Rodica ojog braşoveanu răzbunarea sluţilor

Şi pentru că Dragoş avea o filmare în provincie, actriţa veni însoţită de Doru Pavel şi tot împreună plecară. Era o zi mohorâtă de toamnă în care totul părea că plânge. Înfiorată de umezeala rece, Diana se strânse la braţul lui Doru. Se simţea deprimată, dornică să se îndepărteze cât mai repede de locurile acestea lugubre şi n avea chef de inevitabilele comentarii îndoliate cu colegii, filosofie de doi bani — ce ţi e şi cu viaţa asta, domnule, când te gândeşti că aşa şi pe dincolo, pentru ca tot în patru scânduri să ajungi etc.

— Hai s o virăm, şopti Diana, nu mai suport. În fond, am făcut act de prezenţă, panegiricul nu mă interesează.

Doru o califică în sinea lui drept cinică, dar cum o adora necondiţio­nat, îndulci duritatea calificativului. "Adică, de ce mă deranjează?! E sin­ceră, nu afişează sentimente pe care nu le are. Aş fi preferat o ipocrită?"

— Am spus o de nenumărate ori, declară Diana furioasă pe ea însăşi, dar de data asta mă ţin de cuvânt! Nu mă mai prinde nimeni la genul ăsta de festivaluri!

Doru Pavel se opri, încercând să se orienteze. Nu era familiarizat cu Cimitirul Bellu şi îşi zise că indiferent unde s ar afla, trebuia să ajungă întâi la aleea centrală.

— Cred că pe aici, mormăi mai mult pentru el.

Glasul Dianei scăpă necontrolat:

— Ce înseamnă, crezi? Nu eşti sigur? Asta ar fi culmea să ne mai şi rătăcim aici, printre morminte!

Îi era frig — dârdâia cu nasul în gulerul mantoului de blană —, leha­mite de toate, iar atmosfera o terifia, producându i rău fizic.

— Îmi pare rău... N am pomenit aşa ceva! Nici ţipenie de om, nici mă­car vreun gropar sau o căndelăreasă...

Tot bâjbâind, intrară pe o alee lungă, paralelă cu cea principală.

— Asta a fost! răsuflă uşurat Doru Pavel.

Se temea de Diana când era nervoasă şi o evita, fiindu i frică de cu­vinte grele, necugetate — actriţa nu se cenzura — peste care un minim de demnitate l ar fi împiedicat să treacă.

Chiar la intrarea în alee îi opri monumentul Monicăi Miclea. Nici unul din ei nu l mai văzuse, iar priveliştea neaşteptată îi lăsă fără grai.

— Ce chestie apocaliptică! suflă Doru. N am mai văzut în viaţa mea aşa ceva!

Monumentul impresiona oricum, dar la prima vedere, după cum măr­turiseau toţi vizitatorii cimitirului, avea efect de şoc. Izbea măreţia lucrării de marmură, "desfrâul" de plante, flori şi panglici, aranjamentul lor meti­culos, dar sentimentul cel mai tulburător era generat de ceea ce fiecare privitor intuia că se petrece dincolo de acest spectacol sepulcral.

Edificiul fusese desigur născocit de o suferinţă cumplită excluzând re­semnarea, trezind în schimb convingerea că moartea nu constituie un fe­nomen definitiv, ci doar o schimbare de domiciliu, că totul se va relua e­xact de acolo de unde s a întrerupt, doar că de pe "continente" diferite. În­tr un cuvânt, comunicarea dintre cei adormiţi şi cei neadormiţi conti­nuă, dar cu mijloace specifice.

— Cine să fie? şopti Diana uitându se ca hipnotizată la bustul de bronz fixat la căpătâiul sarcofagului.

Era evident că aparţinea unei femei foarte tinere, iar sculptorul izbuti­se să sugereze prin poziţia îndrăzneaţă a capului cu bărbia ridicată şi o coamă sălbatică de păr parcă bătută de vânt, superbă cutezanţă şi avânt, încredere şi năvalnică dragoste de viaţă. Toate acestea curmate nemilos, aripi arse înainte de a apuca să se deschidă.

Diana nu şi lua ochii de la trăsăturile dăltuite în marmură încercând să le identifice. Fata îi amintea de cineva...

Dom se apropie şi desluşi printre ghivecele de flori înscrisul de pe capac. Exclamă stupefiat:

— Fantastic!... E mormântul bietei Monica!... Monica Miclea, colega noastră!...

Diana se cutremură. Nu se gândise niciodată la familia Monicăi, îi era însă limpede un fapt! Cine întreţine la cimitir un asemenea "spectacol", şi asta după cinci ani, pentru acel cineva suferinţa a rămas la fel de vie şi de strivitoare ca în prima zi.

"Doamne, cât m ar urî, dacă ar şti..."
*
Pregătindu se s o viziteze pe Luiza Miclea (în sfârşit, fixaseră o întâl­nire la ea acasă, pentru dimineaţa aceea), Emil Mărgescu îşi făcu socoteala că "vendeta mea personală", aşa cum o considera el a fi, introducea încă două persoane.

Prima, Cireşica Tamaş, belferiţa pe care o cunoscuse la Clubul Curaj, sora actriţei, nu i făcuse vreo impresie specială. O amărăşteancă banală, comună până la confuzie cu milioane de surate, exceptând desigur fizicul care se remarca printr o sluţenie ieşită din comun. O pereche de izmene i ar fi rezolvat mintenaş toate problemele, de la coşuri până la gărgăunii care i asediau creierii. Avea un exemplu sub nas, pe soră sa Cecilia, aşa că se considera expert în diagnosticare şi medicaţie. Fata însă ştia ceva şi merita luată în calcul.

A doua, şi de departe mai de nădejde şi mai cu capul pe umeri, i se părea în ciuda excentricităţilor, Luiza Miclea Femeia aceasta suferise cum numai câtorva le este hărăzit, dar izbutise să supravieţuiască, reclădin­du şi existenţa şi adaptând o durerii; exprimată fanatic şi teatralist, sufe­rinţa ajunsese singura ei raţiune de a exista şi o trăia cu voluptate. Volup­tatea suferinţei... Luiza ştia ce voia, luptase cu dârzenie pentru a şi atinge scopul — descoperirea misterului legat de sinuciderea Monicăi — după care ar fi putut muri senină şi cu inima împăcată. Când o fi şi o fi să se reîntâlnească cu cei dragi şi cu Monica în primul rând, să le poată oferi satisfacţia postumă de a fi răzbunat o nelegiuire odioasă. Luiza era dispu­să să continue lupta, dar nu mai ştia cum. Emil i o va arăta

"Uite o persoană care n are preţ, gândi el, care nu poate fi cumpărată, orice şi oricât i ai oferi", simţind că încearcă pentru fosta cântăreaţă o sti­mă sinceră. Spre ea se îndrepta acum după prealabilul telefon prin care confirmase întrevederea

Că avea emoţii e puţin spus. Mâinile i se răciseră, inima se zăpăcise complet, iar o crampă ca o gheară i se înfipsese în capul pieptului. Duo­denul! Înghiţi la repezeală o pastilă de Ox Bill. Dar nimic n avea impor­tanţă, venise Ziua cea Mare! Cu atât mai importantă cu cât viaţa ei fusese astfel mutilată, încât nu mai era loc de surprize. Dar azi, în sfârşit, avea să afle ceva, chiar nesemnificativ sau puţin, dar în stare să ridice cât de cât vălul care camufla tragedia de acum cinci ani.

Înfăşurată într un kimono cu ibişi şi trei andrele înfipte în cocul vop­sit negru corb, Luiza părea că aspiră, în acea dimineaţă, la ipostaza de Cio Cio San. Cel puţin aşa îşi închipui grăsanul, care nu prea le avea cu muzi­ca şi mai ales cu opera

Aşezat pe canapeaua din salonul ei cu mobilă stil amestecată, "salo­nul cu amintiri", Emil o privea cu îngăduinţă, ceea ce pentru el reprezenta un maximum de cadou afectiv pus la dispoziţia semenilor. Pe cât de fio­roasă i se păruse Luiza pe aleile cimitirului, o vrăjitoare adevăra­tă, pe atât de inofensivă o găsea acum; o bătrână tenace, cândva puterni­că, azi însă pe cale de a fi ruinată de vârstă şi suferinţă, care şi ascunde durerea în spatele unor măşti groteşti, pline de vopseluri, aidoma perso­najelor fantas­magorice de carnaval sud american. Nu era însă proastă şi sub masca hâ­dă ascundea un suflet. Într o anumită privinţă, se înşela profund, căci Lu­iza era însă departe de bătrâna slabă şi inofensivă închipuită de el.

