Rodica ojog braşoveanu răzbunarea sluţilor

Departe de a l socoti vreun prezumtiv rival, el însuşi având îngenun­cheată la picioare, oştire de pipiţe, Dragoş se arăta uneori iritat de situaţie:

— De ce nu l trimiţi la naiba?! De ce l încurajezi?

Diana râsese ca de un banc bun:

— Tu vorbeşti?! Cine stă un ceas după spectacol ca să dea autografe unor şcolăriţe de cinşpe ani?!

— Spune mi că te deranjează, şi nu mai dau o singură semnătură!

— Nu fi prost! Dragostea şi admiraţia fanilor e una dintre componen­tele cele mai plăcute ale meseriei noastre. De ce să te frustrezi de ele? De ce să i împiedici pe oameni să viseze? Tu îţi dai seama că în fiecare noapte, eşti întruchiparea lui Făt Frumos în mii, zeci de mii de dormitoare? Că în îmbrăţişarea lui Costică, blonda Nuţi simte braţele tale?!

— Ai o imaginaţie bolnavă!

— Aşi! Sunt convinsă că în sinea ta îmi dai dreptate. Nu trebuie s o declari deschis, e suficient să ţi o mărturiseşti ţie însuţi...

Dragoş căzuse în genunchi. Nu era o figură de stil teatrală — Diana era îndeajuns de actriţă ca s o simtă —, ci un gest sincer şi spontan:

— Diana, de ce nu vrei să ne căsătorim? Am spulbera orice neînţele­gere, am înlătura orice suspiciune! De câte ori nu ne am spus că suntem făcuţi unul pentru celălalt?

Ochii albaştri ai actriţei priviseră departe, scufundaţi în infinit:

— Unul pentru celălalt... Oare echivalează cu unul alături de celălalt?

— Speculaţii! Mai bine spune mi deschis că nu mă iubeşti!

— Mai dă mi o şansă! O singură şansă!

— Adică să întâlneşti un milionar în dolari şi să descoperi că el ţi e perechea?

— Poate că da, sau poate că nu, oricum voi fi încercat. Dă mi ocazia unei vieţi împreună cu tine, fără regrete.

Dragoş declarase cu mâna pe clanţa uşii:

— Nu am încotro, pentru că te iubesc, cât timp voi rezista însă nu ştiu. Ştiu sigur doar că o dată plecat, nu mai întorc niciodată capul peste umăr.

În urma lui, Diana începu să şi pilească o unghie care agăţa.

"Se vor găsi o sută în locul tău!"

Din păcate, trebuia să ţină seama de povestea cealaltă, fiorosul lor secret care i lega mai crâncen, mai definitiv decât orice "Isaiia dănţuieşte"!

"Dacă Dragoş, adus la disperare vorbeşte, cădem toţi într o prăpastie de unde nu ne vom mai ridica niciodată."

Doru se uită atent la bărbatul masiv care trecu pe lângă el ca un bo­lid. Avea impresia că tocmai ieşise din cabina Dianei şi se simţea nedume­rit. Tipul era de o grăsime respingătoare, galbenă şi avea genul acela spe­cial de neglijenţă care ţi dă senzaţia că persoana şi a petrecut noaptea în hainele de pe el; o persoană pe care doar dacă o vezi la televizor, simţi ne­voia să deschizi geamurile şi să aeriseşti. "Ce poate să caute un mastodont ca ăsta la Diana?! Probabil, mi s a părut.."

Îşi roti ochii prin interiorul familiar. După poziţia fotoliilor îşi dădu seama că Diana avusese o vizită care se prelungise până la intrarea ei în scenă. Era prea tipicară ca să nu le fi pus la locul lor, dacă ar mai fi avut o singură clipă la dispoziţie, fără a o mai aştepta pe cabinieră. Scoase floarea — azi, un crin roz — din interiorul canadienei şi o puse în glastra de porţe­lan din colţul mesei de machiaj. Turnă apă cu ibricul, atent să nu picure pe de lături, apoi petrecu vreo cinci minute căutând poziţia cea mai de efect a vasului. Vasul lui, "vasul lui Doru", cum spunea Diana, şi el se sim­ţea fericit că exista ceva din el aici, într un fel că făcea parte din decorul femeii pe care o diviniza. Iar de la o vreme, devenise şi fetişist, îi plăcea să atingă obiectele ei, să i îmbrăţişeze hainele, să şi înfunde nasul într un top de dantelă sau în bikinii cu sfoară din sertarul comodei. Nu se simţea de­loc pervers, dacă stai să te gândeşti, toţi îndrăgostiţii sunt fetişişti! Străbu­nicii păstrau până la adânci bătrâneţi şi pe ascuns, spre a evita gelozia partenerului legitim, o mănuşă, o floare presată, un dagherotip sau meda­lion, o batistă care aparţinuse cândva personajului adorat...

Doru se uită la ceas. Încă douăzeci de minute până la pauză. Ochii i se opriră asupra plicului alb, rezemat de oglinda mesei de machiaj. Nu prizonier în ţipla unui buchet sau coş de flori, ci simplu şi solitar; în prin­cipiu, alt soi de comunicare decât cea provenită în mod obişnuit din partea vreunui admirator. Doru simţea că arde de curiozitate. Nu era iscoditor din fire, dar îl interesa până la patologic — o recunoştea el însuşi — tot ce o privea sau avea câtuşi de mică tangenţă cu Diana. Buzele chinuite îi tre­murau de nehotărâre, întinse de câteva ori mâna spre plic şi o retrase precipitat, ca ars, de tot atâtea ori.

O voce baritonală, bine pozată, inconfundabilă şi pe care o detesta din adâncul sufletului, îi opri inima în loc:

— Vrei să i mănânci?! Sau poate să i speli?

Dragoş Mateiescu intrase neauzit. Cu mâna pe clanţă, încordat şi cu privire scăpărând de răutate, părea gata să se arunce asupra lui. Abia atunci, Doru sesiză că rămăsese cu buzele şi nasul înfundate în chiloţii Dianei. Pentru moment, se pierdu cu firea, îi mototoli mecanic şi, fâstâcit, lăsă să i scape din mână ghemotocul de dantelă.

Junele prim al Teatrului Arlechino îi înregistra cu satisfacţie starea de confuzie şi intră în cabină, închizând uşa în urma lui.

— La banii ei, îşi permite o servitoare, nu i cazul să i speli tu pârţu­rile!

— Eşti ordinar! găsi Doru, cu faţa vânătă de ruşine.

— Tu eşti un lăbar, nenorocitule, tu care faci onanie mirosindu i chiloţii! Sunt prea gentleman, ca să ţi explic de ce, dar îţi închipui că ai măcar o singură şansă ca să ajungi la Diana?

— Atunci, de ce ţi e frică de mine? Ce ţi pasă că o iubesc?!

— O plictiseşti, îi deranjezi existenţa!

— Să mi o spună ea!

— Să zicem că i prea miloasă. Numai un vierme netrebnic ar profita de slăbiciunea ei!

Din momentul în care Doru Pavel era silit să se înfrunte cu un com­portament dur, devenea brusc puternic, juca pe teren propriu. Arboră deci, unul din rânjetele lui fioroase:

— Din ce piesă i tirada asta? Ei da, sunt un vierme netrebnic! Ce ţi pasă?

— Îmi pasă că infectezi aerul din jur!

Pierzându şi stăpânirea de sine, Dragoş se aruncă înainte, ţintind grumajii lui Doru. Din nefericire, habar n avea cu cine are de a face. De mic copil, din pricina fizicului ingrat, Doru fusese dispreţuit, ostracizat, nu o singură dată maltratat până la sânge. Puternic şi revendicativ din fire, învăţase să îndure şi să se apere. De la treisprezece ani, făcea box şi arte marţiale, devenind, dacă nu un campion, cel puţin, un adversar redutabil pentru oricine, cât de voinic, dar mai puţin "cult" în materie. Era cazul lui Dragoş, atletic şi deloc fricos, dar cu alt soi de studii, ţinând de strălucito­rul Hollywood: înot, echitaţie, spadă, surfing, curling... În consecinţă, din două mişcări fu pus la pământ sub etajera cu cărţi. Dintîi, îşi scutură capul încercând să realizeze pe ce lume trăieşte, apoi sări în picioare, gata să se repeadă din nou.

Doru îl opri cu un zâmbet flegmatic:

— Stai blând, primăvăraticule, îţi fac portretul zob, şi nu mai ai cui da autografe! O să plângă fanesele că ce artist frumos erai!

— Quasimodo! urlă Dragoş cu pumnii ridicaţi, avântându se fără a mai ţine seama de glasul raţiunii care l îndemna la ponderaţie.

Cert lucru, Doru era un luptător mult mai versat. Dar nu i mai păsa de nimic, se simţea însufleţit de o singură dorinţă, arzătoare, sfâşietoare — să l vadă mort pe ticălos! Un upercut bine plasat îl trimise temporar în lumea îngerilor. Relaxat, ba chiar simţindu se "afurisit de bine", Doru um­plu din nou ibricul cu apă şi l turnă în creştetul lui Dragoş. Zvonul aplau­zelor marcând sfârşitul actului îi crea un moment de panică. Ce avea să spună Diana? Era bine să l găsească aici, lângă "leşul" lui Dragoş, sau era de preferat s o întâlnească după consumarea clipelor fierbinţi de conster­nare şi mânie? Mânie, dacă l iubea pe Dragoş, ipoteză de care Doru se în­doia. Dacă ar fi fost îndrăgostită, aşa cum înţelegea el dragostea, n ar fi acceptat cu atâta dezinvoltură flirturile şi concesiile specifice junelui prim de succes, făcute admiratoarelor. Dragoste fără gelozie nu există, or, Diana surprinsese neclintit de liniştită clişeul când o puştoaică i se lipise real­mente de buze, într un sărut à la Basic Instinct! Nici măcar nu tresărise.

Doru se decise pentru prima variantă, măcar o singură dată să fie surprins şi el în avantaj, stăpân pe situaţie, găsindu se totodată în situaţia de a nu mai avea de ales. Diana intră în cabină val vârtej, urlând după macheur:

— Teo, unde dracu' eşti? Mi a căzut geana, era s o înghit! Cu ce naiba ai lipit o, cu scuipat?!

O singură privire îi fu de ajuns ca să reconstituie cele petrecute în cabină. Ocoli trupul lui Dragoş al cărui zbucium de pleoape semnaliza că i pe cale să şi revină şi se aşeză pe scaunul din faţa mesei de machiaj. Prin oglindă, îi îndreptă o privire ascuţită lui Doru.

— Eşti mândru, nevoie mare, aşa i?

— A sărit la mine! L am avertizat să şi vadă de treabă, dar a tăbărât cu pumnii. N am avut încotro, te rog să mă crezi!

— Ca şi cum n aş fi avut destule pe cap şi fără prostiile voastre! Ce zi, Dumnezeule, ce zi!... Ce mai stai?! Pleacă odată, m am săturat de toţi!

Doru ieşi în vârful picioarelor, fericit c a scăpat doar cu atâta. Îi fuse­se teamă de un scandal monstruos, cu consecinţe, aşa că zărindu l pe macheur, îl apostrofă bine dispus:

— Domnişoara Diana are nevoie de tine. Ai grijă, e capsată rău!

Mai tândăli vreo zece minute prin culise, după care şi zise că i timpul să plece acasă. Se întâmplaseră destule pentru o singură zi, iar ca să încerce s o îmbuneze pe Diana era prea devreme, şi ea prea agitată. Părăsi teatrul fredonând în minte o melodie parazit care l urmărea agasant încă de când se trezise dimineaţa: C'était le temps des fleurs...

— A avut baftă, animalul! scrâşni Dragoş. Dacă nu alunecam...

Stătea pe canapea, cu un prosop ud în jurul capului Simţea că i pocneşte de durere. Nuţi, cabiniera, o femeie de vârstă incertă, care l adora, aşa cum îl adora de altfel întreg personalul auxiliar feminin de la Arlechino, se învârtea în jurul lui, ca o cloşcă. Ea îi aranjase compresa, îi găsise un tranchilizant şi îi aranjase un taburet sub picioare.

— Cine te a pus să faci pe cocoşul? se interesă Diana încercând să nu mişte obrazul.

Ţinea ochii închişi, percepând atingerea degetelor uşoare şi răcoroase ale macheurului ca pe mângâierea unor aripi de fluture. Dragoş se enervă:

— Era vorba despre tine...

— Credeam că despre Ceauşeasca! Sunteţi amândoi nişte caraghioşi.

Dragoş dădu să se ridice în capul oaselor ca să riposteze, dar durerea ascuţită din ceafă îi smulse un geamăt, trântindu l la loc. Cabiniera se grăbi să i potrivească puişorul de pernă:

— Să vă fac o cafeluţă tare, domnu' Dragoş?

Diana se răţoi:

— Alo, ce i aici, braserie? N aveţi impresia că suntem prea mulţi? Mersi, Teo, poţi să pleci... Dragoş, du te la voi, e mai linişte, vin şi eu la pauză! Nuţi, peruca!... Te ai zăpăcit?! Chiar v aţi pus în minte cu toţii să mă înnebuniţi? Auzi, mi o aduce pe Mary Stuart în Tramvaiul...

În sfârşit, singură! Binecuvântatul ei sfert de ceas pe care ştiuse să l impună chiar de la debutul în teatru. Cincisprezece minute de singurătate absolută, răgaz să viseze, să plutească, să se adune. O ţigară (nu mai mult de două trei pe zi), o gură din ceaşca de şocolată rece consumată de a lungul mai multor ore. Un sfert de oră, un nimic, după care se simţea însă complet remontată, proaspătă ca o violetă de pădure plouată de rouă. În sinea ei, Diana îşi închipuia cu convingere, şi doar anecdotic în societate, că seamănă cu Napoleon care, după cum se ştie, avea capacitatea de a adormi profund în orice împrejurări, zece minute fiindu i suficiente pentru a se simţi cu totul refăcut.

Când ajunse la jumătatea ţigării, întinse leneş mâna după plicul rezemat de oglindă. Îl observase încă de la intrarea ei în cabină, la pauză, dar deşi continua să primească omagiile admiratorilor cu aceeaşi plăcere proaspătă de la debut, se simţea mai puţin impresionată, iar curiozitatea vizavi de conţinut şi expeditor era considerabil moderată. Mai puţin comun, plicul nu prezenta nici un înscris, şi amănuntul îi atrase atenţia: "unul care probabil se vrea original..."

Luă coupe papierul şi l deschise atent, cu pedanteria care o caracteri­za. Adevărată maniacă a ordinii, până şi hârtiile destinate coşului de gunoi nu erau făcute cocoloş, ci împăturite în pătrate perfecte; greu de imaginat ce avea să devină, o dată cu trecerea anilor, care îndeobşte supradimensio­nează obsesivul din individ. Deocamdată însă se mulţumea să i terorizeze pe cei din jur, victime de primă linie fiind Dragoş şi cabinierele.

Dar... ce drăcie o mai fi şi asta?! Din plic, căzură trei firicele de miozo­tis. Codiţele erau încă pline de sevă, dar petalele fuseseră trecute prin flacără. Trei flori arse. Şi un bilet cu majuscule tipărite: NU MĂ UITA. M.

— Diana!

Tresări. Vocea din difuzor o chema în scenă.
*
După plecarea lui Patrick, Clotilda adormi fericită. Îi era recunoscă­toare pentru gentileţea şi înţelegerea lui. În adâncul sufletului, amplifica, evaluând în aur orice gest de duioşie. Îşi aminti cu un amestec de nostal­gie, orgoliu, dar şi cu o adiere de amărăciune că odinioară, era nevoie de cel puţin un briliant ca să i creeze pe jumătate o stare de spirit asemănă­toare. "Dacă tinereţea ar şti, dacă bătrâneţea ar putea", vorbele acestea reveneau, mereu în mintea Clotildei, după ce Patrick intrase în viaţa ei. De ce oare am fost zămisliţi astfel încât să nu putem aprecia decât imposibilul sau ireparabilul? La extazul Clotildei contribuia din plin şi faptul că perce­pea corect situaţia ei de mare excepţie. Câte femei de şaizeci şi cinci de ani (raţionamentul fiind valabil în general şi pentru promoţiile sărite din patru­zeci şi cinci cincizeci) mai au un bărbat tânăr şi chipeş care să ţină la ele, câte mai ştiu ce este dragostea adevărată?

Decise că Patrick merită un cadou superb, care să l bucure, şi se gândi că cel mai potrivit ar fi să i schimbe Toyota cu un Jaguar. Adormi cu un zâmbet care i dădea la iveală proteza.

Prin crăpătura perdelei, Ioana urmări plecarea lui Patrick. Junele avea fără îndoială clasă, toate mişcările emanau o eleganţă dezinvoltă. Felul în care se instală la volan sau în care îşi aprinse ţigara înainte de a demara ţinea de un anume complex de date aparţinând privilegiaţilor, fascinant pentru oamenii de rând — tinereţe fericită şi sportivă, siguranţa proprie unui look seducător, prosperitate, plus ce mai ţesea imaginaţia despre existenţa nevăzută a unui asemenea personaj: mondenităţi la vârful cel mai înalt, peisaj populat doar de VIP uri, dragoste consumată pe tavă de aur în decoruri exotice sau pe un yacht luxos... Imaginile înfipseră un ac în inima Ioanei şi o dată maşina dispărută din câmpul ei vizual, se depărtă de fereastră.

Era ora patru şi se afla singură acasă. Se simţea ca atare, pentru că Martineasca dormea şi, oricum, rareori se mai dădea jos din pat. Lipsea şi Tanţa care, fiind joi, adică după amiaza ei liberă, se repezise la ţară, ca să participe la parastasul unei rude. Nici Patrick n avea să se întoarcă prea curând. Îi promisese nevesti sii că nu va întârzia, dar asta însemna cam zece seara, nu orele mici de după miezul nopţii, ca de obicei.

Lăsă uşa de la dormitor întredeschisă pentru a o auzi pe bătrână în caz că ar avea nevoie de ea şi pătrunse cu pas hotărât în camera "domni­şorului". Rămase lângă uşă câteva momente bune, plimbându şi cu atenţie privirea. Era desigur curioasă, dar şi prudentă. Înainte de a începe să co­trobăiască, voia să şi întipărească bine în minte poziţia obiectelor, micile amănunte fixe şi parcă sacre ale oricărui locatar, o abatere de la amplasa­mentul ştiut trădând o vizită în "contumacie".

Ioana fusese un copil modest, trăind în condiţii de sărăcie tangente chiar cu mizeria şi nu avusese acces la casele prospere din Slatina. Fără îndoială că funcţionau şi acolo mentalităţi de clasă, parcă mai dure în pro­vincie decât în Metropolă. Ca peste tot, oamenii simt nevoia să dispreţuias­că, să se simtă superiori unii altora, dar nu i mai puţin adevărat că nici persoana ei nu îmbia la apropiere. Nu avea nici un fel de prieteni — bogaţi sau calici.

În acest sens, Ioana nu dispunea nici de cele mai elementare cunoş­tinţe privitoare la decorul unei case, nu făcea diferenţieri generate de cultură sau informaţie, în schimb, avea instinct. Se născuse cu acest simţ şi putea adulmeca bogăţia de la zece paşi, iar când se oprea, de pildă, în faţa unei vitrine, indiferent de profil şi unde preţurile nu erau afişate, ochea fără greş, pentru visele ei, obiectele cele mai preţioase şi, fireşte, cele mai scumpe.

Tot aşa, în camera lui Patrick, sobră şi aerată, trase în piept aerul de "bogătani" şi aprecie la justa valoare mobila englezească, bine scoasă în evidenţă de decorul jaguar. Întreaga încăpere era tapisată cu imitaţia acestei blăni, la fel mocheta, divanul, până şi coşul pentru hârtii de sub birou. Pe blatul de marmură al căminului, impresiona un jaguar turnat în bronz care şi arăta colţii. Toată această ambianţă reprezentase cadoul Clotildei la aniversarea unui an de căsătorie. Îi plăcea să l surprindă venind în întâmpinarea tuturor dorinţelor sale chiar neexprimate, iar de data aceasta ţinuse seama de slăbiciunea Băiatului pentru feline. În acelaşi timp, îl compensa somptuos pentru faptul că, fiind astmatică, nu suporta în casă pisici, sau vreun animal cu blană.

Atenţia Ioanei se concentră asupra unui dulăpior cubic, rezemat pe labe de jaguar din alamă, ceva mai mare decât o noptieră şi despre care descoperise cu admiraţie proletară că ascunde un mic frigider burduşit cu sticle de băuturi scumpe şi cuburi de gheaţă. Rămânea biroul florentin cu gheare de leu, unde un singur sertar era încuiat cu cheia îşi aminti cu un surâs interior cuvintele unei bătrâne din Slatina care le fusese vecină: "Lasă casa cu uşile vraişte, nimănui n o să i pese, zăvoreşte o cu şapte lacăte, să vezi cum te calcă hoţii. Tot aşa, şopteşte i cuiva ceva şi toate urechile se ciulesc; strigă ceva în gura mare, nimeni nu te ascultă..."

Era o broască simplă, iar Ioana — îndemânatică. Scoase o agrafă din părul adunat la ceafă, meşteri câteva secunde şi încuietoarea cedă. Un conţinut sărac, (fata luă la mână una câte una hârtiile lipsite de importan­ţă), mai de soi fiind un binoclu de câmp. Decepţionată, îşi zise că "trecutul" lui Patrick, viaţă intimă şi un eventual material compromiţător, rămăsese depozitat în casa părintească, iar de Fulguleţ — Ioana cunoştea îndeajuns de bine oamenii — nu se putea trece. Poate peste cadavrul ei. Aranja totul în ordinea găsită şi, ca să fie cu conştiinţa împăcată, îşi trecu degetele pe sub fundul sertarului. Nu văzuse niciodată, dar citise în multe cărţi despre tainiţe camuflate în mobilele vechi. Cu o tresărire de satisfacţie, dădu pes­te o mică limbă metalică, mobilă. Sertarul era dublu... Înregistră o mişcare uşoară în spate şi se răsuci fulgerător, palidă ca o moartă, cu inima cu­prinsă de panică. În spatele ei, Patrick, ţeapăn şi impenetrabil, o privea cu mâinile încrucişate la piept, într o poziţie ostentativ contemplativă.

Se întorsese pe neaşteptate acasă, fără intenţii subterane, ci numai pentru a se schimba. Intervenise o modificare de program, fiind invitat la un cocktail care presupunea cel puţin costum şi cravată, dacă nu chiar smoking. Dar oricum, la Don Carlos, cel mai elegant, en vogue şi snob local, recent deschis în Capitală, ţinuta era obligatorie.

Când dădu peste Ioana cotrobăind în biroul lui, rămase ţintuit locului de surpriză. Pe moment amuţi, dar concomitent înregistră şi un sentiment de triumf: "M ai surprins tu în vecini, cu pantalonii pe vine, dar şi eu te am prins scotocind dulapurile ca o hoaţă! Să vedem care stă mai bine!"

La rândul ei, pentru moment, Ioana rămase ca paralizată. Nu era obişnuită să fie pusă în încurcătură, nimeni nu o prinsese cu vreo greşea­lă, deşi avea destule la activ. Mai grav, nu erau greşeli, noţiunea excluzând intenţia. Or, ea comisese ticăloşii mai mari sau mai mici în deplină cunoş­tinţă de cauză şi cu un scop anume. Era însă abilă şi, fără să şi dea sea­ma, o excelentă actriţă în viaţa de toate zilele. Astfel, sub masca de desă­vârşită onestitate şi incoruptibilitate, care i conferea o oarecare superiori­tate din start, Ioana îşi putea permite să şi plimbe nasul pe sus, să dispre­ţuiască şi să condamne. Iat o acum, dintr o dată vulnerabilă, surprinsă într un flagrant delict şi tocmai de omul care înregistra în inventarul ei cele mai odioase minusuri. Confuză, se îndreptă spre uşă, dar făcând un pas înapoi, Patrick o baricadă.

— Dă te la o parte!

— Nu, domnişoară, nu înainte de a lămuri câteva lucruri. Ia loc te rog.

— Şi dacă nu vreau?

— Comunic întregii familii că eşti o hoaţă şi o spioană. Spioană, poate îţi sună mai nobil.

Prizonieră în menghinea marelui dezastru, fata îşi redobândi curajul. Săltă bărbia îndărătnică, iar ochii îi fulgerară albastru oţel pe faţa de cretă:

— Cred că aş avea şi eu ceva de povestit!

Patrick îşi aprinse nonşalant o ţigară, zicându şi că nu i stătea deloc rău când era furioasă. Cu o expresie mai dulce, ar fi putut deveni chiar o prezenţă agreabilă şi, oricum, ieşită din comun.

— A, te referi la mica întâmplare din debaraua de la Clopoţei? În pri­mul rând, nu cred că o fiinţă înzestrată cu atâtea însuşiri evanghelice ar avea inima să supere o doamnă nevinovată şi suferindă. Presupunând însă că ai face o, ce ţi închipui că ar urma? Un mic scandal, deşi nevastă mea e prea doamnă ca să se preteze la aşa ceva, apoi câteva zile de atmosferă rece şi încordată, după care totul va reintra în normal. Situaţia însă ar fi mult mai gravă în ce te priveşte, dacă eu nu mi aş ţine gura.

Ioana îl privi cu îndrăzneală în luminile ochilor:

— Ce vrei?

Patrick se distra grozav în sinea lui, abia aştepta să i povestească tărăşenia lui Dragoş. Totodată, se simţea fericit, eliberat de spaima că Martineasca ar fi putut afla ceva. Nu avu însă timp să şi consume fericirea căci în secunda următoare, rămase cu gura căscată de uimire. Ioana în­cepuse să se descheie la bluză.

— Hotărât, nu eşti o femeie de toate zilele! Şi mai ai şi o părere excep­ţională despre tine. Ce te determină să crezi că te doresc?

— Eu te doresc, declară fata cu ochi care păreau dilataţi de patimă. Te am dorit din clipa în care te am văzut.

— Hm, făcu Patrick aiurit, nu aveai deloc aerul.

Cu toate succesele sale, nu mai trăise o situaţie asemănătoare şi nu s ar fi simţit mai perplex nici dacă răposata Maica Tereza ar fi început să se dezbrace în faţa lui.

— De aceea, continuă Ioana în sutien şi cu fusta pe glezne, am cotro­băit aici în cameră. Mă interesează totul, vreau să ştiu totul despre tine.

Deşi flatat, Patrick rămase în rezervă:

— De ce te aş crede?

Ioana ridică din umeri:

— Nu mă crede, eu mă ofer oricum.

— Dacă ţi închipui că aventura de la Clopoţei reprezintă pentru mine un stil de viaţă...

— Nu mi închipui nimic, ştiu doar că nu sunt mai prejos de feţişoara aia de doi bani.

I se aruncă pe neaşteptate de gât şi începu să l sărute sălbatic. Pa­trick se simţi luat de val:

"La urma urmelor, de ce nu?"

Se mai aflau încă pe covor, trăgând amândoi din aceeaşi ţigară.

— Să fie limpede, fără nici un fel de obligaţii! A fost un simplu mo­ment din viaţa noastră.

— Nici o obligaţie, repetă fata în şoaptă, lipindu şi trupul fierbinte de al lui.

Vibra ca un arc, nesătulă, cerşind mereu dragoste. Patrick o luă din nou. Îl fulgeră un gând care se topi în aceeaşi clipă: "Am aşa o impresie în organism că mi am complicat viaţa".
*
Murise un mare regizor care, deşi ajuns la o vârstă înaintată, conti­nua să fie activ şi, fenomen mai rar, tot atât de apreciat ca în epoca sa de mari realizări artistice, hiritisite cu premii răsunătoare în ţară şi în stră­inătate. Cimitirul era full, aşa cum se întâmplă în asemenea situaţii, lumea venind gârlă să vadă pe viu şi îndeaproape artiştii şi, în general, personali­tăţile marcante. Asemenea înmormântări devin evenimente mondene, vezi şi eşti văzut, remarci şi eşti remarcat, şi, în consecinţă, chiar şi cei mai ciufuţi şi indiferenţi dintre actori, ca de exemplu Diana Tamaş, nu pregetă să participe.