Rodica ojog braşoveanu răzbunarea sluţilor

Plecă fără să anunţe pe nimeni, păşind grăbit, aproape alergând spre staţia de taximetre din apropiere. Fulguleţ, pândind strada din colţul fe­restrei, se ridică hotărâtă:

— I a venit ceasul!

Vorbe şoptite care nu i erau destinate lui Patrick. La fel de discret, scoase Mauserul din poşetă şi îl strecură în buzunarul fustei.
*
Încă de la capătul aleii recunoscu silueta de pachiderm a lui Emil ca­re părea să se reculeagă lângă monumentul Monicăi. Mâinile prea scurte pentru a cuprinde pântecele uriaş se împleteau anevoie, iar capul plecat se scufunda în cele trei rânduri de guşi. O observă pe bătrână abia când a­junse lângă el şi schiţă un salut vag. Aceasta îl cercetă avidă, încercând să ghicească răspunsul la întrebarea care o măcina, chiar înainte de a o for­mula Rosti maşinal:

— Ce faci?

Mărgescu îşi roti ochii în jur, nu se vedea nimeni. Declară, totuşi, cu o voce scăzută, folosind, fără să şi dea seama, tonul unui anunţ oficial:

— Ştiam că vă voi găsi aici. Vreau să vă spun că eu mi am îndeplinit misiunea. Monica e răzbunată. Am ţinut s o ştie ea cea dintâi.

Luiza Miclea simţi nevoia să se reazeme de un copac. Ochii îi strălu­ceau de o satisfacţie demonică şi, de emoţie, de abia putea vorbi.

— Mulţumesc ţie, Doamne, cel puţin în parte s a făcut dreptate! Bra­vo, tinere! Fetiţa mea se poate odihni liniştită! Te felicit din inimă!

Începu să dichisească aranjamentele florale, cu gesturi mecanice şi mâini tremurânde care n o mai ascultau. Dintr o dată fu cuprinsă de în­doială şi simţi nevoia să se asigure:

— Precis?... Ai văzut o dumneata moartă?

— Doar o minune ar fi putut o salva. Am dat drumul la gaze în timp ce ea dormea tun, într un spaţiu perfect închis.

— Nu de alta, explică Luiza, dar de la şapte dimineaţa urmăresc toate buletinele de ştiri de la diverse posturi de radio şi n am auzit nimic. La o adică s ar fi anunţat cu fanfară militară, ticăloasa e VIP, parcă aşa le zice acum la celebrităţi!

— Asta nu înseamnă nimic. Chestiunea este dacă, şi când a fost des­coperită.

Micleasca se închină cu ochii spre cer. O cruce corectă, înaltă şi largă, nu gesturi înghesuite şi pripite între sâni:

— Fă, Doamne să se săvârşească după rugăciunile mele!

— Amin, spuse reflex Emil... Dumneavoastră ce aţi făcut?

— Tot ce trebuie. În cursul zilei de azi, declară teatral conform stilu­lui, frumosul Patrick îşi va da obştescul sfârşit. O dată Monica răzbunată, rostul meu pe lume se încheie. Har Cerului că am ajuns să trăiesc această zi minunată!

Dintr o dată, gămanul fu cuprins de un sentiment straniu, de ireal, de poveste fantasmagorică, de spectator la un film horror. Oare el şi bătrâ­na nu erau nebuni? Se felicitau pentru comiterea de asasinate, se bucurau de moartea unor oameni tineri, stăteau de vorbă cu o altă moartă, stinsă de cinci ani, şi toate acestea pe un ton normal, de parcă ar fi fost o discuţie animată lângă o ceşcuţă de cafea...

Se scutură de gânduri şi se uită năuc la mâna întinsă a Luizei.

— Tinere, mi a părut bine de cunoştinţă. Ţin să ţi mulţumesc încă o dată pentru actul de dreptate pe care l ai săvârşit şi, desigur, pentru sentimentele dumitale. Rar mai întâlneşti azi asemenea oameni! Te felicit!

Emil se întrebă dacă bătrâna îşi pregătise speech ul de acasă şi îi luă mâna ca să n o lase cu ea întinsă. Micleasca urmă:

— Nu cred că noi doi ne vom mai întâlni în această lume, nu există nici un motiv, dar fii sigur că te voi revedea cu plăcere... dincolo. Adio!

Se răsuci pe călcâie şi plecă demnă şi dreaptă, aşa cum ar fi părăsit scena, în ropot de aplauze furtunoase.

Nu găsi nici un taxi la ieşirea din cimitir şi, agasată, se gândi să re­curgă la metrou. Avea însă de mers mult pe jos, iar ea era mult prea ne­răbdătoare să ajungă la locuinţa Clotildei. Oare Patrick mai trăia?

*
Zadarnic o chemă pe Luiza, parcă asurzise, căci nu auzea nici sone­ria, nici clopoţelul, dar cel mai probabil era că se repezise la cimitir. Ce mai prietenă! O lăsa singură, cu hienele, când tocmai de asta o chemase, să le înfrunte împreună, s o ajute, s o apere! Începu din nou să plângă, căinân­du se singură. Să trăieşti înfricoşat de moarte în propria ţi casă, să ţi fie teamă de oamenii cei mai apropiaţi! Cine şi ar fi putut închipui un aseme­nea sfârşit? Parcă toate conspirau împotriva ei, lăsând o în voia vrăjmaşu­lui şi, dintr o dată, avu certitudinea că sfârşitul e aproape, fioros de aproa­pe, încât l ar fi zărit doar întorcându şi privirea peste umăr. Un val sălba­tic de ură o năpădi, iar gândul că Fulguleţ şi Patrick îşi făceau jocul peste ea, că o păcăliseră constant, că Băiatul — fiinţa, bibeloul, lucrul, întâmpla­rea cele mai scumpe din viaţa ei — era doar un ticălos de duzină minţind o fără încetare... Sufocată, trase adânc aer în piept... Da, o minţise tot tim­pul, stând pe scaun, la masă, în aşternut... Roşea de ruşine şi de ură doar amintindu şi minciunile lui din pat, gesturile lui mincinoase, buzele, mân­gâierile şi gemetele... Şi se văzu, cu o luciditate crudă, ceea ce era de fapt: o bătrână flască şi vicioasă care avusese nesăbuinţa să se mai creadă dori­tă, victima unui demolator de existenţe, vânător de avuţie...

Auzise de multe ori că dragostea cea mai pătimaşă nu poate fi între­cută ca intensitate decât de ura generată de aceeaşi dragoste rănită şi de­cepţionată. O simţea din plin acum, şi o mânie cumplită îi asmuţi ultimele puteri. "Nu, dragii mei, lucrurile nu vor rămâne aşa. Eu voi muri, dar nici voi nu vă veţi bucura de roadă! Nu, iubitule, din festinul pe care ţi l ai pre­gătit manevrându mă machiavelic, nu vei apuca să iei nici o înghiţitură! Voi distruge testamentul, iar bănetului din seif îi voi da foc!"

Rezemându se de ziduri, ieşi îndârjită din dormitor şi abia mergând, reuşi să ajungă la biroul lui Martinescu. Se aşeză câteva secunde pe braţul unui fotoliu, cât să şi tragă sufletul, apoi se apropie de casa de bani.
*
Simina îşi pierdu cunoştinţa pentru câteva minute, dar nimeni nu i dădu atenţie. Îşi reveni singură şi se aruncă asupra trupului Dianei, ur­lând cuvinte nedesluşite. Simion se uita înlemnit, în gol, cu maxilarul atâr­nând moale şi privirea fixă. "Pedeapsa lui Dumnezeu... Dar de ce atât de aspră?... Ce bine ar fi fost să fi murit mai demult, sau măcar ieri, ca să nu mai trec prin încercarea asta..."

Deşi adânc îndurerată — nu avusese propria ei familie şi tot potenţia­lul afectiv îl transferase asupra lui frate său cu ai lui, iar pe Diana o idola­triza — Vica realiză că i singura în stare să facă faţă situaţiei. Primul im­puls, să telefoneze la Salvare, fu repede înlăturat, chiar şi un copil şi ar fi dat seama că nefericiţii amanţi reci şi cu un început de rigiditate deja in­stalat, nu mai puteau fi ajutaţi de nimeni. N avea nici un fel de experienţă în materie — cine are? —, dar bunul simţ îi spunea că trebuie să anunţe Poliţia. Apoi, prin ferestrele deschise, răzbătură din grădină cuvintele unui cântec deşuchiat. Vica se repezi la geam şi simţi, pentru a doua oară în aceeaşi dimineaţă, că inima i se opreşte în loc.

Mânjită pe faţă ca un clovn, despletită şi complet goală, Cireşica dan­sa şi cânta cât o ţinea gura pe pajiştea din grădină: "Intră popa în altar cu... făcută par!..."

Vica înregistră ca prin fum vecinii ieşiţi la ferestre, consternaţi, copiii din cartier agăţaţi de gratiile gardului făcând haz nespus şi strâmbân­du se, trecătorii care după ce aruncau o scurtă privire, îşi vedeau indife­renţi de drum.

*
Clotilda deschise casa de bani cu un geamăt de satisfacţie. În secun­da următoare, toată combinaţia pusă la cale de cei doi nemernici va fi de­montată şi dejucată. Praful şi pulberea se va alege de...

— Asta cauţi?

Fulguleţ ieşise de după draperia de catifea unde se ascunsese şi cu un diabolic zâmbet de triumf, flutură sus, deasupra capului, plicul galben a cărui pecete îl făcea inconfundabil.

Clotilda ţipă:

— Testamentul meu!... Dă mi l imediat înapoi! Netrebnico! Eşti o hoa­ţă!... Imediat! urmă sufocată. Poliţia! Să vină Poliţia!... Hoţilor!

Revigorată de furie, se repezi la telefon şi ridică receptorul. Ştia numă­rul pe dinafară, 955. Îl memorase demult, pentru orice eventualitate, îm­preună cu cel al Salvării şi al Pompierilor.

Fulguleţ ridică braţul întins şi trase cu mână sigură: "Trăiască Ceau­şescu şi milităria impusă fetelor pe vremea studenţiei ei!" Clotilda, concen­trată asupra discului aparatului de telefon, primi glonţul drept în inimă, fără a mai realiza ce se întâmplă cu ea. Căzu peste birou, cu ochii larg deschişi îndreptaţi spre fotografia înrămată a răposatului Martinescu. Lui Fulguleţ i se păru decent să tragă pleoapele peste privirea sticloasă. Sim­ţind o prezenţă străină, se răsuci. Rezemată de uşă, Ioana, cu mâinile în-crucişate peste piept, părea căzută într o contemplaţie liniştită. Aprecie cu aerul competent al unui meseriaş versat:

— O treabă bine făcută.

Degetele înmănuşate ale lui Fulguleţ se încleştară pe patul armei. Pentru o secundă simţi irezistibila tentaţie de a o suprima şi pe târfuliţa din faţa ei. Ştia prea multe şi era genul de persoană în stare să creeze probleme mari, uriaşe, când cărţile nu se tăiau după vrerea ei. Dar nu, era prea mult pentru azi, la timpul cuvenit, va găsi ac şi pentru cojocul "javrei de Slatina!"

Parcă citindu i gândurile, fata surâse şi rosti calmă:

— Mai aveţi nevoie de mine...

— Nu ştiu ce vrei să spui... Trebuie să ne grăbim, Luiza poate să pice din clipă în clipă.

Glasul răsuna ceva mai febril, dar altfel stăpânea perfect situaţia.

— În primul rând, să nu ne pierdem capul! S o luăm metodic! Când se va întoarce de la cimitir, nu ne va găsi pe nici unul aici. Va anunţa Po­liţia... Toată lumea trebuie să creadă că i vorba de un jaf care s a lăsat cu moarte de om...

— E credibil, aprecie Ioana. Ar fi suficient să golim seiful şi să mai lu­ăm câte ceva din casă.

— Exact. Băgăm totul aici, şi scoase de după draperie un sac mare de voiaj... Atenţie, era să facem o greşeală! Nu sustragem testamentul! O dată "furat", nu mai putem dovedi drepturile lui Patrick. Pe ăsta îl lăsăm în scri­nul din dormitor... Ah, de nu ne ar presa timpul! Testamentul găsit singur o să dea de bănuit. Mai punem în aceeaşi mapă şi actele de stare civilă... Să lucrezi cu o pereche de mănuşi.

— Dar tu ce ai de gând?

— Eu trebuie să fug, să scap de revolver şi să mă găsească Sârbu aca­să... Mă bizui pe tine Ioana. În situaţii critice, Patrick se poartă ca un co­pil... Nu zăboviţi! Încărcaţi totul în maşină şi veniţi la noi... Am să mă gân­desc unde ascundem lucrurile.

Ioana părea îndoită:

— Nu e totuşi imprudent?

— Nu vin ei cu ordin de percheziţie la mine chiar aşa curând!...

Din sufragerie, se auzi vocea lui Patrick:

— Nu e nimeni în toată casa?!

Femeile se priviră instinctiv. Cum avea să primească Patrick situaţia? Le răspunse geamătul acestuia când dădu ochii cu priveliştea din birou:

— Nenorocitelor! Ce aţi făcut?!

— Nu ţi cer decât să te îmbraci, spuse Ioana mângâindu i umărul. Mă ocup eu de restul. Trebuie să dispărem cât mai repede... Hai! şi îmbrăţi­şându l, încercă să l ridice de pe scaun.

Se aflau în sufragerie. Patrick, tot în halat, cu braţele şi cu capul cul­cate pe masă, avea un aer deznădăjduit. Abia acum, când Clotilda nu mai exista, îşi dădea seama că, în sinea lui, nu fusese niciodată de acord cu înlăturarea ei violentă, după cum, în general, îi repugnau acţiunile, luările de poziţie sau schimburile brutale de cuvinte. Vinovată era blestemata lui de superficialitate! Deşi martor şi chiar subiect în toate etapele consumate până acum, parcă nu crezuse că asemenea ticăloşii se pot petrece aievea, tratase situaţia cu uşurinţă, alungând cu hotărâre orice i ar fi putut stârni convulsii de conştiinţă. Şi tot acum realiza că ţinuse cu adevărat la Clotil­da (se simţea sfârtecat de milă), că pierduse un mare prieten.

Ioana, exasperată, continua să l zgâlţâie. Se aflau la un pas de liman şi mălai mare ăsta claca tocmai acum! Intui însă că în starea în care se af­la, n ar fi izbutit nimic, zgândărindu i amorul propriu cu biciul şi, în con­secinţă, îl luă cu binişorul:

— Hai, iubitule, e târziu... Ce mare lucru să te schimbi! Fă o cel puţin de dragul maică tii! Dacă suntem descoperiţi...

— Lasă mă în pace!

— Gândeşte te bine, Patrick! Femeia asta trăieşte numai pentru tine şi a riscat totul de dragul tău! Dacă suntem descoperiţi, intră în puşcărie pe viaţă! Ea a fost creierul combinaţiei, ea a apăsat pe trăgaci! Numai pen­tru tine!

În sfârşit, atinsese coarda sensibilă. Patrick începu să se mişte. Îşi ri­dică anevoie capul, aruncând o privire rătăcită prin încăpere. Întinse mâna după sonda cu suc de roşii şi o duse la buze. Închise ochii, bând hulpav. În clipa următoare i se ivi pe chip o expresie de mare surpriză apoi, aproa­pe concomitent, o grimasă de durere. Un horcăit şi... rămase nemişcat.

După câteva tentative de a l reanima, Ioana înţelese că era mort. Defi­nitiv şi iremediabil mort! Cine pusese otrava în pahar, cui îi era destinată de fapt şi de ce erau întrebări la care va încerca să răspundă mai târziu. Acum, trebuia să acţioneze repede, să dispară cu iuţeala fulgerului din zo­nă, să se topească, să se dizolve...

Goli seiful de bijuterii, colecţia de timbre, valută — de toate naţiile, inclusiv lei, dar mai ales dolari — acţiuni, în general, orice hârtie de va­loare şi le îndesă în sacul pregătit de Fulguleţ. Din casă luă trei galeuri originale despre care ştia că sunt extrem de valoroase şi câteva piese de argintărie din secolul al XVIII lea. Nu se atinse de tablouri, căci era nevoie de prea mult timp ca să le scoţi din rame şi, în plus, erau şi mai greu de plasat

Trăgând fermoarul sacului, încercă să se concentreze. Nu uitase ni­mic. Spera! În pod ştersese orice urmă a trecerii ei pe acolo şi, la sfatul lui Fulguleţ, umblând la casa de bani, folosise mănuşi de aţă. Avea mai multe perechi, amintire de la maică sa care croşetase la viaţa ei mii. Le vindea în piaţă prin intermediul unei bătrâne, cârpind astfel cât de cât bugetul săr­man.

Părăsi locuinţa cu paşi rapizi şi hotărâţi. Nici o privire peste umăr. Lă­sa în urmă două cadavre. De fapt, trei. Al treilea era ceea ce Ioana conside­ra a fi prima parte a vieţii ei. Îi punea cruce cu inimă uşoară. Niciodată nu se simţise atât de liberă.

*
Luiza Miclea ajunse la locuinţa Clotildei Martinescu abia pe la ora trei. Era furioasă şi asudată ca un animal de povară. Din pricina grevei de la metrou — vezi, de aia nu se găsea sămânţă de taxi —, fusese nevoită să vină pe jos tocmai de la Bellu. "Excursii" din astea nu mai erau pentru vârsta ei şi oricum nu s ar fi găsit exact azi să facă pe turista. Pătrunse în apartament epuizată şi îngrijorată. Îşi aruncă poşeta pe lada florentină din vestibul, emiţând cu voce de contralto un bonjour prelungit.

Nu i răspunse nimeni şi, nedumerită, bătu la uşa Clotildei. Ciocăni şi a doua oară insistent. Tot mai intrigată de liniştea desăvârşită, apăsă pe clanţă. Dormitorul era gol, la fel baia şi budoarul alăturat, unde dormise cândva Ioana. Nu şi putea imagina în nici un chip ce se întâmplă şi traver­să toată casa, strigându i pe rând: Clotilda, Patrick, Fulguleţ... Peste tot pustiu. La mijlocul coridorului, uşa de la fostul birou al lui Martinescu era deschisă. Îşi băgă capul, interesându se dulce:

— E cineva! Alo...

Ultimele cuvinte şi le înăbuşi singură, ducându şi îngrozită mâinile la gură.

— Clotilda!

Priveliştea îi înmuie genunchii, având totodată impresia că leşul în­sângerat tresare la chemarea ei, că se străduieşte să i răspundă.

"Halucinaţii!... Să mi păstrez firea... În fond, s a găsit soluţia ideală pentru ea. Ar fi suferit groaznic."

Se întoarse în sufragerie şi abia atunci îl observă pe Patrick, prăbuşit la picioarele mesei. Spuma din jurul buzelor şi sonda cu suc de roşii căzu­tă chiar lângă trupul neînsufleţit indicau cauza neîndoielnică a morţii. Canalia primise sfârşitul din mâna ei!

Se simţi cuprinsă de o imensă uşurare, despovărată de orice suferin­ţă, uşoară ca o pasăre cerească. Era suficient să şi deschidă braţele ca să înceapă să zboare... Jurământul fusese împlinit, sfânta dreptate fusese înfăptuită, Monica fusese răzbunată! O linişte binefăcătoare o învălui: "Ce dulce i răzbunarea!..."

Pentru o clipă, încercă ispita de a şi lua geanta şi de a fugi. Trebuia însă să se întoarcă Tanţa care ştia că Clotilda rămăsese în grija ei, a Lu­izei. Nu că i ar fi păsat de inerenta anchetă, dar simţea nevoia să se odih­nească în sfârşit, să se scufunde în somnul profund al datoriei împlinite.

Ridică receptorul şi formă numărul Poliţiei.
*
Moartea cel puţin bizară a trei actori, dintre care două vedete de primă mărime, la un interval de doar câteva zile, impresionă puternic opinia pub­lică. Aşa cum se întâmplă de obicei, începură să circule cele mai fanteziste zvonuri şi ipoteze. Presa speculă intens pe marginea unui subiect de mare senzaţie — halva" pentru breaslă —, iar diferitele posturi de televiziune re­transmiseră spectacolele sau emisiunile de divertisment în care evoluaseră Diana Tamaş şi Dragoş Mateiescu. Cetăţenii de rând lăcrimau în faţa tele­vizoarelor, găsind noi şi noi valenţe "interpretării absolut extraordinare a decedaţilor, talente unice, irepetabile". Vârstnicii se lansau în comparaţii generoase, vizând celebrităţile care făcuseră epocă, epocă de aur pentru teatrul românesc, în perioada anilor 40 60.

Ceea ce impresiona în mod deosebit, amplificând emoţia, era poziţia de vârfuri a celor doi — Doru Pavel fiind pomenit doar în subsidiar — şi extrema lor tinereţe. Se vorbi intens despre crime în lanţ, de mare actualitate, iar în privinţa killer ului, teoria cu cei mai mulţi adepţi, se imagina un soi de Jack Spintecătorul. Londonezul avea ce avea cu prostituatele, valahul cu actorii. Pentru o vreme intrară şi aceştia în panică, verificând atent elementele de recuzită, mai ales pe cele ingerabile, şi asigurându şi însoţitori de nădejde, în special pentru spectacolele de seară. Se întrebau înfriguraţi cine va fi următoarea victimă şi faptul că asasinatele nu se repetară, generă o derută totală. Se emiseră alte ipoteze, dar timpul erodează elementul de mister şi senzaţie, deplasând interesul către obiective proaspete.

Încă de la începutul anchetei — lungă şi laborioasă, un dosar cu peste două mii de file — datorită identităţii de statut al victimelor (toţi trei actori) şi a prezenţei unora dintre personaje în ambele distribuţii, Poliţia conexă cele două cazuri într un singur dosar — Arlechino.

Luiza Miclea, subiectul care dădu cel mai mult de furcă anchetatori­lor, îşi asumă cu generozitate paternitatea integrală, autor moral, instiga­tor şi mână ucigaşă concretă, a celor trei asasinate. Explicabil generoasă pentru că se împlinise un act de dreptate, iar ea, cu inima pe deplin îm­păcată şi totodată izolată prin dispariţia ultimei fiinţe dragi într un vid care nu mai putea fi mobilat, considera că nu are nici un motiv să întârzie într o lume complet străină. Fără a fi deprimată, nu mai avea chef şi n o mai interesa să trăiască. Astfel stând lucrurile, ajunsă în situaţia individu­lui golit de orice miză, atât de sărăcit sufleteşte încât n are ce pierde, de ce n ar fi luat asupra ei culpele celorlalţi, salvându le libertatea? Într un stil desigur nonconformist, "corsican" pentru societatea modernă, oamenii a­ceştia făcuseră ca justiţia să triumfe. Nu pomeni nici un nume, ea otrăvise, dăduse drumul la gaze, trăsese cu revolverul. De unde avea arma? De la bunicul, ofiţer în Armata Regală etc... Unde a ascuns o?... A aruncat o în­tr o pubelă din Cişmigiu... Cine ştie cine o fi găsit o!

Cele mai perfide minciuni sunt cele care într o anume proporţie con­ţin un adevăr parţial sau doar îl tangentează. Interogatoriile luate Luizei constituiră un coşmar pentru anchetatori tocmai din pricina acestei com­binaţii de fals şi real. Bătrâna cunoştea multe amănunte de la Mărgescu şi prin el, indirect, de la Cireşica, pe care le prezenta cu viclenie drept con­statări sau acte personale. Autenticul lor convingea, dar pe de altă parte, se iveau inadvertenţe, trădând faptul că "bătrâna ştie, dar minte acoperin­du i pe alţii..." Absolut sinceră se dovedi doar atunci când explică mobilul acestor crime — răzbunare şi dreptate pentru Monica. Atunci când între­bările incomode o aruncau în corzi, dădea din umeri, pretinzând că nu şi mai aminteşte. Avea o vârstă...

Anchetată în stare de arest şi slăbind vertiginos — din uscată, deve­nise scheletică —, fu transportată la un spital din Capitală. Fie că inde­pendent de circumstanţe, aţa de pe mosorel tot s ar fi epuizat, fie că re­sortul vital se topise lipsit de o motivaţie şi de dorinţa de a mai trăi, se stinse într o dimineaţă, lin ca o lumânare ajunsă la capăt. Ultimele ei cu­vinte, înregistrate de o asistentă, rămaseră pentru toţi o enigmă: Banzai¹!

În ce o privea pe Cireşica, internată la Spitalul Dr. Bagdasar, şi even­tualitatea ca ea să revină la o viaţă normală, medicii se pronunţă foarte rezervaţi. Are unele coridoare de luciditate şi atunci, încearcă să se sinuci­dă regretând amarnic că nu s a călugărit. Simion şi Simina, doi moşnegi betegiţi de suferinţă şi boală, se duceau tot mai rar să o vadă. Vica se gân­deşte cu nostalgie la seninele zile de odinioară. Din bolboroseala Cireşicăi s ar putea înţelege că Diana fusese o fiară şi că şi meritase soarta... Dar cine stă să asculte elucubraţiile unei schizofrenice! Toţi se miră însă de te­nacitatea cu care nefericita, după atâtea nenorociri, o mai poate urî pe so­ră sa. O ură nestinsă ce o va însoţi şi în mormânt.

Fulguleţ n a putut supravieţui morţii lui Patrick. După înmormântare, s a sinucis tăindu şi venele de la ambele mâini. Ioan Sârbu cel Drept a umplut casa de fotografiile lui Fulguleţ şi plânge în fiecare zi, după ce se întoarce de la serviciu. O sticlă de alcool îi ţine tovărăşie din ce în ce mai des. Despre Patrick, nu vorbeşte niciodată. L a uitat.

Ioana Vlase a dispărut, înghiţită parcă de neant. Nimeni n a căutat o, nimeni n a mai văzut o, nimeni nu şi mai aminteşte de ea. Poate doar co­legii de promoţie când dau cu ochii de fotografia clasică a tuturor generaţi­ilor de absolvenţi de liceu, grupaţi în jurul ţeapănului diriginte. Nu lipseşte glumeţul care pune coarne colegului din faţă.

Ioana a dispărut, pieton pe uliţele ăstei lumi, fără să privească, fără să lase nimic în urmă.

Emil Mărgescu, eliberat de obsesia Monicăi, a izbutit să intre pe fă­gaşul unei vieţi normale. Ţine un regim strict de slăbire sub supravegherea unui dietetician şi se simte mulţumit. Evită să se gândească la evenimen­tele stresante prin care a trecut. Când se întâmplă totuşi, îi face bine să şi amintească faptul că nu el a deschis robinetele de gaz din camera Dianei. S a împăcat cu sine însuşi, s a împăcat cu lumea.

La monumentul Monicăi Miclea, florile s au uscat. Imortalizată pe soclul de bronz, priveşte din eternitate. Impenetrabilă şi singură. Ca toţi morţii.

16 mai/2001

1 Strigătul emis de japonezi când porneau la atac