Rodica ojog braşoveanu răzbunarea sluţilor

Clotilda înghiţi două somnifere în loc de unul singur.

Jubilând doar imaginându şi starea de spirit a "hoaştei", Fulguleţ se instală la televizor şi urmări emisiunea lui Florin Călinescu. "Las o să dea bine în clocot..."
*
Dragoş sosi cu o întârziere de cinci minute. Avea expresia individului prea frământat de ceva ce se petrecea înăuntrul său pentru a mai sesiza ce se întâmplă în jur, chiar dacă ar fi fost vorba de o defilare de cămile. Ca notă generală, părea hăituit, apăsat de o obsesie. Se trânti greoi pe scau­nul din faţa lui Patrick de parcă genunchii ţepeni ar fi refuzat comenzile.

— De ce dracu' n ai vrut să ne întâlnim la Clopoţei?

Se aflau la Casa Romana, un restaurant cu pretenţii şi preţuri nejus­tificate, din apropierea Cheiului Dâmboviţei.

Patrick îşi roti instinctiv ochii prin localul aproape gol:

— E departe de căprăria noastră, nu risc să dau peste vreun cunos­cut.

— Ce mai vrea să însemne şi chestia asta?

Patrick declară, sigur de efect:

— De ieri dimineaţă, am intrat în clandestinitate. Clotilda ştie că sunt la Timişoara.

Celălalt îl privi mai atent:

— O japiţă care ţi papă timpul şi are pretenţii la week end?

— Nici vorbă!

Începu să i relateze situaţia, neomiţând nici episodul Sandu Bălan, cu sinceritatea şi abundenţa de detalii caracteristice unei prietenii încercate, în care partenerii au intrare liberă pentru a pătrunde în cele mai josnice secrete ale celuilalt.

La început plictisit şi abia aşteptând să vorbească despre propriile lui probleme, Dragoş deveni mai atent, ajungând să l urmărească chiar încor­dat.

— Hm! exclamă la urmă şi ridicând sonda de whisky goală, ceru prin semne încă un rând. Se pare că avem destine simetrice, amândoi am intrat în căcat. O zodie cretină!... Ai grijă că te scufunzi.

— Ce dracu' vrei să spui?

— Două chestii nu mi plac... Apoi, sărind de la una la alta: Şi zi aşa, cu nenorocitul ăla de Bălan!... Nu mi revin. Exemplu pe liceu, şef de pro­moţie, îi şi vedeai şosea dreaptă aşternută cu roze, până la Academie...

Patrick îl întrerupse nerăbdător:

— Lasă l naibii pe Bălan! Ce ziceai că nu ţi place?

— În primul rând, testamentul. S ar zice că buna Clo Clo te a fentat. Ţi a promis vreodată ceva?

— Niciodată. Ea n a pomenit nimic, cum să fi adus eu vorba?

— Corect, deci nu ţi datorează nimic. Peste ce ţi a oferit vreme de cinci ani, îţi mai lasă şi o avere. Că tu o vrei pe toată, e altceva!

Patrick stinse nervos ţigara şi se aplecă peste masă:

— Crede mă, nu i vorba de lăcomie aici...

— Nu, rânji celălalt, doar de dragoste pentru aproape şi bunurile sale.

— Mă asculţi sau nu? Insist, nu i lăcomie, ci doar o grijă legitimă pen­tru viitor. Cu neamurile răposatului nu ţine nici o legătură, în cinci ani n a primit şi n a expediat o singură felicitare de Crăciun. Iar fundaţia e o aiureală! Ceva abstract, confuz, nici nu ştii cum arată la faţă ăia de i mi­lostiveşti.

— Ce vrei să mi demonstrezi?

— Că nu i drept faţă de mine. Eu îi asist bătrâneţea, eu o fac fericită — cuvintele ei. După cum îmi repetă la infinit că n a iubit pe nimeni aşa cum mă iubeşte pe mine, că sunt cel mai preţios lucru din tot ce i s a în­tâmplat vreodată.

— Consideră probabil că a făcut şi face destule pentru tine!

Patrick ridică excesiv glasul:

— Ei bine, eu nu consider la fel!

— Perfect! Ce ai de gând?

— Să i forţez mâna. S o oblig să vadă cum e fără mine! Un număr de zile sau toată viaţa.

— Tu unde stai acum?

— Îţi dai seama că nu m am dus la maică mea, unde ipotetic m ar putea găsi. Am tras la un hotel... Palace. E central şi totuşi discret.

— Cine mai ştie?

— Mama şi... Ioana.

Dragoş îi căută luminile ochilor:

— Ţie îţi place de fata asta?!

Expresia lui Patrick deveni şovăitoare, părea pus în încurcătură:

— Nu ştiu ce să ţi spun. Mă intrigă şi... da, cred că despre aşa ceva e vorba, îmi impune un anumit respect.

— Cum e mai rău! decretă Dragoş. Târfa care şi dezvăluie în rate bateriile!

Patrick respinse:

— Nu i târfă!

— Aha! A şi început să te deranjeze. Mă simt obligat să ţi spun că mie nu mi place deloc, şi asta i a doua problemă despre care voiam să ţi vor­besc. Din tot ce mi ai povestit despre ea, din ceea ce intuiesc, trebuie că i o scârbă dintre cele mai primejdioase! Tu nu observi cum te manipulează? Ai ajuns s o ţii la curent cu toate daravelele tale, să i ceri OK ul, te ai dat în întregime pe mâna ei. Refă filmul şi ai să constaţi că ştie al dracului de bi­ne ce vrea şi indiferent de dimensiunile ticăloşiei, nu se lasă până nu c­apătă!

— Afirmă că mă iubeşte...

— Şi mai grav, o să te tragă după ea, nu va admite să i scapi din ghea­re. Ce părere are maică ta?

— Ea a introdus o pe fir. Îşi închipuie că, la urmă, o va putea şuta din viaţa noastră contra unui bacşiş generos.

— Cu o condiţie! Să fie şi ea de acord.

Patrick dădu din mână:

— S ajungem noi până acolo!

— Ajungi mai repede decât te aştepţi, surâse sleit Dragoş. Ăsta e pă­catul tău de când te cunosc, Petrică. Eşti incapabil să gândeşti cu bătaie lungă... În concluzie! Ce speri? S o aduci pe Clo Clo în situaţia în care să plângă după tine şi să moară de spaimă că te pierde? Bun, ce urmează?

— Secundo tempo! Va dori să ne întoarcem la vechea stare de lucruri. Pentru asta, trebuie să renunţ la serviciu. Nu o pot face, fără a avea un viitor asigurat. Şi acum vine momentul cheie! Mă va asigura doar revizuin­du şi testamentul şi desigur, informându mă că a luat toate măsurile pen­tru ca Băiatului să i fie moale şi după ce Mami va face nani în cavoul fa­miliei.

Dragoş râse:

— Asta i scenariul închipuit de Fulguleţ?

— De ce neapărat de ea?

— Pentru că o cunosc. Ce pot să zic, cowboy? Dea Domnul să se bro­dească după cum le aţi potrivit! Dacă pot să te ajut cu ceva, grăbeşte te. Nu ştiu ce se poate întâmpla cu mine în următoarele două sau trei zile, poate şi mai devreme.

Patrick îl măsură speriat:

— Ce vrea să însemne asta?

Ochii actorului deveniră sticloşi, tonul era de sentinţă implacabilă:

— Totul depinde de Diana.

Adăugă patetic:

— În momentul acesta, ţine în mâini viaţa ei şi a mea.

Patrick îl contempla năucit. Ceea ce l arunca în corzi nu era istoria în sine — un bărbat abandonat de iubită, ce să ţi povestesc! —, ci dimensi­unile rocamboleşti, proporţiile şi intensitatea suferinţei lui Dragoş. Nu i bănuise niciodată componente tragice şi, luat pe nepregătite, nu i venea să şi creadă urechilor. Ce naiba, nu era Dragoş genul de frizeraş care să clacheze melodramatic pentru că Jeni, croitoreasa, nu i împărtăşeşte amorul! Că Diana reprezenta un unicat — nu trebuia s o priveşti de două ori ca s o realizezi —, dar, din nou la naiba, e plină lumea de plete blonde şi picioare lungi, iar Dragoş nu trebuia decât să pocnească din degete pentru ca respectivele să nu ştie cum să se dezbrace mai repede.

— Nu mi vine să cred că vorbeşti serios! Spune mi că i un banc prost.

— Tu eşti prost! Nu vezi adevărul nici când îl ai sub ochii tăi.

Patrick îl apucă de braţ într un gest spontan şi începu să l zgâlţâie cu putere:

— Dezmeticeşte te! Ţii minte cum îţi spunea Creţoiu de Română? "Ma­teiescu, crăişorul codrilor, al străzilor şi al fetelor!" Unde i crăişorul ăla?

Dragoş surâse trist:

— Aşa arăta afişul! Nimeni, nici măcar eu însumi nu ştiam ce se as­cunde în spatele lui.

— Uită te în oglindă! Eşti cel mai chipeş actor din teatrul contempo­ran, ai talent, succes, bani, ce mama dracului, mai vrei?

— Pe Diana.

— Dă o'n mă sa! se enervă Patrick. N ai cum să arunci în aer uşa de la dormitorul persoanei, dar ai în locul ei o sută, o mie de Florici, Cocuţe, Cătăline şi Suline care pot îndeplini cu succes aceleaşi oficii! Auzi, când eram mic, aveam vreo patru ani, m a apucat o dambla, că vreau Luna de pe cer. Era superbă şi rumenă ca un gogoşar, iar eu urlam ca un smintit. Maică mea a coborât oblonul ca să n o mai văd şi mi a dat o portocală. În secunda următoare, uitasem de Lună...

Dragoş scrâşni:

— Ori Diana, ori nimic! Fac ceva pe portocala ta! Auzi hal de compa­raţii!

Se părea că Patrick tot nu reuşeşte să înţeleagă:

— Explică mi o chestie! Sunteţi de doi ani împreună. În timpul ăsta, te ai comportat normal, n ai avut puseuri din astea, othelliene, nu păreai deloc încrâncenat. Cum ai dat dintr o dată în amor ghebos? Cum te a pă­lit?

— Am fost un idiot, nu mi dădeam seama cât de mult o iubesc!

— Nu se mai poartă crimele pasionale, Dragoş! Trezeşte te, omule, suntem în mileniul trei!

— Dar când iubim cu adevărat, o facem ca pe vremea Genovevei de Brabant! O realizez acum pe deplin.

Pe Patrick îl străfulgeră o idee care păru să l însufleţească:

— Am să încerc să discut şi eu cu Diana. Barem să ştim ce i în capul ei.

Dragoş ridică din umeri obosit:

— Fleacuri! Am mai făcut şi o prostie...

Răspunse sprâncenelor ridicate ale lui Patrick:

— Am ameninţat o că dacă mă părăseşte, dau în vileag povestea aia împuţită...

Celălalt se sperie:

— Cu Monica?! Eşti nebun?!

— Mă scosese complet din minţi! Are talentul provocării, ştie să ţi spună exact ceea ce trebuie ca tu să simţi că ţi s a pus o dinamită în fund!

— Te mai surprinde atitudinea ei?! Încă n am auzit de un şantaj mai ordinar! Ai fi făcut o până la urmă? Te ai gândit că o încurcăm toţi trei?

Dragoş râse scurt:

— Fii pe pace, am ţinut cont de tine! A fost o simplă ameninţare fă­cută la mare furie. Faptul că am înfunda toţi trei puşcăria nu mi ar adu­ce o înapoi pe Diana.

— Şi dacă o ucizi, ce crezi că te aşteaptă? Un Oscar?

— Iar eşti prost, oftă adânc Dragoş. Cum crezi că i aş supravieţui? O termin pe ea şi în clipa următoare mă sinucid. Am planificat totul.

— Eşti nebun de legat!!! strigă fără să şi dea seama, şi câteva capete se întoarseră spre masa lor. Aş vrea însă să ştiu totuşi o chestie! De ce ai ţinut să mă informezi? De ce a trebuit să mi aduci la cunoştinţă... căca­turile astea macabre?! explodă Patrick. — Eşti prietenul meu cel mai bun... Dacă n o făceam, mi ai fi reproşat post mortem că nu m am spovedit toc­mai ţie, după o prietenie de o viaţă în care ne am avut ca fraţii... Şi mai e o chestie! Am nevoie de ajutorul tău.

*
Clotilda făcea parte din categoria persoanelor, în general construcţii pozitive şi optimiste, care şi închipuiau că dacă nu vorbeşte despre boală, înseamnă că nu o are sau că i lipsită de importanţă; din momentul în care o mărturiseşti, devine o realitate bătută în cuie şi nu mai poţi face abstrac­ţie de ea. Aceasta spre deosebire de cei mai mulţi vârstnici care adoră să şi etaleze suferinţele, descriind cu voluptate amănuntele cele mai penibile. Şi tot spre deosebire de colegii de generaţie, enciclopedii în materie de produ­se farmaceutice şi mai ales medicină alternativă, Martineasca ştia doar că ceaiul de tei se recomandă la tuse, compresele cu muşeţel sunt benefice pentru ten, iar dacă te doare capul, înghiţi un antinevralgic sau o aspirină.

Deci, oricum ar fi stat lucrurile şi indiferent de identitatea musafirului aşteptat, Clotilda s ar fi străduit să şi construiască o înfăţişare luminoasă, de sănătate măcar mulţumitoare, dacă nu prosperă. Aşteptând o însă pe soacră sa, se căzni din nou în mod deosebit, să nu arate ca o "babă zăca­şă, grijiţi, fraţilor, de comând, că eu mă duc în piaţă să caut nucă iefti­nă..."

Astfel, ar fi preferat să n o primească în ţinută de interior sugerând din start invaliditate, medicamente şi pat, ci în haine obişnuite, de oraş. Când însă, cu ajutorul Ioanei încercă mai multe variante, se înspăimântă. Ca toate femeile cochete, obsedate de linie, ar fi vrut să slăbească, dar nu în halul ăsta şi nu sleită de boală. Toate straiele fluturau pe ea, păreau că atârnă pleoştite, pe umeraş, trupul i se pierdea în cârpe, nimic — buzu­na­re, talie, mâneci, fermoare etc. — nu se mai aşeza la locul lui. Chestiunea în sine o deprima şi dată fiind dispoziţia oricum neguroasă, văzu aici un semn rău. Ziua se anunţa prost, dar "să sperăm că numai atât.."

În cele din urmă, se rezumă la o rochie elegantă de casă, în culoarea vişinei putrede, cu panglici de atlas, şi după ce şi pictă obrazul, se instală în salon. Fulguleţ sosi agitată, aducând cu ea un val de aer proaspăt şi de tinereţe. Amănuntul condimenta indispoziţia Martineascăi, pentru că dacă la Patrick adora tinereţea explozivă în toate manifestările ei, nu acelaşi lu­cru se întâmpla şi cu maică sa. În definitiv, era doar cu zece ani mai în vârstă decât Fulguleţ, dar puse alături ai fi zis că le desparte o epocă. Tre­cu eroic şi peste acest moment şi după ce dădu câteva dispoziţii de gazdă Tanţei, o abordă direct:

— De alaltăieri, de când m ai sunat, trăiesc tot într o grijă. Ce s a în­tâmplat?

Fulguleţ arboră o mină neliniştită:

— E vorba de Patrick...

— Mi am închipuit.

— Tu ce ştii despre el?

Clotilda oftă ca exasperată, dar nu şi formulă gândul: "Doamne, mă­car dacă m ar scuti de fariseisme! De când o cunosc e falsă şi ipocrită! Mai mult decât mine, ştie totul despre fiu său. Ce mai vrea?!"

— Ce să ştiu? Îşi deschise palmele. M a anunţat alaltăieri dimineaţa, prin telefon, că trebuie să plece de urgenţă la Timişoara unde l a trimis şeful lui şi că va lipsi câteva zile. Nici n a mai trecut pe acasă, a plecat cu ce era pe el.

— Nu ţi s a părut curios? El, atât de pedant în ţinută!

— Am înţeles că e caz de forţă majoră. În afară de asta, Băiatul are totdeauna bani la el, şi doar n a plecat în deşert. Intră în primul magazin şi îşi cumpără ce are nevoie.

Încerca să şi păstreze calmul, să sugereze indiferenţa vizavi de un fapt minor, dar, avea să constate Fulguleţ cu satisfacţie, dacă obrazul şi vocea o ascultau, nu acelaşi lucru se întâmpla cu mâinile, la care Clotilda nu se gândea. Îşi înfipsese degetele în braţele fotoliului şi unghiile lungi zgâriau cu înverşunare ţesătura.

— La asta nu m am gândit, declară Fulguleţ senină. Oricum, e prima oară când procedează aşa.

Bătrâna surâse cu o nuanţă de maliţiozitate:

— Tot pentru prima oară îşi ia serviciu. Nu cred că există vreun motiv ca să ne neliniştim.

— Te a sunat de la Timişoara?

— Nu, dar trebuie să ştii ceva. În relaţiile dintre noi nu există con­strângeri sau obligaţii plictisitoare. Amândoi suntem liberi şi ne am promis ca faptele noastre să fie sincere.

— "Fapte sincere"... N am mai auzit expresia asta!

— Adică, să nu facem nimic din ceea ce nu avem chef într un moment sau altul. Fără acte convenţionale.

— Ciudat!

— Probabil, când priveşti lucrurile pe deasupra, însă gândeşte te ce valoare şi semnificaţie capătă un gest mai puţin frecvent şi poate că tân­jeşti după el, dar despre care ştii sigur, o dată comis, că e pur autentic!

— Foarte original, ricană Fulguleţ, doar că pe mine Patrick nu m a obişnuit cu asemenea subtilităţi. Chiar când era elev şi pleca în vreo ta­bă­ră, îi dădeam bani să mă sune în fiecare zi.

— Eşti mamă — surâse trist — ai alte drepturi.

— Şi tu, ca soţie?

— Toate în afară de acela de a l plictisi.

— Acum, se dumiri mieros Fulguleţ, îmi dau seama de ce vă înţelegeţi voi aşa de bine!... Mă apasă totuşi grija...

Părea măcinată de îndoială şi scrupule, frângându şi degetele foarte convingător. Martineasca îi dădu ghes:

— De vreme ce ai venit ca să mi spui ce te frământă, nu văd de ce mai şovăi. Nu sunt o fetiţă, poţi vorbi fără menajamente.

— E o chestiune... extrem de delicată... Patrick a plecat la Timişoara împreună cu o femeie...

Clotilda simţi cum îi pătrunde un stilet în inimă, dar îşi păstră sânge­le rece. Fulguleţ urmă:

— Oficial, desigur, aşa i a trimis de la serviciu. Fata asta, inventă ea, Anca, e una dintre secretarele şefului.

— Nu găsesc nimic anormal, dar tu de unde ştii?

— Sârbu i a găsit serviciul, a fost coleg de birou cu patronul. Nu mi a plăcut plecarea asta intempestivă şi l am pus să se intereseze cum stau lucrurile.

— Tot nu înţeleg! Care i problema?

Pe lângă mâinile neliniştite, vena jugulară care palpita vizibil pe gâtul slăbit îi trăda emoţia. Fulguleţ înregistră mulţumită amănuntul şi conti­nuă, fără a abandona aerul îngrijorat:

— Am luat informaţii! Femeia e o pacoste, se pare că nimeni nu i re­zistă! Are două sinucideri pe conştiinţă şi nu ştiu câte case stricate!... Un gen de jucătoare, de colecţionară, nu ştiu ce să ţi spun, dar toată lumea o socoteşte diabolică. Se spune că ar fi fost Miss Litoral, ori e de notorietate, constănţencele şi brăilencele sunt cele mai periculoase cocote din toată ţara!

Clotilda o privi cu silă necamuflată şi întrebă, uitând că ea însăşi îi ceruse sinceritate dură:

— De ce mi înşiri mie toată mizeria asta?

Fulguleţ îşi presă batista pe ochii uscaţi:

— Mi e teamă pentru băiat. Toţi l am răsfăţat, a crescut fără să fi dat piept cu viaţa. N a cunoscut nici constrângeri, nici împotriviri. Nu i pregă­tit să lupte cu un diavol, poate face din el o zdreanţă!

— Hm, se pare că nu ai o părere strălucită despre fiul tău! Dar, încă o dată te întreb, cum poţi să mi spui tocmai mie asemenea orori?

Fulguleţ declară patetic:

— E fiul meu, Clotilda, şi nimeni şi nimic nu contează mai mult pen­tru mine. Iartă mă dacă te am rănit, lupt pentru binele lui.

— Şi ce vrei să fac eu de vreme ce socoţi că sunt atât de lipsită de im­portanţă, încât e în stare să mă uite pentru prima curvuliţă, chiar dacă i zice Miss Techirghiol?

— M ai înţeles greşit. Tocmai pentru că ştiu că te iubeşte şi te stimea­ză extraordinar, am venit la tine... Tinerii cad lesne în ispită, oameni sun­tem, nu sfinţi...

Clotilda o întrerupse. Durerea şi o aprigă gelozie o sufocau:

— Clar, Fulguleţ, ce vrei?

— Să i dai un telefon şi să l chemi urgent acasă. Pretinde că nu ţi e bine. Să sperăm că răul încă nu s a întâmplat sau mai poate fi îndreptat.

— De ce nu faci tu chestia asta? Ca mamă, eşti mai indicată.

— Ba, dimpotrivă, tu ca soţie ai altă greutate, alte argumente.

Martineasca clătină hotărâtă din cap:

— Nu fac aşa ceva pentru nimic în lume! Nu vreau să am aerul că l controlez, adică să comit greşeala cea mai frecventă şi cea mai idioată dintr o căsnicie! Să ne păstrăm demnitatea!

Fulguleţ simulă că se prăpădeşte de uimire:

— Pui amorul propriu mai presus de... de... poate însăşi viaţa lui Pa­trick?

— Nu fi melodramatică, Fulguleţ! Repet, dacă eşti atât de îngrijorată, tu, în calitate de mamă, eşti îndreptăţită să l cauţi. Nu te va învinui că faci Poliţie cu el.

Fulguleţ o aţinti, muşcându şi buzele:

— L am căutat.

Clotilda tresări cu inima oprită:

— Ai vorbit cu el?

— Da, pe celular. Mi a zis că mai întârzie câteva zile, poate o săptă­mână. N a terminat treaba, s au ivit cică nişte austrieci cu propuneri interesante.

— Şi? întrebă cealaltă cu o voce gâtuită.

Fulguleţ oftă până în adâncul sufletului:

— Minte! S a interesat Sârbu la serviciu. Nu există nici un fel de austrieci, el şi dama, trebuia să se fi întors demult.

Clotilda închise ochii:

"Nu vreau decât să rămân singură."
*
Emil Mărgescu nu era amator de plimbări. În general, îi repugna orice efort fizic, imensul gabarit făcându l să prefere poziţia aşezat sau întins pe pat. Chiar şi la serviciu, se ducea uneori, când era cât de cât în bani, cu taxiul, iar peste toate acestea, nu se putea concentra în timpul mersului. Incapacitatea de a desfăşura două activităţi concomitent constituia încă una dintre caracteristicile gămanului.

Fără a ocoli deci motivele, refuză hotărât propunerea Cireşicăi ca în­tâlnirea lor să se desfăşoare într un "şpaţir" la Lacuri, spre marea dezamă­gire a fetei. Ea adora plimbările, dar lipsa unui partener o frustra şi de această inofensivă plăcere; nu se concepea baladându se de una singură, unicat pe aleile unui parc, având impresia că toată lumea — mai ales perechi — se uită la ea şi o compătimeşte, intuindu i spontan problemele: "Uite o şi pe nenorocita asta, nu s a găsit un singur fraier care s o ţină de mână. Ce i drept, e şi urâtă ca foamea!..."

Până la urmă, împăcară într un fel şi capra şi varza, şi stabiliră să se vadă în Cişmigiu. Era central, la îndemâna amândurora, aveau şi natură, existau şi bănci. Deşi toamnă avansată şi cerul paraşuta asupra oraşului nori bolovănoşi şi păcurii, nu era încă frig; se putea zăbovi pe o bancă fără riscul unui guturai, ba chiar cu plăcere. Stabiliră ca loc de întâlnire Ron­dul Scriitorilor şi intrând în parc, Emil aspiră cu voluptate aerul specific autumnal — pământ reavăn, frunze moarte, nostalgie şi galoşi — pe care firile mai puţin viguroase îl detestă, asimilându l celui de cimitir.

Ca totdeauna superpunctuală, Cireşica îl aştepta pe băncuţa de lângă bustul lui Vasile Alecsandri. Nedeprins cu noua înfăţişare a Cireşicăi, ochii gămanului alunecară spre ea. Fata îi făcu un semn cu mâna, şi Emil se apropie stupefiat. Nu şi ascunse surpriza "Doamne sfinte, ce paţachină!" şi îşi direcţionă arătătorul spre ea, de parcă ar fi vrut s o arate unui terţ ima­ginar:

— Ce ai păţit, soro?!

Surâsul fetei, plin de ruj gras, îi descoperi dinţii cu strungăreţe multe, semănând cu un gard de uluci ştirbe.

— Nu ţi place?

— Hm, m ai cam luat pe neaşteptate, şi o măsură apăsând pe detalii.

Era "mânjită" rău pe obraz, ca o cocotă de gang de noapte, părul vop­sit galben de mămăligă îi accentua smeadul hepatic al tenului, iar ţinuta disco, cu geacă şi fustă de piele extra mini, cam o palmă mai jos de ovare, voia parcă să demonstreze că în materie de picioare strâmbe, Cireşica putea câştiga orice concurs.

— Interesant, aprecie Mărgescu, dar vezi să nu te agaţe ăia de la Mo­ravuri. Dacă te apleci, ţi se vede toată instalaţia.

— Ce i aia?

— Adică chiloţii şi tot ce i în zonă, dacă sunt de ăia cu sfoară.

Cireşica îşi strâmbă buzele şi ridică din umeri — "ce ştie umflatul ăsta despre modă?..." Ea, una, se simţea foarte bine în noua postură, era prima oară când simţea priviri zăbovind asupra ei, n o să l lase pe Mărgescu să i tulbure dispoziţia

Îşi aprinseră câte o ţigară şi Emil extrase din interiorul hainei, clasica sticluţă de buzunar cu alcool. Convenţional, fiind convins de refuz, se inte­resă:

— Consumi o streptomicină?

Spre surpriza lui, Cireşica trase un gât lung.

— Am să ţi relatez lucruri care probabil te vor surprinde, începu Cire­şica şi după ton, cursivitate, felul în care se rostogoleau frazele, firesc şi fără ezitări, Emil conchise că discursul fusese îndelung gândit dacă nu şi rostit între pereţii discreţi ai locuinţei. Am însă un principiu, la popă, me­dic şi avocat, ori spui adevărul, ori te duci degeaba.

— Nu s nici una, nici alta, nici cealaltă, surâse gămanul.

— Nu, dar suntem complici. Com plici, insistă, la săvârşirea unui act pe deplin îndreptăţit, dar a cărui gravitate, în percepţia moralei curente, întrece orice ticăloşie.

Ars de nerăbdare, Mărgescu îi curmă vorba:

— Nu te justifica, scumpo, te înţeleg, eşti dinainte iertată. La obiect!

Cireşica făcu o pauză, ca dinainte de a se arunca în gol şi declară desluşit:

— Vinovaţi de moartea Monicăi sunt Diana, Dragoş şi Patrick!

Cuvintele transmiteau sinceritatea emitentei şi greutatea adevărului absolut.

Emil nu era surprins, îi bănuia de mult, iar acum căuta doar argu­mente şi certitudine.

— Eşti convinsă?

— Nu trebuie să fiu convinsă. Pur şi simplu, ştiu.

— De ce n ai spus o la anchetă?

— Nu i o noutate că acolo s au măsluit cărţile.

— Puteai stârni scandal prin presă sau televiziune. Ăia abia aşteaptă asemenea cozonac!

Cireşica râse feroce:

— E şi sora mea la mijloc, ce zici?