Dar amănuntul care trezi din prima clipă şi definitiv simpatia lui E­mil, era comportamentul firesc al Luizei. Nu i citise pe figură surpriza o­roare când dăduse ochii cu el, deschizându i uşa, nu evita să l privească sau să l atingă, întinzându i mâna cu naturaleţe, nu detectă nici urmă de silă, tratându l ca pe un om absolut normal.

Deşi abia unsprezece dimineaţa, bătrâna nu se sfii să pună pe masă o sticlă de Martell, bolurile aferente, lămâie şi zahăr pentru cine consumă. Îi plăcuse mereu să tragă câte un păhărel, dar după moartea tragică a fii­că sii şi mai ales a Monicăi, apela la alcool ca la un anestezic. Bea până i se făcea somn şi, o dată amorţită, totul devenea suportabil. Pe de altă par­te, gămanul era incapabil să refuze orice i s ar fi pus dinainte într o farfu­rie sau un pahar.

Ciocniră sobru, adică fără să şi atingă paharele, ci doar ridicându le. Luiza trase o gură zdravănă, apoi îndreptă spre grăsan o privire ascuţită.

— Domnule Mărgescu...

— Spuneţi mi, vă rog, Emil.

— A, da? Perfect. Uite, dragă Emil, mie mi a plăcut întotdeauna să fiu directă şi sinceră. Aşa sunt eu! Mai înainte de toate, să mi spui de ce m ai fiert atâta, amânând cunoştinţa noastră?

— La fel de direct şi sincer vă răspund: din două motive. Întâi că am complexe din cauza fizicului şi evit pe cât posibil să fac cunoştinţe noi. Nu vreau să intru în amănunte...

— Nici nu i nevoie, dar e o prostie. Să trecem peste asta. Al doilea!

— Nu voiam să mă prezint la dumneavoastră cu mâna goală. Trebuia să vă aduc un minimum de material privitor la... la...

— Moartea Monicăi. Nu mi e frică de cuvinte.

— Nici azi nu am probe categorice, ci doar bănuieli pertinente.

— Decât nimic, bune şi bănuielile.

— ...Am prins însă o pistă care pledează în favoarea acestor presupu­neri... Mai înainte de toate însă, ar fi trebuit să vă spun că am iubit o pe nepoata dumneavoastră, că am idolatrizat o! Mai mult de atât nu se poate iubi.

— Mă aşteptam, declară liniştită Luiza

Surpriza o constituia doar făptura matahalei (ea îşi imaginase un de­licat aristocrat à la Ashley). Avea însă suficientă forţă de disimulare pentru a nu lăsa să se citească nimic pe faţa ei.

— A fost o dragoste fără speranţă, din start imposibilă, dar eu, într un fel, mă simţeam fericit. Aveam o zeiţă la care să visez, s o urmăresc din umbră, să ştiu că există. Am fost la toate spectacolele ei, am asistat în gară sau la aeroport la toate deplasările şi întoarcerile ei. Nu ştiu dacă aţi simţit vreodată...

— Am iubit şi eu, tinere, suspină Luiza.

— Altceva am vrut să spun. Nu ştiu dacă aţi încercat vreodată un sentiment de... mulţumire i aş zice pentru simplul fapt că trăiţi în acelaşi oraş cu X, că respiraţi acelaşi aer, că poate se gândeşte la dumneavoastră, că anumite performanţe, când e cazul, i ar putea ajunge la urechi. Şi asta chiar dacă nu vă vedeţi cu deceniile şi nu comunicaţi.

— Cred că înţeleg ce vrei să spui deşi nu m am gândit niciodată cum să formulez chestia asta. Sentimentul e prea confuz.

— La cu totul altă scară, dar din aceeaşi familie s au situat sentimen­tele mele. Eram fericit că Monica există, gata să fac oricând şi orice pentru ea şi, fără să obţin nimic concret în schimb, aş fi fost neconsolat dacă ar fi părăsit ţara.

— Şi uite că a părăsit tot pământul!... Ai cunoscut o personal?

— Da şi sunt fericit să pot afirma că într un fel deveniserăm prieteni.

Bătrâna îşi muşcă buza şi rujul gras se lipi de proteză. Şi azi o durea discreţia Monicăi, pe care Luiza o cataloga chiar "secretoşenie". Faţă de cine? Tocmai faţă de bunică sa, singura rudă şi singurul om (acum con­stata că existase şi un al doilea — Emil) căruia îi păsa cu adevărat de ea! Încă de copil, Monica se comporta asemeni unui manechin însufleţit, mânca, dormea, zâmbea, mulţumea, toate pe acelaşi ton egal, nu ştiai niciodată când era supărată. Şi abia acum realiza Luiza că, întrebată, n ar fi putut oferi numele vreunei prietene, colege de şcoală, iubit, orice bărbat din viaţa ei. Aşa se şi explica faptul că nu auzise de Emil...

— Ciudat, foarte ciudat mi se pare altceva. Că mie nu mi a vorbit de dumneata nu mă surprinde, era o fire închisă şi din cauza asta n am pu­tut oferi anchetatorilor indicii privind anturajul, amicii sau duşmanii, eventualii ei curtezani. Poliţia însă are mijloace de investigaţie şi, în fond, asta i meseria lor, să scormonească şi să găsească. Te întreb atunci, cum de nu te au căutat pe dumneata să dai o declaraţie, o informaţie cât de măruntă?!

Emil Mărgescu surâse mefistofelic:

— Dumneavoastră ce credeţi?

— Ce pot să cred? rosti indignată Luiza. Că s a dat rasol! O anchetă superficială, grăbită, hai să închidem mai repede dosarul! Le am şi spus o răspicat! Domnilor, nepoata mea n a trăit pe Lună şi nici în pădure! A avut colegi, spectatori, o grămadă de lume care a cunoscut o, e imposibil să nu transpire nimic, că doar n o fi trecut prin viaţă şi prin teatru aşa ca o ploaie de vară! Ca o fantomă care nu face umbră şi nu lasă urme! Replica lor devenită leitmotiv? Invariabilul "nimeni nu ştie nimic".

Emil o asculta dând aprobator din cap:

— Exact aceleaşi întrebări mi le am pus şi eu. Azi, am dobândit con­vingerea că dosarul a fost clasat în urma unor presiuni venite de foarte de sus. Vinovaţii au avut pile mari!

Bătrâna tresări:

— Vinovaţi?! De ce crezi că au fost mai mulţi? Eu mă gândeam la un monstru, un soi de Don Juan însurat! A profitat de ea o vreme şi pe urmă a părăsit o.

— Sunt convins că nu a fost vorba despre aşa ceva.

— Atunci?

— Există trei oameni care ştiu foarte multe despre sinuciderea Moni­căi, trei persoane cărora nici măcar nu li s au luat declaraţii.

— Cine? spuse Luiza de abia respirând.

— Doi colegi de teatru, Diana Mareş şi Dragoş Mateiescu, şi un al treilea, un fel de playboy, un macho cum spun puştii, în realitate un peşte ordinar însurat cu o babă pe care o tapează în mod "legitim". Are un res­taurant şi e plină de bani.

— Clotilda! şuieră cu ochii măriţi de groază Luiza şi simţi că i se face rău.

O gură de coniac, o pastilă şi un pahar cu apă o ajutară să şi revină. Îşi făcea vânt, gest maşinal înlocuind aprinsul ţigării la alţii, cu Liliacul. Adică, evantaiul folosit în spectacolul cu Liliacul. Deşi ostenit, evantaiul rămăsese superb şi fastuos. Nici nu putea fi proaspăt, având în vedere că împlinise patruzeci de ani. Cândva, în prima tinereţe, Luiza Miclea flirtase cu ideea de a face operetă. Nu ţinuse. Genul, i se explicase, pretindea fie diafan, vaporos, romantic, fie nostim, picant, nas în vânt, "ce frumoasă i viaţa!", şi nu tragedie greacă. De pe atunci, parcă prefigurându i destinul, Luiza era gravă şi sepulcrală.

Emil o privea îngrijorat:

— Cred că ar fi bine să vă întindeţi. Putem continua discuţia altă dată.

Bătrâna alungă cu un gest scurt ideea, ca pe un tăun enervant:

— Am tot timpul să mă întind... Spune mi, tinere, eşti sigur de ceea ce afirmi? Mă refer la cei trei...

— Nu ştiu în ce măsură sunt vinovaţi, dar categoric deţin informaţii pe care nici Poliţia nu le are. Sau dacă le are, ele nu figurează în dosar. Au fost escamotate.

— De ce eşti atât de convins?

— O bună bucată de timp înainte de nenorocire, alcătuiau împreună cu Monica o gaşcă. Practic, erau nedespărţiţi. Bizar, căci stilul contravenea total felului ei obişnuit de a fi. Eu o urmăresc de mult, de când a intrat la Arlechino şi chiar mă surprindea viaţa austeră pe care o ducea, incredibilă pentru o actriţă tânără şi de succes. Nu agape cu colegii, nu restaurante sau alte petreceri, doar repetiţii şi spectacole, pe urmă, direct acasă. Nu prieteni, nu anturaj.

— Ai dreptate, aşa era ea.

— Şi, dintr o dată, a devenit mondenă, a început să se îmbrace mai bătător la ochi, ieşea seară de seară. Totdeauna în compania celor trei.

— Printre alte localuri, frecventau mai ales Clopoţeii, restaurantul care i aparţine...

Luiza îl întrerupse, urmărindu şi un gând al ei:

— ...Am observat şi eu schimbarea, dar îmi părea bine că, în sfârşit, a început să se bucure de viaţă. Mie mi spunea că are filmări de noapte... Asta mă doare cel mai tare, de ce trebuia să mă mintă, de ce n a avut încredere în mine? Cu ce am greşit în faţa ei? Am iubit o şi pe fiică mea, Mihaela, când s a prăpădit am vrut să mi iau zilele, dar m a reţinut existenţa copilului. Iar pe copilul ăsta l am divinizat... Apropo, dumneata de ce nu te ai dus la Poliţie să le povesteşti ce mi ai spus şi mie?

Emil surâse cu amărăciune:

— Bineînţeles că m am dus. Mi au înregistrat declaraţia îndeplinind o simplă formalitate. Ofiţerul respectiv părea plictisit de moarte, sictirit. A­veam impresia că l deranjez şi boul de mine i a cerut chiar scuze. Ca să vă daţi seama de "atmosferă", am insistat asupra faptului că ultimul week­end, week end ul din care nu s a mai întors, l a petrecut împreună cu Diana, Dragoş şi Patrick. Au plecat, cu Toyota peştelui.

— Eşti sigur?

— Ca de soarele de afară! înainte de plecare, m a rugat să i fac câteva cumpărături, ultimele, adăugă cu glasul înecat de plâns. N am să le uit niciodată! Şase sticle de vin vechi, cel mai scump pe care l găsesc, şi un tort cu blat de bezea... Era foarte emoţionată, fericită aş zice, şi am între­bat o încercând să mi ascund teama: "Te măriţi cumva?" Mi a răspuns în doi peri: "Îmi dai idei?"... Iar ultimele cuvinte au fost: "Să mi ţii pumnii, Emil!... Adică... Prostii! Pe luni!" Din ascunzătoarea mea — nu mă arătam niciodată, ştiam că i e ruşine cu mine —, i am urmărit cum se urcă toţi patru în maşină. Bărbaţii în faţă, femeile în spate. A fost ultima dată când am văzut o... Şi atunci, vă întreb...

— Ce anume! rosti Luiza cu faţa plină de dâre negre din pricina rime­lului întins de lacrimi.

— Toate acestea le am povestit şi la Poliţie. Le au taxat drept "fleacuri lipsite de importanţă"... Ce probă de rea credinţă mai mare vreţi?

— În concluzie?

Emil se aplecă înainte, atât cât îi permitea pântecul uriaş, şi vrând să dea greutate cuvintelor, le apăsă aproape silabisind:

— Nu ştiu cine i a dat brânci pe fereastră, fizic, sau cine este autorul moral, dar ei, Diana, Dragoş şi Patrick, cu siguranţă ştiu.

— Fii pe pace, nu ţi vor spune niciodată adevărul!

Mărgescu avu un rânjet rău:

— Doar că eu mai am un atu.

Se gândea la Cireşica.

*
"Nu cer mare lucru, declara doamna Simina Tamaş, n am pretenţii extraordinare de la fetele mele, dar măcar o dată pe săptămână, pretind să luăm dejunul împreună, toată familia!"

Înainte, masa avea loc duminica, dar după 1990, hotărâră sâmbăta ca fiind ziua cea mai potrivită. Nimeni nu lucra, iar Diana care avea dumi­nica totdeauna încărcată — două matinee şi seara al treilea spectacol — putea participa şi ea. Tanti Vica, sora domnului Tamaş, văduvă încă din tinereţe şi fără copii, se identificase total cu familia lui frate său, devenind membru cu drepturi egale din toate punctele de vedere. După mai multe schimburi de locuinţă, reuşise să găsească un apartament de două piese, cam pitic, dar frumuşel, chiar la colţul străzii, însă şansa cea mai mare era că cele două cumnate se înţelegeau de minune şi ţineau sincer una la cea­laltă. "Surori să fi fost, zicea doamna Simina spre satisfacţia lui bărba­tu său, şi nu mi ar fi fost mai aproape..." În afirmaţie se strecura însă şi o umbră de amărăciune. Când spunea surori, automat şi inevitabil se gân­dea la Cireşica şi Diana despre care se exprima oleacă altfel: "Duşmance să fi fost, şi tot nu s ar fi vrăjmăşit mai aprig!"

Adevărat că se şi potriveau cumnatele! Simina, structură pozitivă, vedea partea frumoasă a lucrurilor, calităţile oamenilor, un ceva bun sau de bine, chiar şi acolo unde el nu există deloc, cum s ar spune doar tran­dafirul, fără spini. Vica, ochi mai ager şi mai cârtitoare, vedea şi spinii, se văita când se înţepa, dar tot ea se consola că nu i mare lucru şi că trece. Tradus, şi gură, şi inimă, ambele mari! Mai presus de toate însă, Vica avea două însuşiri care asigură succesul în societate, constituind totodată dru­mul cel mai direct spre sufletele semenilor. Era veşnic bine dispusă, des­coperind negreşit partea hazlie a oricărui fapt de viaţă cotidian. Genul a­cesta de oameni sunt de obicei şi tonici, iar amănuntul le conferă un capi­tal de seducţie irezistibilă. Al doilea, era o generoasă, nimic nu i putea echivala plăcerea de a face o bucurie cât de mică, avea o inegalabilă ştiinţă a cadourilor. Darurile ei nu se aruncau sau n ajungeau la femeia de servi­ciu, aşa cum se întâmplă de cele mai multe ori, când o obligaţie stringentă forţează mâna meschină, dar degetele tot nu se pot dezlipi. Însă dincolo de cadouri — îmi dai, sărut mâna, primesc, nu mi dai, nu zduhnesc —, tanti Vica pusese nu o dată umărul la greutăţile familiei, contribuind cu sume generoase, fără să accepte vreodată restituirea lor.

— Asta înţeleg eu prin ajutor şi asta înţeleg eu prin familie şi prieteni. Să mi dai când am nevoie, ăsta i rostul rubedeniei şi să n aud de împru­muturi, cât am în ce înfige furculiţa! Familie doar de nunţi şi parastase, mersi! Ăia s doar jigănii cu acelaşi nume...

Gurmand, domnul Simion Tamaş se şi aşezase la masă, ciocnind o ţuiculiţă cu soră sa. Simina pândea cuptorul, în vreme ce Diana pe care o amuza partea artistică a gospodăriei şi numai atât, ornamenta o salată de boeuf. Cireşica se afla în camera ei, nu şi arătase încă nasul. Avea un fierbător electric, aşa că şi putea bea cafeaua de dimineaţă fără a trece pe la bucătărie.

— Dar alde Ciorica, se miră la un moment dat tanti Vica, la ce o fi zăbovind în iatac, ca o lehuză? Aşteaptă s o poftim cu lăutari?

Domnul Tamaş, o cadră de bărbat odinioară, deşi cam prea dulceag chiar pentru contemporanii săi, cu ceva angelic à la vestitul Leonard, la fel de frumos pe dinăuntru după cum îl arăta şi chipul, o mustră cu blândeţe:

— Tot am vrut să ţi spun, mai cruţ o şi tu, Vico. Pe fată o cheamă Cireşica, nici aşa, ştii... Are şi ea un suflet.

Soră sa, masivă, cu un obraz încăpător unde trăsăturile se lăfăiau nestingherite, se holbă din spatele ochelarilor pe care îi punea doar când îşi aducea aminte:

— Eşti într o ureche? Tu crezi că eu vreau să supăr fata? Ţin la ea ca la copilul meu, îi sunt naşă!

— Ştiu, ştiu...

— Păi dacă ştii, de ce vorbeşti? Aşa am fost noi în familie, pişcă limbă şi toţi cu porecle! Tanti Puricuţa, nenea Crau Crau că şi ăla semăna cu un corb, Mieluţa, Mac Mac, vărul din Tulcea... Ce nu ţi place la Ciorica?

Sfios şi niciodată bătătarnic, Simion Tamaş se înghesui între umeri:

— Nu i vorba de mine. Nu... nu ştiu dacă ei îi face plăcere, adică sigur nu cred. Asta am vrut să spun...

De fapt, altceva voia să spună, că prea se potriveşte, fiindcă fata prea seamănă cu o cioară, o pasăre nu tocmai simpatică. O ştii tu şi ţi e de a­juns, nu trebuie să ţi se vâre mereu degetul în ochi. În străfundul sufle­tului său, domnul Tamaş încerca unele remuşcări faţă de Cireşica. Întâi că o zămislise aşa cum se arăta, deşi pruncul nu e cozonac, pui atâta făină, atâta nucă şi ouă, şi ce pui, aia iese! Chiar aşa, ei puseseră după puteri, el fusese un bărbat chipeş şi nici Simina nu era de lepădat, mulţi ar fi vrut s o drăgălească. Baiul era că în sluţenia fiică si vedea băţul divin, osândă pentru cine ştie ce păcate personale sau străbune. Nu şi mai ierta faptul că în copilăria fetelor, evita, discret îşi zicea el, să se arate cu Cireşica, fă­lindu se însă peste tot, pe uliţă, la serviciu, la neamuri în provincie, sau în concedii, doar cu Diana. Când îşi mai şi amintea că trufia figurează prima pe lista păcatelor fundamentale, îl apuca tremuriciul. Iar dacă se gândea la suferinţa Cireşicăi, care nu era fată proastă, inima i se chircea de durere. Ar fi fost dispus să sacrifice orice, mâna dreaptă, sănătatea, viaţa, dacă ar fi putut cumva să compenseze sau măcar să aline nefericirea Cireşicăi. Dar, din păcate, ştia că nu există soluţie omenească posibilă. În astfel de momente, se întreba pe cine iubeşte mai mult. Pe Diana, prin excelenţă aducătoare numai de bucurii şi satisfacţii, soarele radios şi mândria fami­liei, sau pe Cireşica, posesoarea unui fizic ingrat, lucru de care, în nici un caz nu ea era vinovată.

Simion Tamaş trăia un adevăr adesea controversat: îi iubim pe cei mai răi, totodată îi iubim şi pe cei mai nefericiţi... Aşa i, cugeta Simion Tamaş, doar că s două zicători şi fiecare se potriveşte în altă parte. Una i dragostea dintre bărbat şi femeie, şi alta i dragostea pentru puii tăi.

Cireşica pătrunse neauzită în sufragerie. Vica, încă sub impresia celor discutate, trase adânc aer în piept, reprimându şi comentariul. "Ah, siste­mul ei de a se mişca pisiceşte, de parcă tot ar spiona şi conspira! Totul e antipatic la fetiţa asta! Măcar laţele să şi le fi ţesălat!..."