnezeu constă mai ales în aceea că Muhammed fiind om simplu, neînvăţat, necunoscător al literelor, n-ar fi putut alcătui acestea altfel decît prin puterea lui Dumnezeu, de aceea ei deduc din acelaşi Curan că o asemenea scriere n-a putut să fie nici de la oameni, nici de la înger, nici de la diavol ci, conchid ei, numai prin puterea dumneze­iască. După înţelegerea lor, deşi argumentul este sofistic şi numai în aparenţă veridic, dacă vom accepta cele spuse mai înainte va trebui să admitem că ei conchid drept şi cu tărie. Dar pentru ca să nu se smintească cei ce vor citi acest nod pe care Curanţii l îl consideră drept cel mai tare şi nedeslegat, să ne apucăm cu ajutorul lui Dumnezeu să-l tăiem cu sabia noastră.
Argumentele lui Muhammed sînt respinse

Curanul, învăţătura lui Muhammed, a fost pusă la îndoială pe vremea cînd o propovăduia, iar el a fost arătat de oamenii ce nu i se alăturaseră drept un proroc mincinos, sau un poet molipsit de entuziasm (un fel de duh). Chiar Curanul în multe locuri mărturiseşte aceasta, dar mai ales în capitolul XXV, zicînd : „Spun necredincioşii : „Cu adevărat eşti mincinos, pentru că aşezi atît de diferit cuvintele tale”. Şi în capitolul despre proroci mărturiseşte că aşa l-au dojenit cei necredincioşi : „Visuri ai spus şi huliri de Dumnezeu ai adăugat şi poate că după obiceiul poeţilor (cărora, ca şi pictorilor, le este îngăduit să vorbească şi să zugrăvească orice lucru cunoscut tuturor) ai alcătuit acestea”. Este deci evident că acestea i-au fost spuse spre ocară, ca unui mincinos şi mai ales ca unui poet, iar nu ca unui proroc. Dar ele nu ajung şi nu-1 vor satisface pe cel care n-are nici o religie, ci caută adevărul cel atotperfect. Să vedem deci mai departe.
Învăţătorii lui Muhammed

În cartea Muhammedie (care este prima după Curan, la fel ca Faptele şi epistolele apostolilor după Evanghelie) sînt arătate de adversari şi numele celor care-l sfătuiau pe Muhammed să vorbească acestea. Se povesteşte că de Muhammed s-au alăturat Mapira, un iacobit, al doilea Salon Persanul, al treilea Abdullah din Per-sia şi al patrulea.Salom iudeul, iar unii i-au spus că ei l-ar învăţa. Atunci Muhammed a căzut la pămînt stnngîndu-şi mîinile şi picioarele şi complicii 1-au acoperit cu hainele lor, iar cînd şi-a venit în fire, a spus : „Dumnezeu m-a trimis să vă pedepsesc pentru cuvîntul pe care 1-aţi rostit, cum că aceia m-ar învăţa pe mine”, şi le-a citit o sentinţă de la sfîrşitul capitolului Elnail (care se tîlcuieşte „Pomul de curmal”) unde se spune : „Ştim că vor zice că îl învăţau unii pentru că vorbesc cu el în limba persană, iar aceasta este mai lesnicioasă decît cea arabă”, apoi le-a zis lor (Muhammed) : „Cum se poate să mă înveţe aceia, cînd unul dintre dînşii e persan iar altul iudeu ?” Iar ei au răspuns : „Se poate ca ei să-ţi vorbească în limba lor şi să ţi se tîlcuiască, iar tu să le alcătuieşti apoi, toate, în limba ta”. La aceasta Muhammed n-a răspuns altceva decît acestea din Curan : „Spune celor ce ţi se împotrivesc : ale tale fie ale tale, iar ale mele, ale mele”. / Din această istorie scrisă în cartea Muhammedie, se vede limpede că deşi Muhammed era neînvăţat, era însă iscusit în limbile persană şi ebraică, altminteri nu l-ar fi batjocorit adversarii că le tîlcuia alor săi din limbile persană şi ebraică cele pe care le învăţase de la aceia. Deci, dacă Muhammed n-a fost învăţat de Dumnezeu, după cum băsmuieşte el însuşi, atunci a fost de oameni, şi nu dintre cei neiscusiţi. Şi astfel, ajungă-ne cele spuse pe scurt pentru arătarea falsităţii învăţăturii lui şi că ea este o născocire şi o şiretenie omenească. Iar acum ne vom ocupa de frumuseţea stilului şi de adîncimea limbii arabe în care e alcătuit Curanul; adică, cercetînd acelaşi lucru şi anume dacă învăţătura lui este cuvîntul lui Dumnezeu, sau cuvînt omenesc, sau lucrare a unei minţi foarte ascuţite, născocită cu ajutor diavolesc.


CAPITOLUL AL CINCILEA
Despre stilul „Curanului»

Altă istorie despre stilul „Curanului»

Era în zilele lui Muhammed un oarecare Ebubekir, bărbat preaînţelept între arabi şi iscusit în limbile arabă şi persană şi pe lîngă acestea socotit în tot poporul arab drept omul cel mai înţelept şi mai bogat. Dorind el să domnească în Damasc peste toţi arabii şi punîndu-şi în gînd să obţină noua stăpînire de la rubedeniile sale, a socotit că nu poate altminteri face aceasta decît printr-o superstiţie nouă, căci fiind poporul mai înclinat spre acest lucru şi preocupat fiind de o noutate, va putea fi atras la opinia sa. Şi aşa, dîndu-i lui Muhammed de soţie pe sora (alţii zic pe fiica) sa, fiind acesta şi cu duhul sprinten şi cu ţinere de minte, deşi nu ştia carte, l-a învăţat pe de rost nişte versete alcătuite de el, care sînt în Curan, şi i-a poruncit să le spună înaintea oamenilor, ca şi cum ar fi fost învăţat de Dumnezeu. Acesta, ascultînd pe socrul său, a vorbit ziua în chip hulitor amestecat şi dezordonat, ceea ce îl învăţase acela toată noaptea pe de rost, ca şi cum ar fi venit asupra lui entuziasmul sau un duh al lui Dumnezeu. De aceea, cei necredincioşi, sau cei ce aveau mai multă minte, îl batjocoreau (precum am zis mai sus) că visează, că huleşte pe Dumnezeu şi că poetizează, însă erau şi unii care, cunoscînd ignoranţa lui, se mirau, uimiţi de învăţătura / nemaiauzită sau tainică a aceluia, ascunsă sub un stil frumos al limbii arabe ; iar unii dintre ei socotind că face şi învaţă mai presus de mintea şi înţelegerea omenească, îl credeau cu adevărat că este proroc al lui Dumnezeu (după cum el însuşi propovăduia despre sine) şi socotind vorbele lui nu omeneşti ci cu totul dumnezeieşti, e de crezut că s-au apropiat de superstiţia lui. Aşadar, cînd poporul dorea să cunoască de la el ceva nou, e de înţeles de ce el comunica acea îndoială a poporului lui Ebubekir şi apoi, învăţat ca de obicei în taină de el, a doua zi sau a treia zi rezolva îndoiala oamenilor de parcă ar fi primit prin arhanghelul Gabriel înştiinţare de la Dumnezeu şi ar fi fost învăţat de descoperirea lui Dumnezeu şi de ştiinţa ce i s-a revărsat. Ceea ce spunem noi aici deducînd din aceeaşi carte zisă Muhammedie se poate foarte lesne dovedi, pentru că se povesteşte acolo că atunci cînd Muhammed primea de la Dumnezeu prin Gabriel o veste nouă (care în Curan se numeşte hadisi şerif) , sensul (sau înţelesul lucrului pe care-1 cuprinde) şi stihul acelei porunci se transcriau pe curat de cei mai învăţaţi ai poporului. Dar cum datorită adîncimii stilului arab şi sensului ascuns al învaţăturii nemaiauzite pînă atunci nu puteau nicicum înţelege textul auzit de la Muhammed, îl înaintau lui Ebubekir ca unui bărbat preaînţelept şi cel mai iscusit în limbile arabe (căci multe şi diferite sînt dialectele arabe, de unde şi provine atîta greutate, ba chiar şi imposibilitatea de a înţelege acea limbă), care le expunea sensul cuvintelor şi al sentinţelor, ca şi cum ele ar fi arătat voia dumnezeiască descoperită în Curan. Prin acest mijloc el a cîştigat un asemenea har printre oameni, încît însuşi Muhammed (deşi Ali era căpetenia oştirii lui, şi cu neamul mai renumit, şi cu sabia mai slăvit) n-a ezitat să-1 declare îndată succesor al autorităţii proroceşti.

Pe lîngă aceasta, o altă dovadă, nu cea mai slabă, despre stilul Curanului şi autorul lui, se ia din istoria populară a lucrurilor arabe, care povesteşte că după moartea lui Muhammed, în al treilea an al domniei lui Ebubekir, capitolele întregului Curan şi sentinţele (care mai înainte erau împrăştiate pe la mulţi, circulau imperfecte şi fără nici o ordine şi titlu) au fost adunate şi rînduite într-o singură carte, de pe care acelaşi Ebubekir a scris patru exemplare la fel, şi a trimis una la Mecca, alta în Siria, a treia la Cairo, iar pe cea de a patra a lăsat-o la sine în Medina. Rezultă de aici nu fără greutate că Ebubekir la cele ce le născocise el însuşi mai înainte şi la cele ce fuseseră publicate de învăţătorii lui Muhammed mai sus menţionaţi / a adaus foarte multe altele şi că furînd din Scripturile noastre sfinte unele sentinţe şi graiuri dumnezeieşti îndemna apoi cu puterea cuvîntului sau a săbiei poporul simplu [să creadă] că unele sînt cuvintele lui Dumnezeu, iar altele poruncile prorocului mincinos Muhammed.

Acestei istorii îi vine în ajutor şi alta, tot de acolo, care spune că atunci cînd Ebubekir a fost proclamat de popor domn şi succesor al lui Muhammed, Ali nu s-a arătat mult timp înaintea lui. Pe urmă a venit şi el, iar Ebubekir 1-a întrebat unde a zăbovit atîta vreme şi de ce nu s-a arătat îndată, împreună cu ceilalţi oameni de seamă arabi, la proclamarea lui, cu atît mai mult cu cît el este cel mai mare printre bărbaţii poporului său şi căpetenia întregii oştiri. Ali a răspuns că se ocupase cu adunarea scrierilor lui Muhammed, lucru ce-i fusese poruncit de Muhammed pe patul morţii. Iar cînd Ebubekir a răspuns că toate scrierile şi poruncile Curanului le-a adunat el însuşi şi le-a rînduit demult într-o singură carte, Ali a dispreţuit exemplarele acelea ale lui şi a reţinut culegerile sale şi numai pe acelea le-a arătat poporului persan că sînt adevăratele şi neprihănitele porunci ale lui Muhammed. De aci s-a iscat prima schismă dintre arabi şi persani, despre care lucru vezi mai multe în capitolul Despre schismaticii muhammedani .
CAPITOLUL AL ŞASELEA
În care se arată că datorită

greutăţii limbii arabe „C u -

ranul” le pare lor a fi cuvîn-

tul lui Dumnezeu



Greutatea limbii din „Curan”

Iar dacă muhammedanii spun că acest Curan este cuvîntul lui Dumnezeu pentru că nimeni dintre oameni sau îngeri nu poate imita greutatea limbii arabe ce este cuprinsă în el şi nimeni nu poate să înţeleagă toate vorbele şi sentinţele lui, răspundem că aceasta nu e o minune şi că toată dificultatea constă pur şi simplu în adîncimea firească a limbii arabe şi în nenumăratele şi feluritele denumiri şi omonime ale unei noţiuni. Cea dintîi cauză a acestei greutăţi e că popoare arabe sînt mai mult de şaptezeci, şi că deşi dialectul lor nu se prea deosebeşte, fiecare dintre ele are numeroase cuvinte proprii şi fireşti, aşa că alt / neam nu le poate cunoaşte. Aşa, de pildă, limba slavonă este mama limbilor rusă, polonă, căzăcească, sîrbă, bulgară, cehă şi a altora. Iar dacă toate aceste limbi şi vorbele proprii şi fireşti lor ar fi fost adunate într-un singur corp şi din toate aceste limbi ar fi alcătuită o carte în aşa fel încît să oglindească toate aceste limbi amestecate la un loc, cu adevărat că nici slavul, nici rusul, nici polonezul, nici sîrbul, nici ceilalţi n-ar putea înţelege perfect toate vorbele şi sentinţele cărţii aceleia. La fel, limba greacă e socotită ca o limbă foarte grea, foarte vastă şi bogată, pentru că este adunată de la cinci neamuri greceşti (naţiuni) într-una singură : din attică, ionică, dorică, elină şi cea comună. La aceasta se mai adaugă denumirile locale ale diferitelor ţări şi insule, care prin deosebirea lor fac dialectul grecesc atît de greu şi bogat. Tot aşa, dacă cineva ar aduna într-una toate limbile care-şi au ca început limba germană şi ar vrea ca aceea să fie co­mună tuturor popoarelor germanice, e puţin probabil ca o asemenea limbă comună să fie mai săracă şi mai lesnicioasă decît limba din Curan.

Dar ca să aducem la o cunoaştere mai fermă a opiniei noastre pe cititorul scrupulos (curios, dornic să ştie) şi pentru ca afirmaţia aceasta să i se arate mai clară, vom tîlcui aici numai două şi foarte frumoase cuvinte din Curan. De la acestea el va putea înţelege lesne şi pricina altor greutăţi şi nu se va mai mira de adînci-mea limbii arabe din Curan, ci va pricepe că Ebubekir, socotit drept mai înţelept pe vremea aceea în toate popoarele arabe şi cel mai iscusit în toate limbile înrudite, a fost autorul cărţii aceleia şi că în ea nu este nimic altceva decît şiretenii fireşti (naturale) omeneşti, la fel ca la Homer, căpetenia poeţilor greceşti, ale cărui cîntări au pînă acum peste o sută de tîlcuitori şi ale cărui cugetări şi frumuseţi ale stilului se spune că nu le-a păstruns nimeni. Cauza este că Homer ştia la perfecţie limbile tuturor popoarelor greceşti, precum Ebubekir pe cele ale arabilor. Numai că limba arabă este mai bogată decît cea grecească şi mai îmbelşugată în diferite figuri de vorbire, pentru că şaptezeci de limbi diferite sînt cuprinse într-una singura.
Exemple

De pildă, două sînt cuvintele din Curan prin care se cuprinde şi este împlinită toată legea şi evlavia muhammedană. Cel dintîi este farz, al doilea, sunnet. Farz, în sensul cel mai cunoscut şi mai folosit, înseamnă / „porunca lui Dumnezeu”, adică acele scrieri despre care Muhammed spune că le-a primit în cer, scrise de secretarul lui Dumnezeu . Sunnet înseamnă ceea ce i-a fost vestit lui ulterior, prin îngerul Gabriel, sau prin altfel de descoperire . De unde se obişnuieşte la muhammedani să se spună : Farz deghil, sunnettur, adică : „Nu este porunca lui Dumnezeu, ci a prorocului”, aşadar lege bisericească sau rituri rînduite de proroc. Dar observă cîte semnificaţii diferite şi foarte înalte au aceleaşi vorbe, căci farz înseamnă „cea tăiată”, „crestată”, dar mai cu seamă „crestătură”, „crăpătură”, precum şi „amnar”, „care scoate foc” sau arăbeşte zend; mai înseamnă „cele isprăvite, legiuite, poruncite”, care se cuvine să fie împlinite din datorie. Mai înseamnă şi, referitor la Dumnezeu (nu la om), „a hotărî ceva”, dar mai cu seamă prin lege, din datorie, şi „a marca ceva cunoscut”. Iarăşi, de la pluralul firaz, „crestături pe coarnele arcului pe care se pune coarda». Tot aşa, o „decizie ce este impusă altuia”, dar mai ales cea poruncită de Dumnezeu, pentru că nu se poate altfel, înseamnă încă „ceva din legea altuia”, sau „ce depinde de datorie”, precum şi „canon”, „dijmă” şi altele asemenea. Iarăşi înseamnă „scut» şi „săgeată nu lungă”, ca aceea pe care o întrebuinţează jucătorii de zaruri. De asemenea cel mai frumos soi de smochini (dactili), mai ales cel care creşte în părţile Arabici celei bogate, numite Oman, dar mai frecvent (precum spuneam mai sus) „datoria” care se cuvine s-o împlineşti neapărat, sub păcat de moarte, după porunca lui Dumnezeu sau după lege.



Sunnet, în mod propriu şi uzual înseamnă „circum-ciziune”. Dar mai înseamnă „aplicare”, „regulă», şi tot ce a spus şi a făcut Muhammed. Iarăşi înseamnă „natură, „neam bun”, „cale”, „rînduială” şi „fel de viaţă”, înseamnă încă un soi de dactili (smochine) de Medina (căci farz înseamnă soiul de dactili din Oman). Mai înseamnă şi „chip”, „suprafaţă”, „frunte”, „faţă”, „chinuire”, „muncire”, „pedeapsă”, iar mai frecvent „lege” şi „regulă prorocească”, cum am zice, fără să comparăm, noi creştinii: „sfat evanghelic”, iar nu porunca obligatorie, şi altele.

După mulţimea cuvintelor limba arabă poate fi numita infinita, căci nu vei găsi nici o noţiune care să nu poarte cel puţin zece denumiri. Au, iarăşi (afară de grăirea figurată, de care limba aceea e foarte îmbelşugată), peste cinci sute / şi aproape o mie de denumiri proprii. De unde varietatea şi multitudinea lexieoanelor limbii arabe, căci pînă acum n-au putut cuprinde într-o singură carte toate cuvintele comune şi proprii ale acelei limbi. De aceea, cînd au nevoie să caute vreun cuvînt, trebuie să vadă lexicoanele a zece sau mai mulţi autori, pînă cînd vor afla denumirea firească şi proprie a vorbei căutate. Pentru că, de exemplu, într-un lexicon se află zece sau douăzeci de denumiri ale aceluiaşi lucru şi tot atîtea în altul, dar nici acestea în primul, nici acelea într-al doilea, căci un autor adună unele iar altul altele în lucrarea sa, adică pe cele ştiute de el sau mai folosite de poporul său. Să vadă cercetătorul acestora lexiconul lui Meninski, intitulat Tezaurul limbilor orientale, ca şi suplimentul aceluiaşi lexicon, în care cititorul va găsi cu adevărat comoara infinită a limbii arabe, deşi şi în acela multe cuvinte mai trebuie completate. Dar destul despre acestea. /

CARTEA A TREIA
[DESPRE „APOCALIPSUL” MUHAMMEDAN]

CARE CUPRINDE HRISME SAU PREVESTIRI

REVELATORII ALE PSEUDOPROROCULUI MUHAMMED,

DESPRE LUCRURILE CE SE VOR INTIMPLA

ÎNAINTE DE A PIERI LUMEA
PARTEA INTII
Generalităţi

Circulă la muhammedani o cărţulie numită Esrarii d je f irit rumuz, adică „Lucrurile ascunse, sau tainele apocaliptice sau revelatoare, spuse prin semnele djefr şi rumuz”, care începe aşa : „Ştiut fie că Dumnezeu este cel puternic, cel ce este, cel ce a adus lumile acestea din nimic la fiinţă şi care şi-a arătat făpturilor puterea, pentru că pe toate le va aduce la sfîrşitul şi la pieirea lor”. De aceea, Muhammed răspundea celor ce-1 întrebau uneori despre sfîrşitul lumilor, că aceasta numai Dumnezeu o ştie. A mai spus că el şi sfîrşitul lumii au venit împreună, însă el a fost trimis ceva mai înainte de sfîrşitul lumii. Rostind aceasta, le-a arătat două degete, arătătorul şi mijlociul. Lucru pe care tîlcuitorii 1-au înţeles astfel : degetul arătător înseamnă credinţa Curanului, pentru că aceştia au obiceiul să facă mărturisirea credinţei ridicînd degetul, iar degetul mijlociu, care este al doilea după cel arătător, arată că după legea Curanului sfîrşitul lumii e foarte aproape, de aceea a fost numit Muhammed cel mai de pe urmă proroc. Pe lîngă aceasta, a mai spus că înainte de sfîrşitul lumii trebuie să se întîmple zece minuni sau semne, la sfîrşitul cărora va veni şi sfîrşitul lumii.

După opinia generală, spune cărţulia, veacul lumii aceştia va fi de şaptezeci de mii de ani. Iar cînd se vor împlini 62960 de ani, 7000 de ani va domina omul. După părerea astrologilor arabi, se spune că în cei patruzeci de ani rămaşi, lumea va rămîne nu numai fără oameni, ci şi pustie de orice făptură. Iar altă descope­rire despre sfîrşitul lumii se bănuieşte că a fost făcuta de Muhammed astfel :

Odată cînd Muhammed se ruga, a venit la el Ga-briel, aducînd două mere din pomii raiului / şi i le-a dat fără să spună nimic, în aceeaşi vreme s-a întîmplat să vină la el nepoţii săi Hasan şi Husein ca să-şi viziteze unchiul şi Muhammed a dat fiecăruia cîte un măr. întorcîndu-se nepoţii acasă, au dat merele dascălului lor spunîndu-i că le-au primit în dar de la unchiul lor Muhammed. Hodje, adică învăţătorul, pricepînd taina lucrului, a mîncat un măr. îndată ce 1-a mîncat, pîntecele i s-a umplut de cunoaşterea tainelor şi i-a crescut prin descoperirea lucrurilor viitoare. Şi astfel, ştiinţa aceea cînd a ajuns de la inimă la limbă, a început să spună celor ce-1 ascultau istoria lucrurilor care aveau să vină. Cînd zvonul despre această minune a ajuns la urechile lui Muhammed, el s-a dus tiptil la Ibni Akib (aşa se numea învăţătorul nepoţilor), şi atingîndu-i pîntecele cu mîna, a ascuns din nou cunoaşterea pe care o luase prin mîncarea mărului, şi 1-a oprit, ca să nu dea la iveală prea multe, zicînd : „Comorile cele prea ascunse ale lui Dumnezeu sînt multe, iar cheile lor sânt limbile poetice”. Sus pomenitul Akîb primise deci multe din acele comori şi le răspîndise în popor.

însă Dumnezeu astfel tocmind lucrul, a binevoit ca numai puţine să fie cunoscute şi înţelese de oameni, iar pe altele le-a şters din memoria ascultătorilor. Iar cele care de pe tablele memoriei au fost adunate în carte sînt cuprinse într-o mie şi şapte sute de rînduri (pe care AH, unul din cei patru urmaşi ai lui Muhammed, le-a însemnat pe piele de cămilă), iar cartea aceea toată se împarte în 28 de capitole, şi fiecare capitol este însemnat cu numele a şaptezeci de împăraţi, pe care de le voi pune la număr, se adună numele a o mie nouă sute şaizeci de împăraţi, care trebuie să se nască şi să domnească toţi la vremea lor. Mai sînt în cartea aceea alte şapte capitole care corespund celor şapte planete ce prevestesc pe cei şapte ifani dintre califi, fiii lui Otman. Dintre ei, primul este Muavie şi ultimul Mervan, fiul lui Muhammed. Domnia lor va dura peste opt ani şi o mie de luni. Sînt încă alte douăsprezece capitole, după numărul celor douăsprezece luni, care trec prin zodiacurile anului, însemnînd domnia aceluiaşi număr de califi, fii de-ai lui Mehdi. Dintre ei primul va fi Abas, iar cel mai de pe urmă Muhammed. De asemenea, se află la sfîrşit un capitol special în care sînt însemnate triburile zise dukeli, care în vechime stăpîneau tot globul pămîntesc. Iar cetăţile făcute de aceste neamuri şi dărîmate cu timpul sînt numărate tot acolo la 21611 care, / toate la vremea lor, vor fi restaurate şi vor fi cîrmuite de către stăpînitorii acelor timpuri.

În aceeaşi carte se înşiră cele zece minuni sau semne prezise de Muhammed care au să vină înainte de sfîrşitul lumii, adică: 1. Arătarea lui Mehdi ; 2. Invazia fiilor lui Asfer; 3. Cucerirea Constantinopolului ; 4. Venirea lui Tedjdjiali, adică a lui Antimuhammed ; 5. Po-gorîrea lui Iisus Hristos ; 6. Năvălirea neamului zis Adiind] şi Madjiudj; 7. Răsărirea soarelui de la apus şi altele (despre care se arată amănunţit mai jos). Iar la sfîrşitul cărţii se aruncă un blestem aceluia care, ştiind aceste taine, le va descoperi barbarilor şi celor neînvăţaţi (înţelegînd pe creştini şi pe ceilalţi care nu sînt muhammedani), cît timp Dumnezeu însuşi va voi să-şi arate tuturor purtarea de grijă şi tăria sa. Dar noi, neştiind acest blestem al lui Muhammed, nu vom omite să descoperim cititorului curios cîte ne-a îngăduit vremea să cunoaştem din tainele lui cele vrednice de rîs.

Cînd, zice, va veni vremea cea mai dinainte hotărîtă, începutul acelui an va trece grabnic şi pe scurt. O, lusuf, tu vesteşte şi rosteşte o urare de la litera ain, aine (adică : oglinzii lumii). Dar sin (litera s) are un nume mai tare. Există un împărat nou, călăreţ minunat ; calea lui e foarte largă şi el va stăpîni mulţi ani multe ţări ; pe unii dintre locuitori îi va lua sub protecţia sa, iar pe alţii îi va izgoni, şi stăpînirea duhliilor va fi părăsită, în aceeaşi vreme ţările Rum, adică ale Greciei, sau ale Europei, şi cetăţile lor şi locuitorii vor pieri din pricina tiraniei şi strîmtorării pe care le va face, pentru că pe cei învăţaţi şi ştiutori îi va pierde, inimile sau sufletele celor săraci le va chinui. Iar tu, căruia ţi s-a dat înţelegere, ia aminte, căci se apropie [vremea] ca acela să fie prins cu laţul ca o pasăre.

Fereşte-te însă şi de litera (r), pentru că şi aceasta nu stă, ci va trece. Iarăşi păzeşte-te .de cîinele care umblă zi şi noapte în jurul inimii (omeneşti), pentru că este prieten cu cel ce se împotmoleşte în acea însingurare. De aceea, peste tot pămîntul vor fi lupte, bătălii şi măceluri. Cei învăţaţi vor pleca, iar cei neînvăţaţi vor rămîne. în acea vreme anul va fi fără nici o veselie şi bucurie. Şi mi s-a spus (zice autorul Apocalipsului lui Muhammed) că atunci boul va fi respectat, asinul plăcut, lupul prietenos, capra urîtă, bivolul va cînta din fluier, boul sălbatic va cînta din harfă, vulpea va ţine măsura glasurilor, iepurele va cînta cu glas omenesc şi dragostea se va întări. O, Salih! (nume propriu care înseamnă „Lume”), împreună cu mesalih (cu „întocmirea lucrurilor”), împreună ziceţi lume : / „Fire şi nume omeneşti are acesta, se vede limpede, dar este înzestrat cu un stomac încăpător”.

În aceeaşi vreme făclia nu va arde, lumina se va ascunde, copiilor le va creşte barba şi cei de curînd născuţi vor grăi. De asemenea, după vremurile acelea se vor arăta o mie de veşti minunate şi ştiri negrăite. Iar tu, cel ce ai cea mai mică parte de cunoştinţă, socoteşte lucrurile şi ia dulceaţa înţelegerii de la sensul acestor litere, pentru că la vremea de mai înainte rînduită se va arăta neamul fiilor Asfer (prin care se înţelege poporul sîkalab, adică cel slav), înaintea căruia va merge, sau a cărui căpetenie va fi Ildji Asker care, cînd se va arăta, vor fi pe Marea Grecilor trei bătălii mari, şi alte două pe Marea Ionică. După venirea acestui neam, litera mim (m) va fi strîmtorată de litera kaf (k) care cu puterea lui Hemze (Samson) şi cu semnul lui (litera hamze cuprinde jumătatea sunetului alfa = a) va înconjura tăria cetăţii şi va fi aruncată din ea de un necredincios, pentru că acest neam este ca o corabie plină de noutăţi, care împrăştie raze, stea fatidică sau făcătoare de rele, şi născocitor de mari tulburări (care se năpusteşte ca lupul asupra oilor). Dar tu, cînd vor propăşi aceşti răi, nu slăbi cu duhul, nici nu deznădăjdui, pentru că Egiptul veghează şi va atrage toate în orice ţară îi va plăcea şi va face ce voieşte. Vei vedea atunci litera elif (a) mergînd înaintea literei sin (s), sau sin (s) mergînd înaintea lui elif (a). Acestea vor fi pricina pentru care cei închişi în temniţe se vor .dezlega cu puterea unui prunc preafrumos, care în scurt timp va cuceri insulele arabe.

Şi nu trebuie atunci să poarte ranchiună oamenilor cu ochi ageri, adică tătarilor, căci nu va face aceasta decît cel care, şezînd cu mîinile în sîn în casă, nu va veghea. Deci vino, tu, cel fericit dintre oameni, arată litera ias (i) împreună cu litera elif (a), în anii aceia cînd va veni din Arak (provincie în împărăţia perşilor) şi va fi un prunc frumos la faţă, cu mîinile deschise (adică darnic), faţa luminoasă, înalt la stat, cu chipul oacheş sau castaniu, al cărui nume este cunoscut de la jumătate, pentru ca pe cei legaţi îi va dezlega, şi-i va slobozi pe cei ferecaţi în cătuşe. Şapte făclii sau sfeşnice va aprinde, va avea nouă începătorii, dar va face o singură greşeală.

Trecînd această vreme, dominaţia arabă va cădea şi nişte insule din Grecia se vor pustii, iar cealaltă Grecie se va odihni în pace şi linişte. Multora li se va părea / că s-a apropiat sfîrşitul lumii, dar el nu va fi încă, pentru că după nouă generaţii ale pruncului aceluia se va naşte un alt prunc care va domni la Roma. Amar va fi atunci stării sau Imperiului roman, în numele acelui prunc se vor scrie două litere mim (m-m), al căror sens este sau Muhammed sau Mahmud.

După nouă sute (poate de ani) va înceta stăpînirea unei naţii foarte răspîndite şi stăpînirea aceea va trece la o altă naţie. Cei iscusiţi în ştiinţe, care vor ieşi din ţara Arak, vor fi ucişi, iar cei mai ticăloşi şi neînvăţaţi vor ocupa principate foarte mari. Şi a zis Dumnezeu că va răsări [atunci] o odraslă, adică un sultan preaînalt, al cărui nume va avea la mijloc mim (m), şi că va fi cuprins de o îndoită spaimă kaf (k), însă spaima nimic nu-i va folosi. Şi a spus prorocul că aceste nume sînt apropiate între ele, pentru că literele djim (dj) trebuie să se transforme în sin (s) şi prin aceea să se proslăvească. A mai spus că prin litera kaf (k) trebuie înţeles neapărat Kaisar (Caesar) . Iar în zilele de pe urmă, un oarecare Selim (care sub litera 5 vrea să fie numit) va smulge insulele din apus de la litera k. Şi adunînd literele djim (dj), şi de la djim chemînd literele elif (a) şi nun (n), vor stîrni sîngeroase bătălii. Dar nun (n), cu ajutorul lui Dumnezeu şi cu tovarăşul său sin (s) vor obţine stăpînirea peste apus şi răsărit, chiar pînă la venirea lui Mehdie . Dar nu vor lipsi duşmăniile şi cumplitele împotriviri dintre ei, a căror cauză se spune că ar fi un Ali. Căci sin (s), primul în grad, lacom de stăpînire şi iubitor de slavă, se va sili să atragă la sine întregul glob al pămîntului ; însă nu va aduce oamenilor altceva decît distrugere şi pustiire.

Iarăşi a zis că între cei şapte mai tari (cel mai înalt şi mai puternic dintre ei fiind un oarecare Muradin) care va domni (se înţelege ani sau luni, dar nu se arată) se vor ridica bătălii şi vor fi căderi înfricoşate. Dar întrucît sin (s) se va apropia în chip nelegiuit să răpească stăpînirea, chiar în clipa cînd se va sui pe tron, stăpînirea rum (grecească sau romană) va trece la neamul numit seldje. După acestea, venind ultimul sin (s), va omorî litera mim (m), pentru că a zis : „Sin (s) care 1-a omorît pe mim (m) cu tăria şi puterea lui ain (a) e prins, aruncat în temniţă şi va fi ucis”. Iarăşi a zis : „Cel ce-a fost închis / chiar în cetate, şi încă sub semnul lui sin (s), va ieşi şi-1 va prinde pe ucigaşul ain (a). Iar ultimul kaf (k) îl va prinde şi pe acest sin (s), reluîndu-şi casa şi tronul”.

în timpul acestor frămîntări, pe Marea Grecilor, la ţărmul Constantinopolului, va fi de trei ori bătălie şi în ascuţişul săbiei va fi cădere şi mare măcel, în aceste războaie poporul cetăţii va pieri tot, o parte de sabie iar alta mîncat de foame, aşa că printre cei vii nu va rămîne nici un om în stare să îndeplinească vreun lucru. După aceasta, necredincioşii (creştinii) se vor aduna de pretutindeni şi vor năvăli în ţările musulmane şi biruitorii vor fi strîmtoraţi de supuşii lor. în vremea aceea, cine are minte sănătoasă să caute să fugă pe munţii cei mai înalţi şi să-şi caute acolo scăpare şi să nu gîndească sau să facă altceva decît rugăciuni către Dumnezeu.

A mai zis că în vremea aceea (după cum ştie Dumnezeu) va fi un potop de sînge care va acoperi faţa pă-mîntului, pentru că Dumnezeul cel unul şi tare a porun­cit să fie aşa. Iarăşi a zis că între elif (a) şi mim (m) se va stîrni un groaznic război, în care luptă unul din ghain (g) va pierde litera keaf (k subţire) şi-1 va face mucenic al lui Dumnezeu. De asemenea, trecînd acestea se va arăta o seminţie pe care de vreo cîteva sute de ani nimeni n-a văzut-o. Oamenii aceştia iubitori de pace vor învinge pe necredincioşii creştini şi le vor pustii ţările şi mai cu seamă provinciile francilor, şi chiar Romei îi vor pricinui foarte mare pagubă.

Dar Ali (unul din cei patru urmaşi ai lui Muhammed) zice : „După nouă sute [de ani] ţările răsăritene vor începe să decadă şi să se pustiiască, iar neamul beni asfer (al fiilor lui Asfer) va începe să ridice semne de războaie. Din acest neam se va arăta un bărbat foarte renumit şi deosebit dascăl al bisericii şi cucernic, iar numele lui va fi asemănător cu numele prorocilor. El se va arăta în anul al nouălea, va excela în elocinţă prin care pe mulţi îi va întoarce către el. După ce va domni, va muri peste cîtva timp, în preajma unei cetăţi slăvite, pe malul unui rîu mare. în timpul domniei lui vor fi foarte mari neînţelegeri, băutură de vin, ceea ce înseamnă sînge, mîncare de ouă (ceea ce înseamnă molimă), iar ţările din răsărit vor fi chinuite de foame”. Acelaşi Ali a zis: „După un ciclu lunar complet vor fi întemniţări, izgoniri şi strămutări”.

Se spune că ciclul lumii de la facerea lui Adam se împlineşte în anul 7000 ; / anul se încheie prin rotaţia unei primăveri şi a unei ierni ; iar cele douăsprezece zodiace alcătuiesc o primăvară şi o iarnă (adică trecînd soarele de la un Nevruz la altul ; Nevruz înseamnă echinocţiul de primăvară). Luna pe care o vedem revenind de douăsprezece ori în acelaşi punct descrie un an întreg, deşi potrivit anului solar socoteala este alta. De aceea luna Muharrem (considerată drept prima lună) uneori cade iarna, alteori primăvara. Căci după calculul anului solar, la treizeci de ani o dată revine luna împreună cu soarele în acelaşi zodiac. Embolie însă, anul solar se încheie în două sute zece ani.

PARTEA A DOUA


A „APOCALIPSULUI» MUHAMMEDAN
Despre minunăţiile sau semnele

care premerg sfîrşitului lumii



Ia aminte, tu, ca să înţelegi ce taine şi minuni sau semne vor veni, premergătoare sfîrşitului, pieirii lumii . Cartea aceasta plină de taine ne-a transmis că prorocul a binevoit să ne descopere şi să ne vestească mai dinainte că sfîrşitul lumii trebuie să se arate în fel şi chip. Căci zice: „Sînt trimis de la Dumnezeu preasfîntul cu puţin înainte de sfîrşitul lumii şi a pus mîngîierea mea sub umbra harem (adică a templului de la Mecca), ca să vestesc că mai întîi trebuie să se arate neamul fiilor lui Asfer şi preasfîntul Mehdi, căci aproape de sfîrşitul lumii acesteia va veni acest calif al lui Dumnezeu (adică prinţul locţiitor) şi cînd se va umple lumea de răutăţi şi fărădelegi va îndrepta, prin dreptatea pe care o va face, căderile fiilor omeneşti, iar pe săraci şi pe oropsiţi îi va îmbogăţi cu toate bunătăţile şi va împlini fără de nici o îngăduinţă poruncile lui Dumnezeu (adică Mehdi cel sfînt va face toate acestea).

Prorocul a arătat şi semnele care vor premerge acestui Mehdi, anume că deşi vor fi duşmănii şi certuri, mezcid-ele (templele) vor fi foarte multe, dar cei ce se roagă în ele foarte puţini la număr ; în cumpărături şi negustorii nu se va face deosebire între ce e drept şi nedrept, îngăduit sau oprit, pentru că şi aşezările lucrurilor şi cei ce aplică aceste aşezări vor citi prea bine cartea / legii (Curanul), dar nu vor şti să folosească dreptatea. Şi chiar dacă unii vor şti, o vor face pentru agonisirea de bani şi pentru cîştig, rău ce va veni peste ei ca o molimă. Femeile vor încăleca pe cai ca şi căpeteniile, vor judeca şi vor porunci oamenilor ; băieţandrii vor primi rang de senatori, îşi vor zidi case înalte şi cu mare întreţinere, ca să aibă vază în popor, iar cel ce iubeşte fapta bună va fi urît. Toţi vor munci pentru lucrurile lumeşti şi pieritoare. Pudoarea femeilor va dispare şi vor încăleca una pe alta. Şeicii mincinoşi şi înşelători (autorităţile spirituale sau învăţătorii) se vor înmulţi. Principii, în loc de dreptate, vor face schingiuire şi vor fi răutăcioşi, perfizi şi vicleni. Ulema (cei învăţaţi şi iscusiţi în lege) vor fi destrăbălaţi şi răstălmăcitori ai legii. Cadî-ii (judecătorii) , momiţi de daruri, vor face simonie. Făţărnicia, desfrînarea, promiscuitatea şi păcatul sodomiei (adică culcarea desfrînată cu parte bărbătească) vor fi făcute pe faţă şi fără nici o ruşine. Vinul vor începe să-1 bea ca apa ; răii şi jefuitorii vor avea întîietatea, iar cei buni şi blînzi vor fi striviţi. Fecioarele vor căuta agoniseli prin desfrînarea trupului, zidindu-şi palate preaînalte şi-şi vor închipui că se află sub un arc de triumf, ca însuşi cezarii (împăraţii grecilor) . Vor fi mulţi clevetitori care, sub pretextul zelului, vor provoca certuri şi duşmănii. Femeile vor începe a face cumpărături în piaţă şi ca o cireada de boi vor hoinări pe uliţe, îmbrăcîndu-se în haine bărbăteşti şi părîndu-li-se că sînt bărbaţi ; ele vor înghiţi averile orfanilor, iar cei învăţaţi cu cele îngăduite vor suferi strîmtorare de la cei ce s-au abătut de la cele oprite. Domnitorii vor numi pentru administrarea lucrurilor mari şi grele pe cel mai prost şi mai nevrednic. Pe apostaţi şi turburători îi vor proclama drept bărbaţi paşnici şi preabuni. Femeile vor bea vin, iar cei săraci vor fi flămînzi. Cei strîmtoraţi nu vor fi auziţi. Cei mai mari vor fi hrăpăreţi, răi şi nedrepţi, păstorii – lupi, domnitorii beţivi, iar vizirii lacomi. Ştiinţa Curanului şi împlinirea lui vor rămîne ca o umbră. Filosofia îşi va închipui că se află sub coroană şi sub veşminte. Vînzătorii vor avea mărfuri false şi celor bogaţi le vor cîntări drept, iar celor săraci – nedrept. La vînzare vor fi înşelăciuni şi prefăcătorii, iar milostenia cea poruncită de Dumnezeu nu vor vrea să o dea celor lipsiţi, şi pe alţii îi vor împiedica să facă aceasta. De împodobirea trupului vor avea foarte multă grijă. Teologii vor tălmăci cuvîntul lui Dumnezeu schimonosit, îndulcind numai cuvintele. Cunoaşterea cea adevărată va pieri şi vor da hotărîre nedreaptă pentru uciderea şi pierzania altuia. Vor născoci diferite secte, felurite / eresuri şi chipuri numeroase de rînduieli şi reguli. Vor alcătui canoane şi rînduieli noi după deşteptăciunea şi voia lor şi, aplicîndu-le, îl vor face pe cel drept, nedrept şi pe cel nedrept, drept. Rudele şi încuscriţii îşi vor face rău unul altuia ca nişte potrivnici şi duşmani prea răi, cu nenorociri şi strîmtorări. Se vor ridica mulţi născocitori de lucruri noi şi răstălmăcitori de lege, unul după altul, şi se vor strădui fără întrerupere să se învingă unul pe altul şi să se depăşească în răutate. Cei învăţaţi vor fi îndepărtaţi de intrările la sultani şi opriţi să se apropie de ei. Şi a zis prorocul : „Va fi după aceea o vreme cînd poporul meu va rămîne numai cu numele legii şi numai umbra sau semnul credinţei musulmane. Numele Curanului va fi doar amintit şi vor apare nişte urme ale ştiinţei, pentru că vor avea aurul drept legiuitor şi lăcomia drept lege. Cu puţine nu se vor mulţumi, şi cu multe nu se vor sătura”.

A mai prorocit apostolul lui Dumnezeu (adică Mu-hammed) : „Peste nouă sute de ani ai erei mele (adică de cînd au început să se numere anii muhammedani), va fi îngăduită lepădarea de bunăvoie şi îndepărtarea (de învăţătura Curanulut), pentru că oamenii din timpul acela vor socoti cele necurate şi oprite drept curate şi îngăduite, nu vor asculta cuvintele şi învăţăturile celor iscusiţi în ştiinţe, nici pe mărturisitorii învăţăturii celei adevărate, de aceea învăţaţii vor fi învinşi, iar ereticii învingători. Dar cînd se vor petrece toate acestea între oameni, mînia lui Dumnezeu nu se va depărta de la ei, va năvăli o molimă necurmată, va stăpîni lipsa de pîine şi scumpetea legumelor. Şi, într-un cuvînt, nimeni nu va putea fi netulburat şi liniştit în starea sa. Vor fi ploi năprasnice şi distrugătoare, care vor aduce boli de nevindecat, foamete, secetă, furtuni, înfricoşate şi necontenite cutremure de pămînt vor pricinui de multe ori oamenilor spaimă şi groază. Dar dacă, pedepsiţi fiind, nici după aceasta nu se vor pocăi, necredincioşii vor smulge stăpînirea din mîinile musulmane şi cu îngăduinţa lui Dumnezeu protivnicii vor fi pretutindeni şi întotdeauna învingători şi [musulmanii] nu vor reuşi în eforturile şi lucrurile lor. Pînă ce va năvăli neamul fiilor lui Asfer şi pînă ce se va arăta sfîntul Mehdi, ei vor fi în lupte şi necazuri. Dar cînd va veni Mehdi, credinţa musulmană se va însănătoşi din nou, urmînd pe rînd semnele sfîrşitului lumii. Iar ultimul dintre ele va fi cel prezis de însuşi prorocul, cînd a spus : „Să ştie poporul meu că mai înainte de a pieri lumea el va stăpîni tot globul pămîntesc, de la / apus pînă la răsărit, şi deşi va avea uneori pace cu necredincioşii, trebuie totuşi să pornească iarăşi la război spre pierzarea lor, pînă ce se va împlini ceea ce am prezis”.


ARTICOLUL ÎNTII AL PROBOCIEI


Despre invazia beni asferilor

Cauza invaziei fiilor lui Asfer va fi – zice – faptul că toate naţiile din întreaga lume vor dori în zilele de pe urmă să cucerească Roma. încă de pe vremurile lui Noe, coborîtor din seminţia lui Sim, pînă la timpurile lui Nuşrevan, persanii au avut monarhia mondială şi toţi oamenii se temeau de stăpînirea lor, îi respectau şi, venind la împăratul persanilor, i se închinau în cetatea de scaun numită Hedain . Pe urmă, cînd urmaşii stăpînirii lui Nuşrevan s-au sfîrşit, stăpînirea a trecut la Horasan (la parthieni). Căzînd şi aceasta după cîteva veacuri, monarhia au deţinut-o egiptenii, de la egipteni stăpînirea lumii a trecut la greci şi la romani, cărora li s-a închinat toată lumea şi i-a recunoscut drept stăpîni. Dar după aceea, datorită înmulţirii fărădelegilor şi destrăbălărilor şi păcatelor omeneşti de moarte, ur­mează ca stăpînirea monarhică a lumii să treacă neapărat la necredincioşii beni asfer. Dar mai ales pentru că, după cum a binevoit prorocul să spună, începutul fie­cărui capitol din Curan cuprinde un înţeles tainic şi face cunoscută o prevestire ascunsă, înţeleasă numai de cei învăţaţi, cărora Dumnezeu le-a dat o ştiinţă anume; de aceea, în vremea ce va să vie, îngăduind şi poruncind Dumnezeu ca toate cuvintele prorocului să se împlinească, necredincioşii vor strica pacea pe care o aveau mai înainte cu musulmanii şi vor face cu toţii alianţă şi învoială, adunîndu-se 960 000 de necredincioşi (creştini) şi vor năvăli cu mare avînt asupra musulmanilor.

Cauza pentru care a fost stricată pacea am văzut-o astfel în carte : într-o zi foarte de dimineaţă, în cetatea de scaun a beni asferilor, luînd diavolul chip de om / şi stînd pe o piatră va ridica steagul şi va striga poporului adunat acolo : „O, voi, neamuri creştine, de ce staţi ? A venit prilejul şi norocul vostru să vă răzbunaţi pe musulmani”. Iar cînd toţi oamenii se vor aduna să audă glasul şi vorbele lui, diavolul va dispare. Uimit de noutatea acelui lucru, poporul va rămîne pînă seara şoptind şi turburîndu-se. La căderea nopţii, toţi se vor duce la ale lor. în noaptea aceea diavolul se va arăta iarăşi şezînd între coarnele unui bou şi va începe cu glas mare să repete cele zise mai înainte. Iar ei socotind că boul le-a prorocit, vor spune căpeteniilor lor că acest semn le-a fost dat de la Dumnezeu. De aceea, toate căpeteniile se vor îndemna unul pe altul prin solii reciproce să strice pacea şi să înceapă războiul cu musulmanii. Şi astfel, adunîndu-se toţi necredincioşii şi năvălind cumplit în ţările musulmane, se vor face multe şi sîngeroase lupte în ţările din apus şi vor ocupa toate ţările şi părţile apusene. Pe femeile, feciorii şi fetele musulmane le vor duce în robie, dar popoarele egiptene, plătind răscumpărarea cu bogăţiile lor, îşi vor elibera familiile din captivitate. Şi Ierusalimul îl vor cuceri, şi toate ţările le vor subjuga, întorcîndu-se apoi spre Europa, vor lua Con-stantinopolul prin asediu şi vor goni oştirea musulmană pînă la Alep ; lîngă Alep va fi o bătălie cumplită, dar şi acolo fiind biruiţi, musulmanii vor fugi la Şam (Damasc) şi vor pune semne pe cîmpiile dintre Alep şi Damasc.

Gonind mereu berii asferii după dînşii, vor înconjura pe musulmani în cîmpiile acelea şi astfel, stîndu-le de amîndouă părţile, iată că din părţile Medinei vor veni 70 000 de musulmani în ajutorul alor lor, aşezîndu-şi tabăra lor aproape de aceea a beni asferilor. Cînd îi va vedea neamul asferilor, va trimite soli la principii şi căpeteniile lor, zicîndu-le : „O, voi, oameni din Medina ! Noi n-avem nici o duşmănie cu voi, ci cu aceia care au răpit şi au robit nu de mult pe feciorii, fetele şi femeile noastre. Depărtaţi-vă deci şi vedeţi-vă de treburile voastre şi de starea stăpînirii voastre”. Auzind oştirea musulmanilor din Medina acest lucru se vor împărţi în trei, şi o parte va zice : „De vreme ce aceştia n-au cu noi nici o vrajbă şi nu arată nici o pricină de război, să ne retragem mai bine”. Şi astfel, depărtîndu-se vor pleca la ale lor (pe aceştia Dumnezeu îi va socoti împreună cu clevetitorii şi cu nebunii). Iar două părţi vor răspunde : „Deşi voi n-aveţi nici o duşmănie împotriva noastră, avem noi cu voi una / foarte mare, căci am venit să dăm ajutor şi uşurare musulmanilor noştri”. Şi începînd între ei o luptă crîncenă, şi făcîndu-se bătălie cumplită, medinenii vor birui şi vor goni pe beni asferi. îi vor urmări pînă la cetatea lui Constantin, vor strîmtora cetatea printr-o încercuire strînsă şi, făcînd un asalt straşnic cu strigătul „Allah ! Allah!”, vor intra în cetate, în timp ce musulmanii se vor îndeletnici cu legarea, robirea şi uciderea, diavolul, suindu-se pe un munte foarte înalt, va striga şi va zice : „Voi vă osteniţi cu dobîndirea cetăţii acesteia, iar casele şi copiii voştri le-a prăpădit Tedjdjial (Antimuhammed)”. Auzind aceasta de la diavol, musulmanii vor părăsi lupta şi se vor întoarce acasă.

După alungarea acelora, moravurile omeneşti se vor face şi mai rele : se vor statornici viclenia prietenilor, înşelarea vecinilor, nu se vor săvîrşi nici un fel de rugă­ciuni şi milostenii. Toţi vor începe a se îngriji numai de lucruri lumeşti ; în mezcide vor trăncăni vorbe de tîrg şi deşertăciune ; bărbaţii vor fi supuşi femeilor lor, iar fiii nu vor asculta de părinţi. Neamul următor va huli pe cel dinaintea lui, îl va calomnia şi blestema. De aceea Dumnezeu va trimite peste ei zilnic mînia sa prin cutremure de pămînt şi eclipse de soare şi de lună. învăţătura Curanului şi bunăvestirea lui vor fi dispreţuite, între necredincioşi şi musulmani nu vor lipsi în-frîngerile şi bătăliile. De pretutindeni vor scoate capul răpitorii şi pustiitorii, dintre care cel mai rău va fi cel numit Ashibet. Acesta, venind la Damasc, va pricinui mari şi nemaiauzite nenorociri, va spînzura pe un om cu numele Ali şi o femeie numită Fatme, de aceea însuşi Dumnezeu îl va omorî pe tiranul acela, iar din oamenii lui vor scăpa numai doi şi, fugind în ţara Horasan, vor vesti celorlalţi despre înfrîngerea lor. După aceasta se va scula un alt tiran suflînd cu furie, numit Sefiali, care se trage cu neamul din feciorii celor robiţi. Acesta se va arăta mai întîi din Emen (Arabia cea bogată) , va intra în Medina şi Keabe (Mecca) , dar va pieri pe neaşteptate în mijlocul cetăţii. După aceasta va veni Kahtani şi Djermini , amîndoi năvălitori foarte răi şi nelegiuiţi, care vor aduce omenilor mare nenorocire şi rău de nesuferit, în ţările cele mai îndepărtate ale bem . asferilor, aproape de Hut (China) , este un alt neam poreclit „pui de drac kantur”. Din acest neam se ; spune că va porni un necredincios împotriva Rum-ului (Romei sau Europei) cu hoardele sale, precum au făcut şi beni asfer şi se va sili să cucerească acea parte a lumii / şi s-o atragă la sine. Cu un cuvînt, toată lumea se va umple de tulburare şi răzvrătire.

Iarăşi a zis prorocul: „în vremea aceea se vor arăta treizeci de oameni care, lăudîndu-se, se vor intitula pro­roci ai lui Dumnezeu şi pe mulţi dintre cei slabi cu duhul îi vor înşela, ca nişte premergători ai lui Dedj-djial. Dar Dumnezeu repede îi va tulbura, pentru că musulmanii cei adevăraţi, cînd se vor simţi reduşi la o stare atît de smerită şi umilă şi pogorîţi în adîncul cel mai de pe urmă al relelor, vor striga către Dumnezeu şi vor cere cu inimă curată izbăvirea de atît de multe şi atît de grele rele. Iar Dumnezeu, milostivindu-se, va auzi rugăciunile lor şi va trimite în lume pe sfîntul Mehdi274, care va împăca lumea cu dreptate şi o va reînnoi, pe săraci îi va îmbogăţi, pe cei căzuţi îi va ridica. Se crede că Mehdi va veni din ţara de la apus (sau cum se poate tîlcui altfel, din Africa), însă venind din Buhara, o clipă se va vedea la Mecca. De el se vor apropia îndată 70 000 dintre fiii lui Isaac, care-1 vor aclama ca pe împăratul lor. In aceeaşi vreme va ridica Dumnezeu trei sute treisprezece proroci de cei din ve­chime, care vor fi ceauşii lui Mehdi, adică executorii poruncilor lui. Acest halife 276 al lui Dumnezeu s-a năs­cut (sau se va naşte) în zilele seifikatîdi şi burhanisa-tudi277. Dar pentru că se va naşte în luna cînd steaua norocului bun se va afla în cel mai fericit zodiac, va fi halife al lui Dumnezeu, sau locţiitorul lui Dumnezeu pe pămînt. El va învinge pe beni asferi şi-i va tăia cu sabia, va lua de la ei Constantinopolul şi-1 va cuceri cu mînă puternică. După această victorie, Mehdi se va aşeza în pustiu (al Arabici) şi în ţara Aden (din Arabia cea bogată), transformînd-o în cîmp. Va veni pe urmă şi va zidi în pustiul Kiuif (al bufniţei) o mare djeami. Ebusuud a transmis după acelaşi proroc (Muhammed) că Mehdi are să vină din fiii Fatmei, fiica lui Muhammed. „Deci vă poruncesc (zice Muhammed), celor cărora vi se va întîmpla să trăiţi în lume în vremea aceea, ca atunci cînd veţi auzi de numele şi slava lui Mehdi, să vă apropiaţi de el şi să-i arătaţi slujbă de ascultare”. Şi chiar dacă unii dintre învăţaţi vor încerca să tulbure şi să ia în rîs lucrurile sau faptele lui, pe urmă judecind şi cunoscînd lucrul mai bine, şi aceia îl vor cinsti şi se vor supune poruncilor lui. Apoi se va război şapte sau nouă ani necontenit, iar după acei ani se va duce în Cin (China), unde-şi va lua femeie, din care i se va naşte un fiu, care va fi pecetea şi cel de pe urmă dintre fiii lui David prorocul. /



Yüklə 1,69 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   19




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin