Roger zelazny nemuritorul (This Immortal), 1966

Puff-Puff-Puff, făcea veganul.

Naiba-Naiba-Naiba, răsunau corzile minţii mele.

— Pregăteşte-te, am spus. În curând plecăm.

*
Mergând pe jos spre tabără, pe un alt drum, mi-am analizat propriile motive. O carte, ea singură, n-ar putea nici crea, nici distruge Pământul, Radpol-ul, Returnismul. Nici chiar „Chemarea Pământului", scrisă de Phil, nu făcuse aşa ceva, oricum nu cine ştie ce. Dar treaba asta a lui Myshtigo urma să fie ceva mai mult decât o carte.

Un studiu? Ce putea fi? Un impuls într-o direcţie anu­me? Nu ştiam asta şi trebuia să aflu. Căci Myshtigo nu putea, fi lăsat să trăiască, dacă asta avea să ne distrugă; pe de altă parte, nu puteam nici să permit uciderea lui, dacă lucrul pe care-l făcea ne putea fi de vreun ajutor. Şi asta s-ar fi putut să fie. Ca urmare, cineva trebuia să ceară o pauză, un "time-out", până ne-am fi asigurat despre ce e vorba. Cordonul fusese tras. Am mers mai departe.

— Diane, i-am zis eu femeii, pe când stăteam amân­doi la umbra skimmer-ului ei; zici că însemn ceva pen­tru tine, prin mine însumi, prin persoana lui Karaghiosis.

— Aşa se pare.

— Atunci, ascultă-mă. Cred că e posibil să te înşeli în legătură cu veganul. Nu sunt sigur, dar dacă n-ai drep­tate, ar fi o foarte mare greşeală să-l ucidem. Din acest motiv, nu pot permite aşa ceva. Opriţi toate acţiunile pe care le-aţi planificat până ajungem la Atena. Pe urmă, cere clarificarea acelui mesaj de la Radpol.

Ea mă privi drept în ochi, apoi spuse: "În regula".

— Cum rămâne, atunci, cu Hasan?

— Hasan aşteaptă.

— El îşi alege singur momentul şi locul, nu? Aş­teaptă doar prilejul de-a lovi.

— Da.

— Atunci trebuie să i se spună să nu întreprindă ni­mic înainte ca noi să fim siguri.

— Foarte bine.

— Ai să-i spui tu?

— Cineva o va face.

— Bine, am zis, şi am dat să plec.

— Şi dacă primim mesajul, întrebă ea, şi este la fel ca mai înainte, ce se va întâmpla?

— Vom vedea, am spus, fără să mă întorc.

Am lă­sat-o lângă skimmer-ul ei şi m-am întors la al meu.

Iar când mesajul sosi, spunând ceea ce credeam că va spune, am ştiut că voi avea o mulţime de buclucuri. Asta pentru că eu luasem deja hotărârea.

Departe, spre sud şi spre est faţă de noi, unele părţi ale Madagascarului încă mai asurzeau contoarele Geiger cu strigătele lor de durere provocate de infectarea radio­activă — un omagiu plătit priceperii unuia dintre noi. Hasan, eram sigur, încă mai putea înfrunta orice ob­stacol fără ca măcar să clipească din ochii aceia gălbui, bătuţi de soare şi obişnuiţi cu moartea... S-ar putea să fie greu de oprit.

Privim spectacolul de sub noi.

Moarte, căldură, valuri năpădite de nămol, un nou contur al litoralului...

Activităţi vulcanice pe Chios, Samos, Ikaria, Naxos...

Halicarnasul apare de parcă s-ar fi muşcat din el...

Iar capătul de vest al insulei Kos este din nou vizibil, dar ce contează?

...Moarte, căldură, valuri năpădite de nămol.

Un nou contur al litoralului...
*
Aranjasem ca întregul convoi să ia un drum ocolitor, pentru a vedea cum arată peisajul. Myshtigo lua note, făcea fotografii.

Lorel comunicase următoarele: „Continuaţi călătoria. Pagubele materiale nu sunt prea grave, deoarece Mediterana era deja în cea mai mare parte plină de ruine. Pierderile umane constau fie din morţi, fie din răniţi că­rora li se acordă îngrijire. În concluzie, mergeţi mai de­parte".

Am trecut în zbor, la mică înălţime, peste ceea ce mai rămăsese din Kos — capătul vestic al insulei. Era un ţinut arid, vulcanic, şi printre suprafeţele lucitoare de apă marină care brăzdau de curând uscatul se vedeau noi cratere, unele fumegând. Cândva, aici se înălţase vechea capitală Astypalaia. Tucidide ne spune că a fost distrusă de un cutremur puternic. Ar fi trebuit să-l vadă pe acesta. Oraşul meu nordic din Kos a fost apoi locuit începând din anul 366 î. de Hr. Acum totul dispăruse, mai puţin umezeala şi căldura. Supravieţuitori nu mai erau — iar platanii lui Hipocrate, moscheea de la Loggia, castelul cavalerilor din Rodos, fântânile, vila mea, soţia mea — măturate de nu ştiu ce valuri sau înghiţite de nu ştiu ce gropi marine — toate apucaseră pe drumul lui Teocrit cel mort — el, care-şi dăduse toată silinţa să imortalizeze locul, cu atât de mulţi ani în urmă. Plecate. Dispărute. Îndepărtate... Nemuritoare şi moarte pentru mine. Mai departe, către est, câteva piscuri din acel lanţ de munţi înalţi, care întrerupsese platoul litoralului de nord, mai ieşeau încă din apă. Între ele, măreţul vârf Dhikaios sau Hristos cel Drept, înălţat deasupra satelor de pe pantele de nord. Acum mai era doar o insuliţă şi nimeni nu reuşise să ajungă la timp până în vârful lui. Aşa trebuie să fi fost şi-atunci, cu mulţi ani în urmă, când marea de lângă pământul meu natal, mărginită de Peninsula Chalcidică, s-a ridicat şi a luat uscatul cu asalt; atunci când apele mării interioare au forţat ieşirea prin pasul de la Tempe, iar marile convulsii au zguduit până şi pereţii muntoşi ai însuşi căminului zeilor, Olimpul; iar cei pe care i-a cruţat nu au fost decât domnul şi doamna Deucalion, pe care zeii i-au ţinut la suprafaţă pentru a crea un mit şi nişte oameni cărora să li-l spună.

— Acolo ai locuit tu, remarcă Myshtigo.

Am dat din cap, afirmativ.

— Totuşi, te-ai născut în satul Makrinitsa, din Mun­ţii Tessaliei, nu-i aşa?

— Da.

— Acolo ai avut casă?

— Pentru un timp.

— „Casă" este un concept universal, spuse el. Eu îl apreciez.

— Mulţumesc!
*
Am continuat să mă uit în jos, simţindu-mă trist, de­primat, furios, apoi nemaisimţind nimic.

Atena văzută după mult timp revine cu o familiari­tate bruscă ce întotdeauna împrospătează, adesea reîn­noieşte, iar uneori incită. Phil mi-a citit cândva nişte rânduri ale unuia dintre ultimii mari poeţi greci, George Seferis, afirmând că el se referise la Grecia mea când spusese: „O ţară care nu mai este nici a noastră, nici a ta" — şi asta din cauza veganilor. Când am arătat că pe timpul lui Seferis veganii nici nu se aflau printre noi, Phil mi-a replicat că poezia există independent de timp şi spaţiu şi că ea înseamnă orice are semnificaţie pentru cititor. Deşi n-am crezut niciodată că o licenţă literară este bună şi pentru o călătorie în timp, am avut alte motive pentru a nu fi de acord, pentru a n-o citi ca pe-o declaraţie generală.

Grecia este ţara noastră. Goţii, hunii, bulgarii, sârbii, francii, turcii şi, mai recent, veganii n-au reuşit nicio­dată să ne-o smulgă. Poporul, eu — am supravieţuit. Atena şi cu mine ne-am schimbat oarecum împreună. Grecia continentală rămâne însă Grecia continentală şi ea nu se schimbă doar de dragul meu. Încercaţi s-o luaţi, indiferent cine-aţi fi, şi haiducii mei vor urca în munţi ca răzbunătorii subpământeni din vechime. Voi veţi trece, dar munţii Greciei vor rămâne, vor fi neschimbaţi — cu mirosul de picioare de capră friptă, amestecat cu sânge şi vin şi cu un gust de migdale îndulcite, noaptea cu un vânt rece, iar ziua cu un cer albastru ca ochii unui zeu. Atingeţi-i, dacă aveţi curajul!

Iată de ce mă simt reîmprospătat ori de câte ori mă întorc, pentru că acum, când sunt un bărbat cu mulţi ani în cârcă, simt la fel despre întregul Pământ. Iată de ce-am luptat, de ce-am ucis şi-am pus bombe, de ce-am încercat orice şmecherie juridică legală pentru a-i îm­piedica pe vegani să cumpere Terra, bucată cu bucată, de la guvernul în contumacie aflat pe Taler. Iată de ce mi-am croit drum, de fiecare dată sub un alt nume, în marele aparat administrativ care conduce această pla­netă şi în mod deosebit la departamentul de Arte, Mo­numente şi Arhive. Acolo aş putea lupta pentru a păstra ce-a mai rămas, aşteptând, între timp evoluţia evenimen­telor.

Vendeta Radpol-ului i-a înspăimântat atât pe expa­triaţi, cât şi pe vegani. Ei nu şi-au dat seama că urma­şii supravieţuitorilor celor Trei Zile nu vor accepta de bună voie ca zonele de litoral cele mai bune să devină staţiuni pentru vegani şi nici nu-şi vor lăsa fiii şi fiicele să lucreze în aceste staţiuni; aşa cum nu-i vor conduce pe vegani printre ruinele propriilor oraşe ca să le arate zonele de interes pentru amuzament. Iată de ce, pentru majoritatea funcţionarilor, Oficiul este în principal un serviciu de ambasadori.

Noi am trimis chemarea de reîntoarcere descenden­ţilor coloniilor de pe Marte şi Titan, dar fără nici un rezultat. Ei crescuseră acolo în belşug, sugând dintr-o cultură aflată în avans faţă de-a noastră. Îşi pierduseră identitatea. Şi ne-au abandonat.

Totuşi, de jure, ei constituiau Guvernul Terrei, ales în mod legal de către majoritatea absentă, şi poate că şi de facto, dacă s-ar ajunge vreodată la aceasta.

Timp de mai bine de o jumătate de secol, situaţia a fost staţionară. N-au mai apărut staţiuni vegane noi şi nici alte violenţe din partea Radpol-ului. De asemenea, nici vreo Reîntoarcere. Curând, urma să aibă loc o nouă evoluţie. Se simţea asta în aer, dacă Myshtigo desfăşura — într-adevăr — o acţiune de cercetare.

M-am întors deci la Atena, într-o zi mohorâtă, pe o ploaie măruntă şi rece. Era o Atena răvăşită şi schim­bată de recentul cutremur de pământ. În cap aveam un semn de întrebare, iar pe corp — vânătăi, însă mă sim­ţeam revigorat. Muzeul Naţional se afla tot acolo, între Tossisa şi Vasileos Irakliou, Acropole era şi mai rui­nată decât îmi aminteam, iar Garden Altar Inn — mai demult, vechiul Palat Regal, la colţul de nord-vest al Grădinii Naţionale, vizavi de Piaţa Constituţiei — fusese zgâlţâit din toate puterile, dar, cu toate acestea, se ţinea pe picioare şi era deschis pentru afaceri.

Am intrat şi ne-am înregistrat pentru primirea ca­merelor.

În calitate de comisar pentru Arte, Monumente şi Arhive, m-am bucurat de o atenţie specială: am primit Apartamentul Nr. 19. Deşi nu era exact aşa cum îl lă­sasem, se prezenta curat şi în ordine. Pe plăcuţa meta­lică de pe uşă stătea scris: