Religiei muhammedane


CAPITOLUL, AL TREIZECI ŞI OPTULEA



Yüklə 1,69 Mb.
səhifə18/19
tarix01.11.2017
ölçüsü1,69 Mb.
#25998
1   ...   11   12   13   14   15   16   17   18   19
CAPITOLUL, AL TREIZECI ŞI OPTULEA
Despre logică, retorică

şi altele


Mantîk

Logica o numesc cu un cuvînt arab Ilmii mantîk Ei o predau în şcoli tradusă toată în limba arabă cuvînt cu cuvînt după cea a lui Aristotel / (căci nici o ştiinţă nu se audiază la ei în altă limbă decît în cea arabă) ; mai întîi medhal, adică introducerea, sau începutul, termenii logici şi definiţiile, apoi cele cinci glasuri ale lui Porfirie, după aceasta cele zece categorii ale lui Aristotel (pe care ei le numesc şart sau condiţii) şi, trecînd cărţile topice şi analitice, se opresc la silogismele demonstrative (pe care le numesc delili burhan) şi la cele sofistice (la ei delili halat). Dar dialectica o întrebuinţează numai în disputele fizice, căci despre învăţăturile teologice afirmă că ţin nu de cugetare, ci de credinţă şi de tradiţie, după cum vom arăta în capitolul Despre jurisprudenţă .



Ilmii kelam

în retorică (numită la ei Ilmii kelam, adică ştiinţa grăirii), pot spune cu îndrăzneală că neamurile orientale nu sînt cu nimic mai prejos decît cele occidentale, căci după firea lor toţi înclină spre elocinţă, mai cu seamă arabii, persanii şi turcii ce le urmează lor. Dacă ar auzi cineva pe un predicator muhammedan ţinînd o cuvîntare, mai cu seamă cînd îşi extinde cuvîntul la virtuţile morale şi la vicii, ar zice, dacă nu mă înşel, că Demostene al grecilor şi Cicero al latinilor fac oratorie în dialectul turcesc. Dacă ar citi cineva cărţile istorice, poetice şi cele de poveşti, dar mai cu seamă cartea zisă Humaiun-name şi le-ar înţelege perfect, le-ar socoti fără îndoială că sînt mult mai elocvente decît toate cele europene. Cauza este că nu numai ascuţimea înţelegerii (care socotesc că este dăruită de la natură în mod egal tuturor oamenilor potrivit cu temperamentul lor), ci şi bogăţiile infinite şi comorile inepuizabile ale cuvintelor şi stilurilor din limbile arabă, persană şi turcă dau o înlesnire şi o abundenţă de elocinţă, aşa că întreaga cuvîntare se vede că ţîşneşte din gura retorului ca un izvor pururea curgător. Şi nu le poate fi imputat ca incorectitudine (căci ei socotesc că este un lucru deosebit de ingenios) faptul că fac fraze peste măsură de lungi, aşa încît o întreagă epistolă, afară de titlul introductiv (pe care îl numesc dibadjei kelam) poate consta dintr-o singură frază ; căci într-adevăr, după natura dialectului e foarte ingenioasă şi frumoasă. La fel, cînd cuvîntarea este extinsă şi lungă, frazele ei nu se termină decît cînd se va termina şi partea respectivă din cuvîntare. /



Hîkmet

Fizica o numesc cu un nume special hîkmet, iar după cuvîntul grecesc feilusufie , învăţătură în care urmează întru totul sau simplu vorbind, pînă la talpă, lui Aristotel, ca cel mai mare dintre filosofi. Obişnuiesc să o predea discipolilor lor traducînd întregul text al lui Aristotel în limba arabă. Ce înţeleg şi ce opinie au despre principiile lucrurilor naturale am arătat în capitolul Despre creaţia universurilor . Sînt şi unii care-l laudă pe Democrit (cartea a patra, cap. 6, fol. 101). Dintre arabi foarte lăudat este la ei un anume Lokman , care a fost în aceiaşi ani cu Muhammed, şi Ebitlisina (numit de ai noştri Avicenna), cărora le urmează fie în fizică, fie în arta medicală. Unii citesc cărţile lui Platon şi preceptele lui Socrate, dar adău-gîndu-le basme, deşi însuşi lucrul şi materia propuse în ele nu sînt poveşti. Căci dacă vom scoate unele lucruri introduse acolo care înclină spre religia lor şi se sprijină pe fundamentul învăţăturii Curanului, toate celelalte care ţin de poruncile etice nu trebuie să fie respinse.



Adab

La muhammedanii din Constantinopol (despre a cărui populaţie nimeni nu ignoră că este alcătuită din toate naţiile lumii), în şcolile mari, dar mai cu seamă în şcoala de la curtea sultanului, se învaţă foarte sîrguincios, sau înainte sau după fizică, filosofia morală, pe care ei o numesc ilmi adab . Cu toate că rînduiala ar fi cerut să vorbim aici şi despre această ştiinţă, cum ea nu este universală, nici comună tuturor neamurilor care-l mărturisesc pe Muhammed, şi pe lîngă aceasta pentru că nici noi n-avem o ştire perfectă des­pre învăţătura morală a tuturor neamurilor orientale, o lăsam de o parte. Vom spune cîte ceva, mai jos, în capitolul Despre învăţătura civică şi morală a otoma­nilor, adică în cartea Despre guvernarea Imperiului otoman .



Hîkmet ştiinţa medicală

Arta şi ştiinţa medicală , cu cît se răspîndeşte mai mult la muhammedanii contemporani şi e folosită mai tare, cu atît se află într-o eclipsă mai mare după cum vedem, şi abia dacă ei o mai cunosc perfect. Căci sub numele de doctor se înţeleg numai lecuitorii şi farmaciştii. Ei citesc şi tîlcuiesc pe Avicenna arabul (căci din cărţile lui Lokman nu se găsesc decît oarecare părţi mai rnici şi sentinţele care privesc mai degrabă îndreptarea moravurilor decît înzdrăvenirea boalelor) şi Hippocrat (la ei Bugrat) şi Galenus (la ei Djealinus) ai grecilor. Dar lipsind teoria, foarte săracă este şi practica, întrucît / n-au putut niciodată să pătrundă şi să înţeleagă intenţia autorilor. De aceea, amuzîndu-se cu acele doftorisiri simple, nu fac altceva decît să scrie celor bolnavi reţete (numite de ei nusha) ale înaintaşilor, mai ales ale părinţilor lor, adunate în cărţile lor. Căci cugetarea dificilă a lui Hippocrat, care e baza întregii arte medicale, nu este deloc luată în seamă, de aceea cei mai învăţaţi (ulema) şi demnitarii turci (afară de sultan, care nici acum nu permite să i se ia pulsul de către un medic de naţie şi religie străină) îşi doftoricesc totdeauna trupurile lor neputincioase cu medici creştini şi iudei.



Voi da un exemplu petrecut nu prea de mult şi cunoscut multora privind izgonirea artei şi ştiinţei medicale din Turcia. Actualul sultan Ahmed, în al treilea an al domniei sale, fiind de aproape 40 de ani, s-a îmbolnăvit de variolă şi la începutul bolii 1-a chemat pe arhiatru, care se numea Nuh effendi, de neam din insula Cipru . Acela, luîndu-i pulsul, a socotit că e o febră mare (căci termenii şi numele bolilor le cunosc la perfecţie din cărţile lui Galenus şi ale lui Avicenna) şi i-a propus medicamente febrifuge şi purgative, în a cincea zi de la începutul bolii (adică după ce însuşi natura i-a dat semne încurajatoare), i-a luat sînge, dar în ziua a şaptea sultanul s-a apropiat de ultima nenorocire a vieţii. Venind vizirul de atunci, slăvitul Ali-paşa, a poruncit cu străşnicie camerierilor interni din palat ca nu cumva să spună cuiva de boala sultanului, care se complica în fiecare zi. Numai în a unsprezecea zi au apărut petele de variolă, nu mari, dar negricioase, pe tot corpul. Şi astfel bakimbaşi (aşa îl numesc ei pe arhimedic) a priceput tîrziu boala şi după cum spune zicala, tîrziu a început să pregătească şi doctoria. Aşadar cînd au apărut acele pete de variolă 1-a anunţat pe vizirul cel mare că s-a dus nădejdea de viaţă şi înzdrăvenire a sultanului. Dar vizirul, înţelept (poate şi fidel), a poruncit îndată să cheme la consult pe cei mai slăviţi medici care au putut fi găsiţi atunci la Constantinopol, creştini şi iudei, şi anume pe Andrei Likinie, grec din Epidaur, arhimedicul curţii noastre , pe Le Duc francezul, arhimedicul rezidentului francez şi al treilea pe un iudeu oarecare şi le-a permis să discute boala sultanului. De pulsul sultanului însă nu le-a dat voie să se atingă, aşadar li s-a poruncit să pună diagnosticul după observaţiile / arhimedi-cului. Medicul francez, fiind liber şi supus altei autorităţi, a zis zîmbind : „Domnule vizir, noi putem trata numai pe oameni ale căror trupuri sînt supuse artei medicale, iar nu pe cele iluzorii, după cum îl ţineţi voi pe sultanul vostru. Dacă nu mă voi atinge de pulsul lui, dacă nu-i voi vedea limba, de nu-i vom examina urina etc., eu nu pot discuta şi sfătui, aşadar nu se cuvine şi nici nu pot pronostica nimic precis şi ferm, nici sa ajut neputinţei lui”. La aceasta vizirul a zis : „Oare nu credeţi pe domnul arhimedic care de la începutul bolii a observat cu toată sîrguinţa toate simptomele ?” Francezul a zis: „Arta medicală nu este ca învăţătura lui Muhammed, care constă numai dintr-o singură credinţă şi opinie, ci este cuprinsă în anumite principii şi in alte indicaţii şi aforisme. A vindeca pe cel ce nu e de faţă şi nu se arată, este o lucrare a lui Dumnezeu, iar nu omenească”. Fiind convins vizirul de cuvintele iui, 1-a convins şi pe sultan să binevoiască a-i admite pe medicii creştini spre examinarea şi pipăirea pulsului său. Cînd aceştia au fost admişi, constatînd de îndată boala, au prescris reţete şi doctorii (deşi n-aveau prea mare nădejde), cu ajutorul cărora sultanul a fost întors din gîtlejul iadului şi din porţile morţii şi înzdrăvenit. Dar să revenim la cele ce ne-am propus.
Chirurgia

Chirurgia abia dacă merge în tot Orientul cu un pas rnai fericit decît arta medicală însăşi. Ea se numeşte în general djerahlîk, de la numele djerrah, care înseamnă rană, aşadar arta de a vindeca rănile, a cărei perfecţiune sau imperfecţiune turcii n-o înţeleg decît ca o funcţie sau un rang al curţii sultanului, căci cînd arhi-medicul moare, sau e ridicat la cinstea unui rang superior, în locul lui vine djerrah başi, adică cel mai mare chirurg. De aceea, medic sau chirurg, turcul nu este decît cu numele medic al unor particulari.


Teşrîh, anatomia

Numele anatomiei (în arabă teşrîh) se menţine şi acum la turci, dar ştiinţa şi practica ei sînt interzise de religia muhammedană. Căci ei spun că a-ţi bate joc de trupurile moarte (chiar dacă aceasta ar fi cu folos) este un păcat rnai nelegiuit decît toată nelegiuirea. Iar cele care circulă la ei despre părţile trupului, le iau din Galenus şi Avicenna, căci din autorii mai noi atît / 364 greci cît şi latini sau alţii, nu îngăduie să fie tălmăcit nici unul socotind, ba mai mult, crezînd ferm că arta medicală, fie în teorie, fie în practică, luată de la Hippocrat, Galenus şi Avicenna este încheiată şi perfectă.



Tesavvuf (metafizica)

Metafizica nu poate fi tradusă printr-un cuvînt mai potrivit decît tesavvuf sau Ilmi tesavvuf, ştiinţă care înseamnă speculaţie şi explicarea mistică a lucrurilor dumnezeieşti (nu a celor mai presus de fire), care sînt umbrite sau acoperite de chipurile văzute. Iar ca sofi, adică înţelept, îl socotesc mai ales pe acela care contemplă lucrurile dumnezeieşti ce ţin de dragostea lui Dumnezeu şi de teologia mistică şi care le tîlcuieşte prin chipurile celor văzute. Cu toate acestea muhammedanii nu recunosc nici o metafizică neîntunecată de poruncile înspăimîntătoare ale Curanului. De aceea, filosofi vrednici de admiraţie în lucrurile fizice, în cele metafizice sînt nişte născocitori de prostii buni de batjocură, după cum s-a spus pe larg în cartea Despre teologia muhammedană.



Nudzm

Nudzm numesc ei ştiinţa despre stele, astronomia sau astrologia. Cît de slăviţi erau arabii şi persanii în această ştiinţă este prea cunoscut ca să ni se mai ceară să arătam noi. Că sînt şi acum la egipteni prea-aleşi observatori ai mişcărilor cereşti mărturisesc efe­meridele ce se alcătuiesc în fiecare an la Cairo, iar de acolo se trimit la Constantinopol. Nu lipsesc nici la turci adepţi ai acestei ştiinţe, iar cel mai mare dintre ei are la curtea sultanului un grad foarte onorabil şi se numeşte Munedjdjim buşi. Acesta trebuie ca la începutul anului să dăruiască sultanului şi să împartă celorlalţi demnitari Calendarul (zis de ei Ruzname) şi Efemerida prevestitoare (pe care o numesc Takvirri), care după aceea sînt răspîndite în popor. E, într-adevăr, lucru de mirare cum muhammedanii, deşi au în Curan acea expresie ucigătoare ca un tunet împotriva astronomilor – Kiulli munedjimun kazibun, adică „Toţi astronomii sînt mincinoşi” – cred în chip atît de superstiţios acelora ; căci ei nu par a se îndoi cît de puţin despre momentul naşterii, despre întîmplările fericite şi nenorocite pentru oameni după fenomenul combinat al stelelor (pe care îl numesc rasad), aşezate, alcătuite şi fixate chiar în momentul naşterii. De aceea obişnuiesc să spună despre un om nenorocit, sau care a căzut într-o / fortuna potrivnică, următoarea zicală : Iaramaz saatde dogmîş, adică „S-a născut într-un ceas nenorocit, cumplit şi rău”; şi invers, despre cei cu noroc zic : Rassad duşurmîş, adică „A dobîndit o bună arătare a stelelor combinate la naşterea lui” . Totuşi în sistemul ceresc şi în expli­carea fenomenelor ei urmează lui Ptolemeu, zis la ei Patlemios . Astfel grecii, luînd această ştiinţă încurcată şi nerevizuită de la arabii egipteni şi aducînd-o la reguli şi canoane, au devenit din discipoli dascălii acelora. O, sărmană Grecie şi greci nenorociţi ! Dacă Dom­nul Mîntuitorul n-ar fi binevoit şi mai ales n-ar fi poruncit ca cei ce vor accepta învăţătura Evangheliei şi credinţa lui, adică înţelepţii şi .preafericiţii creştini, să fie batjocură oamenilor şi nebunie lumii , fără în­doială v-aş numi pe voi, grecii de acum, drept mai nenorociţi, mai oropsiţi şi mai răi decît toţi oamenii. Dar după cum acel prea rău hulitor frumos i-a numit pe apostolii lui Hristos măgari , aşa şi eu aş spune că pe greci i-a ales să fie mai degrabă nebuni pentru Hristos decît să filosofeze în elenism, şi să înveţe pe celelalte neamuri ale lumii poruncile înţelepciunii lui Dumnezeu, după cum învăţau şi făceau demult, la început, cei de mai înainte. Dar să revenim la ale noastre de care ne-am apucat mai înainte.

Ilmi adab

Filosofia, sau învăţătura cu care se domolesc răutăţile, iar virtuţile se încurajează şi se îndrumează, o numese arabii ilmi adab. Potrivit feluritei întrebuinţări şi hotărîri a diverselor neamuri, ea – adică învăţătura morală – trebuie să se ia şi să se înţeleagă în chip felurit. Noi vom vorbi despre ea aşa cum o folosesc muhammedanii otomani. Dar cum însuşi lucrul pare că cere să-l tratăm ceva mai pe larg, pentru ca nu cumva să încurcăm aici rînduiala, ne-am gîndit să-1 expunem într-un capitol special, Despre moravurile şi înclinarea firească din copilărie. Despre acelea vom scrie cele ce se vor vedea în cartea Despre guvernarea Imperiului otoman.

Turcii, traducînd unele [opere] cuvînt cu cuvînt după versiunea arabă, iar arabii din învăţăturile morale ale lui Aristotel , le predau acum oamenilor în şcolile lor. Atît de mult preţuiesc ei această învăţătură, încît afirmă că fără ea jurisprudenţa, judecata şi însăşi teologia şi ştiinţa despre numele dumnezeieşti nu se poate nici / preda, nici înţelege, judecind (şi într-a-devăr nu fără rost) că religia este fundamentul şi dreptarul filosofici morale. De aceea ei spun că cel bun în religie este şi un bun filosof moral. Căci religia nu învaţă decît să urmezi virtuţilor şi să fugi de răutăţi. De aici afirmă că provin obiceiurile bune şi rele, după poruncile legii (pe care o interpretează, nu rău, ca fiind voia lui Dumnezeu), adică după măsura în care faptele omeneşti urmează sau se împotrivesc acelora.

Fîkh

La fel socotesc şi despre jurisprudenţa (pe care o numesc ilmi fîkh), că nu poate fi nici predată, nici cunoscută, fără ştiinţa ilahiet, adică teologia. De aceea ne-am pus în gînd s-o tratăm în aceeaşi carte Despre guvernare. Căci toată guvernarea politică, întrucît constă şi se compune din legea lui Dumnezeu şi din cea omenească urmează ca, pentru a nu încurca ordinea, să vorbim despre învăţătura aceea în cartea sus men­ţionată în care o vom interpreta mai pe lung şi mai pe larg.


Ilahiet

Iar culme a tuturor şcolilor aşază ei cunoaşterea teologiei, ca şi celelalte naţii care au cunoscut şi respectă puterea supremă (adică cunosc pe Dumnezeu şi i se închină). Cum, însă, la începutul acestei lucrări, am vorbit foarte multe şi pe larg despre teologia muhammedană, n-a mai rămas necesar să expunem decît despre ceea ce am făgăduit acolo să tratăm mai jos, adică despre ştiinţa numelor dumnezeieşti, care este culmea şi limita supremă a întregei cunoaşteri omeneşti şi dumnezeieşti. Vom spune, aşadar, după putere, cîte îngăduie strîmtorarea şi durerea timpului şi cîte le avem păstrate în memorie (pentru că sîntem cu totul lipsiţi de cărţile altor autori muhammedani).

CAPITOLUL AL TREIZECI ŞI NOUĂLEA
Despre ştiinţa numelor

dumnezeieşti



Ilmi usema

Muharnmedanii socotesc că există 1001 nume dumnezeieşti, iar cîte din ele mi-am putut aduce aminte le-am enumerat în cartea Despre teologie, în capitolul Despre Dumnezeu ; de aceea aici ne propunem să arătăm ce înţelege superstiţiosul neam arab, persan şi turc sub numele de ştiinţă a numelor lui Dumnezeu. / Mai întîi, deci, ştiinţa despre numele lui Dumnezeu se numeşte ilmi usema şi este comună şi aidoma la toate naţiile care mărturisesc că Muhammed este prorocul lui Dumnezeu. Căci turcii, arabii şi persanii nu judecă diferit despre Dumnezeu şi despre atributele lui (deşi în unele ceremonii şi rînduieli ale legii se deosebesc foarte mult, după cum am arătat pe larg în capitolul Despre ereziile muhammedane). Dascălii acestei ştiinţe spun că ea este inexprimabilă, că este cu totul imposibil să fie predată şi învăţată de oameni, şi că poate fi cerută şi obţinută nu prin isteţimea şi priceperea lesnicioasă omenească, ci numai de la harul şi milostivirea lui Dumnezeu. De aceea dascălii aceia propun mai întîi discipolilor lor mortificarea şi uscarea trupului prin înfrî-nare de la orice mîncare şi băutură pînă acolo încît, fiind stinse toate puterile şi tăria trupului, să se pregătească pentru un fel de înţelegere cu o minte pătrunzătoare (urmînd, poate, axiomei : „Unde încetează simţul, acolo începe intelectul”). Cum se face această pregătire am spus în aceeaşi carte şi capitol, iar ce cred ei că va urma acestei pregătiri voi arăta îndată.

Ei cred şi mai ales afirmă ca lucru precis că, printr-o cunoaştere revărsată şi dată de darul lui Dumnezeu, mintea şi intelectul se instruiesc şi se luminează în aşa măsură, încît pot vedea cu ochiul cel înţelegător al sufletului cele depărtate ca fiind de faţă, iar ideile lucrurilor din veac necunoscute lui mai înainte aşa se prind şi se adună în vistieriile intelectului, încît pot fi văzute foarte limpede, în lumea aceasta, ca într-o oglindă vastă şi foarte curată, toate imaginile lucrurilor şi atomii, mişcările şi acţiunile lor. Din această ştiinţă trag ei cunoaşterea lucrurilor încă nefăcute, despre care afirmă că i se potriveşte şi-i este proprie numai lui Dumnezeu. Iar acesta spun că este cel mai înalt grad de cunoaştere a înţelepciunii şi de contemplaţie ; Adam, întemeiat pe aceasta înainte de cădere şi învăţat de Dumnezeu însuşi, a citit şi a înţeles toată cartea sau catalogul predestinării şi al providenţei lui Dumnezeu. De aceea ei zic: întrucît Dumnezeu prin învăţătura Curanului a descoperit deopotrivă cunoaşterea numelor sale tuturor musulmanilor, şi pe oamenii care au păcătuit întru Adam i-a adus la starea primă de nestricăciune (dar numai în ce priveşte puterile sufleteşti), fiecare musulman poate prin înstrăinarea sa de trup, prin puterile sufleteşti care lucrează simplu şi liber, să ajungă la cunoaşterea şi înţelegerea simplă / şi neacoperită a lucrurilor. De unde, cînd se naşte în ei o bucurie inexprimabilă, dinspre cele lumeşti, trupeşti, şi care ţin de simţurile cele de din afară, nu pot dori să mai gîndească şi nici nu gîndesc, ca şi cum s-ar fi făcut o contopire şi o împreunare a omului cu Dumnezeu, sau cu voinţa lui cea dumnezeiască, înfăşurat de această legătură şi legat în mod indiscutabil, el ar avea atunci lucrurile din trecut şi pe cele actuale, prezente, supuse minţii sale într-un punct şi egale pentru înţelegere.

Din această cauză mai spun că cel care a aflat cîndva să facă aur, diamante şi alte lucruri preţioase pe care natura s-a obişnuit să le producă din adîncurile sale, n-a primit meşteşugul de a face astfel de lucruri decît prin ştiinţa despre numele dumnezeieşti. De aceea, cînd muhammedanii aud pe cei ce povestesc că şi la creştini au fost uneori oameni care printr-o invenţie chimică au făcut piatra filosofală, îndată spun că este o minciună şi fabulă, afirmînd că nu e cu putinţă ca omului necredincios să i se îngăduie de Dumnezeu cunoaşterea numelor sale şi că fără de ajutorul lui o asemenea taină nu poate fi nicicînd cunoscută şi primită. Sau spun că un atare om, sub numele de creştin, a fost de fapt muhammedan şi cunoscător al numelor lui Dumnezeu.

Tot aşa zic ei că prin această ştiinţă a numelor dumnezeieşti poate fi explicat sensul mistic şi nepătruns de mintea omenească al Curanului. Prin această ştiinţă băsmuiesc că Solomon a învăţat perfect înţelepciunea lui Dumnezeu şi cea omenească, cunoştea limbile şi dialectele tuturor oamenilor, ale animalelor, păsărilor şi insectelor, poruncea diavolilor, djinilor, demonilor, vînturilor, rîurilor, mărilor şi tuturor făpturilor cereşti, pămînteşti şi celor dedesubt. Prin această ştiinţă spun ei că omul muhammedan, circumscris la trup şi aşezat într-un loc oarecare, petrece cu sufletul şi cu mintea pretutindeni, cutreieră şi vede toate într-o singură clipire de timp şi, ca să le spun pe toate într-un cuvînt, ca în afară de nemurire un muhammedan se poate face şi poate fi pe pămînt dumnezeul cel mai desăvîrşit, mult mai cinstit şi mai înalt chiar decît îngerii. Dar am grăit de ajuns despre aceste desfrînate şi mincinoase cuvinte, să ne întoarcem acum cuvîntul spre alte nebunii ale lor. /

CAPITOLUL AL PATRUZECILEA
Despre ştiinţele „răsad,

sîhr, tîlsîm” şi altele


Sub numele de ştiinţe sînt trecute şi alte şiretenii făcătoare de farmece, magice, ursitorii de moarte, de descîntece sau de ghicire, de legare etc., dintre care unele nu sînt interzise muhammedanilor, iar altele nu sînt îngăduite, ci oprite de legea Curanului şi scîrboase. Cele îngăduite sînt: rasad, remel, sîhr, tîlsîm, okumak, iar cele interzise : fal, djeazulîk, bughi, ghiozbaidjilîk şi daavai şeiatîn. Vorbind deci pe scurt despre toate acestea vom pune capăt acestei lucrări zadarnice.
Rasad

Rasad înseamnă în mod propriu astronomia calculatoare (nebunie care are nu puţini adepţi şi la creştini) . De această deşertăciune s-au lipit foarte mult astronomii muhammedani, care se laudă cu trufie că pornind de la un moment al timpului (în care se produce o configuraţie a stelelor, sau a planetelor) pot prezice cele ce se petrec cu lucrurile sub cer şi cu cele ce s-au născut în viaţă. Este adevărat că deşi nu cunosc deloc acest vicleşug, dar după cît pot pricepe cu mintea prin cultură, socotesc că printre multe şi felurite minciuni se poate întîmpla ca acei prezicători să prevestească uneori ceva adevărat sau asemănător cu adevărul, aşa cum am avut prilejul să văd din ceea ce voi expune.

Înainte de înspăimîntătoarea şi groaznica răscoală a turcilor din Constantinopol împotriva lui Mustafa sultanul, în care acela a fost detronat şi s-a suit pe tron actualul sultan Ahmed (­ g¢r q¡natîV sîÐzwÖ mîÐ = „Moartea ta e viaţa mea” !), un arab egiptean iscusit în această ştiinţă a trimis la Constantinopol pronosticul acelui an în care, printre alte lucruri (după cum se vede în toate efemeridele), se putea citi, cu aceleaşi caractere în sens dublu, detronarea şi moartea sultanului. Cuvîntul era alcătuit din trei litere : f-v-t; dar dacă deasupra lui [f] se pun două puncte,  = q, se citeşte kuvvet, care înseamnă tărie, putere sau victorie ; iar dacă deasupra aceleiaşi litere se va pune un punct,  =  , se citeşte fevt, adică sfârşitul vieţii sau moarte.

Arabul acela, acoperind şiretenia cu o altă şiretenie /a 37 adaos deasupra literei un punct negru şi altul roşu ; înainte de nenorocirea sultanului Mustafa, toţi savanţii turci au înţeles că acel cuvînt trebuie citit cu două puncte astfel : Bu sene kuvveti sultan olur, adică : „în acest an va fi tăria sau victoria sultanului” . Iar după neaşteptata întîmplare, văzînd punctul roşu în toate efemeridele care s-au aflat la cineva (pe care prezicătorul îl adăugase pentru a ascunde sensul), au cunoscut că se cuvenea să citească nu kuvvet cu două puncte, ci fevt cu un singur punct, adică : „în acest an va fi moartea sultanului”.


Yüklə 1,69 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   11   12   13   14   15   16   17   18   19




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin