Romania curtea de apel constanţA

PROCEDURĂ CIVILĂ

1. Caracterul echitabil al procedurii desfăşurate în faţa instanţei de fond – art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Obligaţia instanţei de a ”veghea ca toate elementele susceptibile să influenţeze soluţionarea pe fond a litigiului să facă obiectul unor dezbateri contradictorii între părţi”. Nerespectarea principiului contradictorialităţii. Incidenţa art. 297 Cod procedură civilă.

Curtea Europeană a retinut constant că „sarcina judecătorului este de a veghea ca toate elementele susceptibile să influenteze solutionarea pe fond a litigiului, să facă obiectul unei dezbateri în contradictoriu între părti (CEDO, Ruiz-Mateos contra Spaniei, hotărârea din 23 iunie 1993, seria A nr.262).

Pentru a asigura respectarea acestei cerinte, judecătorul va fi obligat să pună în discuţia părtilor toate chestiunile de care depinde solutionarea cauzei, iar în cazul în care în cauză au fost administrate probatorii cu înscrisuri sau expertize, judecătorul are obligatia de a asigura părtilor din proces posibilitatea să se familiarizeze cu probele de la dosarul cauzei.
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa sub nr.1301/31 octombrie 2003 reclamantele P.G. şi C.I.M. au solicitat în contradictoriu cu pârâta S.C. E. S.A.- anularea deciziei nr.389/23.07.2001 prin care s-a respins cererea de restituire în natură a imobilului – teren în suprafaţă de 513 m.p. situat în Eforie Nord – incinta Complexului Dunăre-Marea Neagră, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii reclamantele au arătat că sunt moştenitoarele fostei proprietare A.V., decedată la 06.04.1973, care a dobândit terenul prin actul dotal autentificat sub nr.3222/1934 de la părintii săi, E. şi G.V. Aceştia cumpăraseră terenul – lot 559 cu actul de vânzare-cumpărare transcris la nr.2594/1929 la Grefa Tribunalului Constanţa.

Au susţinut reclamantele că statul a preluat acest teren în fapt şi nu detine nici un titlu de proprietate, aspect cunoscut de către pârâta S.C. E. S.A. care a fost parte în procesul de revendicare ce a făcut obiectul dosarului nr.5127/1997 al Judecătoriei Constanţa, în prezent suspendat în faţa Curţii de Apel Constanţa.

Pârâta nu poate invoca în apărarea sa buna credinţă la momentul privatizării şi nici faptul că statul are titlu valabil. Întrucât pentru teren statul nu are titlu, iar terenul este doar partial ocupat cu construcţia unor căsuţe demontabile, reclamantele au solicitat restituirea terenului în natură.

În dovedirea cererii reclamantele s-au folosit de proba cu înscrisuri depunând la dosarul cauzei în copie: decizia nr.389/23.07.2001 emisă de pârâtă, notificarea nr. 485/18.06.2001, certificatele de moştenitor nr. 447/1973, nr. 1517/1989, nr. 2088/1994 şi nr. 5/1997, actul dotal nr.3222/1934, actul de vânzare-cumpărare nr. 2594/1929, încheierea de suspendare din 12.02.2001 a Curţii de Apel Constanţa şi expertiză tehnică topografică.

Prin sentinţa civilă nr.1301/31.10.2003 Tribunalul Constanţa a respins ca nefondată contestaţia reclamantelor.

Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a retinut, în esenţă, că reclamantii nu au făcut dovada dreptului lor de proprietate asupra imobilului notificat, întrucât contractul de vânzare-cumpărare nr.38338/1928 prin care autorul lor G.V. a cumpărat terenul în litigiu cuprindea un pact comisoriu de gr.IV – cumpărătorul obligându-se să construiască într-un termen de 4 ani de la data punerii în posesie, sub sancţiunea rezilierii contractului de vânzare-cumpărare de plin drept, fără notificare şi fără altă formalitate de punere în întârziere.

Întrucât autorii reclamantilor nu au construit în termenul stipulat, bunul a reintrat în patrimoniul statului, iar în prezent este afectat de construcţii cu caracter definitiv care apartin pârâtei, situaţie în care a apreciat prima instantă că preluarea terenului de către stat nu s-a făcut abuziv.

Împotriva acestei sentinte, în termen legal au declarat apel reclamantele C.I.M. şi P.G. care au criticat-o pentru nelegalitate şi netemeinicie pentru următoarele motive:

1. Instanţa de fond nu avea abilitatea de a constata intervenită rezolutiunea de faţă, fără a fi învestită cu judecarea acestei pricini, iar pe de altă parte pactul comisoriu de gradul IV nu poate fi invocat decât de partea cocontractantă şi nu de o terţă persoană, în termenul de prescripţie prevăzut de lege, ceea ce în cauză nu s-a întâmplat niciodată.

2. Instanţa de fond a depăşit cadrul procesual stabilit prin cererea introductivă, pronunţându-se asupra a ceea ce nu s-a cerut.

Prima instanţă nu a fost învestită cu o acţiune în revendicare, pentru a putea pune în discuţie existenta sau nu a unui drept de proprietate al autoarei reclamantilor, ci cu o actiune în anularea dispoziţiei nr.389/23.07.2001 emisă de Primarul Orasului Eforie, în temeiul Legii nr.10/2001, situaţie în care avea obligaţia să se limiteze a analiza cererea şi probele în limitele contestatiei formulate de reclamanti şi în raport de recunoaşterile pe care unitatea detinătoare le-a făcut, Ori, în decizia atacată, unitatea detinătoare nu a contestat niciodată calitatea de persoană îndreptăţită a reclamantilor, ci a reţinut că bunul nu e restituibil în natură, fiind ocupat de construcţii, situaţie în care măsurile reparatorii în echivalent vor putea fi acordate de A.P.A.P.S. Bucureşti.

Pârâta nu a prezentat nici un titlu cu privire la terenul în litigiu şi nici nu a dovedit că toate construcţiile existente pe teren au fost realizate în baza unor autorizaţii de construcţie, situaţie în care deveneau incidente în speţă dispoziţiile art.10 alin.3 din Legea nr.10/2001.

Pe parcursul solutionării apelului, la termenul de judecată din 22 martie 2004, reprezentantul al intimatei S.C. E. SA Eforie Nord a învederat instanţei că pe rolul Judecătoriei Constanţa se află înregistrat dosarul civil nr.14153/2002 având ca obiect anularea actelor de înstrăinare efectuate cu privire la terenul în litigiu, actiune promovată de reclamanti în temeiul art.46 din Legea nr.10/2001.

În baza art.244 pct.1 Cod pr.civilă, instanţa a dispus suspendarea judecăţii apelului.

La data de 10 martie 2008, apelantele reclamantei C.I.M. şi P.G. au solicitat repunerea pe rol a cauzei şi continuarea judecătii, întrucât cauzele care au determinat suspendarea conform art.244 pct.1 Cod pr.civilă au încetat, urmare a pronunţării decizia civile nr.35/ CA/ 14.01.2008 a Curţii de Apel Constanţa.

Constatând încetate cauzele care au determinat suspendarea judecării apelului, instanţa a dispus repunerea pe rol a apelului şi continuarea judecăţii.

Pe parcursul soluţionării apelului intimata-pârâtă S.C. E. S.A. s-a reorganizat devenind S.C. THR M.N. S.A.

Analizând legalitatea hotărârii apelate în raport cu criticile reclamantilor se constată că apelul este fondat pentru următoarele considerente:

1. Pornind de la raţiunea adoptării Legii nr.10/2001 privind situaţia juridică a unor imobile preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 exprimate în contextul profund reparatoriu, este de precizat că, prin acest act normativ, legiuitorul a urmărit să înlăture prejudiciile suferite de proprietar prin abuzurile săvârşite de stat.

Conform dispoziţiilor art.3 şi 4 din Legea nr.10/2001, sunt îndreptăţiţi la măsuri reparatorii constând în restituirea în natură sau după caz, prin echivalent persoanelor fizice, proprietari ai imobilelor la data preluării în mod abuziv a acestora şi moştenitorii legali sau testamentari ai persoanelor fizice îndreptăţite.

Reclamanţii s-au legitimat ca moştenitori ai defunctei A.V., decedată la 6.04.1973, aşa cum rezultă din certificatul de moştenitor nr.447/1973, nr.1517/1988, nr.2088/1994 şi nr.5/1997, autoarea lor fiind proprietara terenului în suprafaţă de 513 m.p. identificat cu lotul nr.559, teren situat în Eforie Nord, în baza actului dotal autentificat sub nr.3222/1934 întocmit de părinţii săi E. şi G.V.

Prin actul de vânzare-cumpărare nr.2594/1929 G.V. a cumpărat de la Eforia Spitalelor Civile din Bucureşti lotul nr.559, în suprafaţă de 513 m.p. din localitatea Eforie, actul de vânzare-cumpărare fiind încheiat în condiţiile speciale ale Eforiei Spitalelor Civile Bucureşti pentru vânzări de loturi în Techirghiol. Conform clauzelor contractuale, cumpărătorul se obligă să clădească într-o perioadă de 4 ani de la data punerii în posesie, sub sancţiunea rezilierii de drept, fără nici o pretenţiune din partea cumpărătorului; lotul de teren reintrând liber de sarcini în proprietatea vânzătoarei.

În soluţionarea acestei cauze, Tribunalul Constanţa a încălcat principiile contradictorialităţii şi egalităţii armelor părţilor în procesul civil, procedura desfăşurată în faţa acestei instanţe nerăspunzând exigenţelor art.6 din Convenţie.

Curtea Europeană a reţinut constant că „sarcina judecătorului este de a veghea ca toate elementele susceptibile să influenţeze soluţionarea pe fond a litigiului, să facă obiectul unei dezbateri în contradictoriu între părţi (CEDO, Ruiz-Mateos contra Spaniei, hotărârea din 23 iunie 1993, seria A nr.262).

Pentru a asigura respectarea acestei cerinţe, judecătorul va fi obligat să pună în discuţia părtilor toate chestiunile de care depinde solutionarea cauzei, iar în cazul în care în cauză au fost administrate probatorii cu înscrisuri sau expertize, judecătorul are obligatia de a asigura părtilor din proces posibilitatea să se familiarizeze cu probele de la dosarul cauzei.

Conform principiului egalităţii armelor, trebuie acordat ambelor părti un drept comparabil de acces la dosarul cauzei (CEDO, Bendenoun contra Frantei, hotărârea din 24.01.1994, seria A, nr.284).

În speţă se retine că după administrarea probatoriilor cu înscrisuri şi expertiza imobiliară cu ocazia cuvântului în fond, părtile au pus concluzii exclusiv cu privire la posibilitatea restituirii în natură a terenului notificat şi cu privire la caracterul neautorizat al constructiilor edificate pe teren, iar instanţa de judecată, în considerentele hotărârii a analizat exclusiv calitatea reclamantilor de persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii conform Legii nr.10/2001, reţinând că reclamanţii nu pot beneficia de prevederile acestei legi întrucât nu sunt proprietarii imobilului, contractul de vânzare-cumpărare fiind reziliat de plin drept.

Se reţine că problema rezilierii contractului de vânzare-cumpărare nr.2594/1929 încheiat între autorii reclamantilor V.G. şi E. în calitate de cumpărători şi Eforia Spitalelor Civile Bucureşti în calitate de vânzătoare nu a făcut obiectul unor dezbateri contradictorii, cu ocazia cuvântului în fond, la data de 24 octombrie 2003, pârâta solicitând respingerea contestaţiei motivat de faptul că terenul notificat este ocupat,iar detinerea terenului de către pârâtă este legală, bunul fiind transmis prin D. nr.54/1995 a fostului IHR Eforie Nord autoarea sa, pentru construirea unor căsuţe pentru turisti.

Instanţa de fond a reţinut în mod gresit că reclamanţii nu se legitimează ca persoane îndreptăţite la restituirea bunului notificat, în natură sau prin echivalent, întrucât autorii lor au pierdut dreptul de proprietate asupra terenului urmare a rezilierii de drept a contractului de vânzare-cumpărare pentru neexecutarea obligatiei de a construi într-un termen de 4 ani de la data punerii în posesia terenului.

Pactul comisoriu înserat în contractul de vânzare-cumpărare încheiat în anul 1929 la art.13, care contine clauza potrivit căruia vânzarea se desfiinţează fără somatie, judecata sau punerea în întârziere şi fără nici o pretentiune din partea cumpărătorului, în cazul în care cumpărătorul nu construieste într-un termen de 4 ani de la data punerii în posesie asupra terenului vândut este, după termenii folosiţi, un pact comisoriu de gradul IV, care are drept efect desfiinţarea necondiţionată a contractului după expirarea termenului stipulat în act.

În privinţa momentului în care are loc desfiinţarea contractului în cuprinsul căruia a fost înserat un pact comisoriu expres de gr.IV, se reţine că desfiinţarea nu se produce numai ca efect al unei împrejurări obiective – neexecutarea obligaţiilor unei părti dar şi ca efect al manifestării vointei creditorului de a face efectivă această sancţiune.

În cauză se retine că nu s-a făcut dovada manifestării de voinţă a creditorului-vânzătoare Eforia Spitalelor Civile Bucureşti de a pune capăt contractul de vânzare-cumpărare ca urmare a neexecutării obligaţiei asumate de cumpărător de a construi pe teren într-un termen de 4 ani, şi mai mult după împlinirea termenului de 5ani prevăzut de art.3 din contract, care reglementa o clauză de inalienabilitate a terenului timp de 5 ani de la cumpărare, cumpărătorul a donat acest bun fiicei sale Victoria cu ocazia căsătoriei acesteia cu ing. I.A.A. (în baza actului dotal nr.3222/6.02.1934, actul fiind perfectat fără nici o opoziţie din partea creditoarei Eforia Spitalelor Civile Bucureşti).

Faţă de aceste considerente se reţine că în mod gresit prima instanţă a retinut că reclamanţii nu au calitatea de persoane îndreptăţite conform art.3 din Legea nr.10/2001, pentru a solicita restituirea în natură sau despăgubiri pentru terenul în litigiu, ce a făcut obiectul notificării nr.484/18.06.2005.

2. Conform dispoziţiilor art.129 ultimul alineat Cod pr.civilă, instanţei de judecată îi revine obligatia de a se pronunţa în limitele învestirii, cu privire la părtile şi obiectul dedus judecăţii, analiza cererii reclamantului urmând a fi făcută în limitele contestaţiei şi în raport cu recunoaşterile pe care unitatea deţinătoare le-a făcut prin decizia contestată.

Se retine că reclamantul a supus controlului judiciar dispoziţia nr.389/07.2001 emisă de S.C. E. SA prin care s-a respins cererea sa de restituire în natură a terenului în suprafaţă de 513 m.p. situat în orasul Eforie Nord şi prin care i s-a propus acordarea unor despăgubiri de către A.P.A.P.S. Bucureşti.

Pârâtul nu a contestat calitatea reclamantului de persoană îndreptăţită la restituirea imobilului notificat prin echivalent, situaţie în care în mod greşit prima instanţă s-a preocupat exclusiv de acest aspect, care nu a făcut obiectul unor dezbateri contradictorii şi a omis să cerceteze temeinicia cererii reclamantului de restituire a bunului în natură, iar nu prin echivalent.

În procesul de soluţionare a notificării depuse de persoanele îndreptăţite, Legea nr.10/2001 – art.1 alin.(1), art.7 şi art.9 – impune respectarea principiului prevalentei restituirii în natură a imobilelor ce fac obiectul notificării şi numai în cazul în care această măsură nu este posibilă sau este expres înlăturată de la aplicare, se va proceda la acordarea celorlalte.

Deşi reclamantul a supus controlului judiciar legalitatea deciziei mai sus arătate, sub aspectul respingerii cererii de restituire în natură a terenului, instanţa nu a analizat sustinerile şi apărările părtilor, sub acest aspect hotărârea pronunţată nerăspunzând exigenţelor art.6 din C.E.D.O.

Conform jurisprudentei CEDO, notiunea de proces echitabil presupune că o instantă internă, care nu a motivat decât pe scurt hotărârea, să fi examinat totuşi în mod real problemele esenţiale care i-au fost supuse şi, fără a cere un raspuns detaliat fiecărui argument al reclamantului, această obligaţie presupune totuşi, ca partea interesată să poată aştepta un răspuns specific şi explicit la mijloacele decisive pentru solutionarea procedurii în cauză (Hotărârea în cauza Albina împotriva României din 28 aprilie 2005, Cauza Vlasia Grigore Vasilescu împotriva României, hotărâre din 8 iunie 2006).

Constatându-se că prima instantă a solutionat procesul fără a intra în cercetarea fondului contestaţiei reclamantului, iar prin hotărârea apelată nu s-a dat un răspuns explicit şi specific reclamantului în legătură cu temeinicia pretentiei sale de restituire în natură a terenului în suprafaţă de 513 m.p., în baza art.297 Cod pr.civilă, se va admite apelul reclamantului, se va desfiinţa hotărârea apelată, cauza fiind trimisă spre rejudecare Tribunalului Constanta, în limitele învestirii.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a retinut constant în jurisprudenta sa, că dreptul la un proces echitabil nu poate trece drept efectiv decât dacă cererile şi observatiile părtilor sunt cu adevărat”studiate” adică examinate de către tribunalul sesizat. Art.6 din CEDO implică în sarcina instantei obligatia de a face o examinare efectivă a mijloacelor, argumentelor şi ofertelor de dovezi ale părtilor.

În condiţiile în care cererea reclamanţilor a fost respinsă ca nefondată, iar din considerentele hotărârii nu rezultă că pretenţiile intervenientei au fost efectiv analizate, se impune, în conformitate cu dispoziţiile art.297 Cod pr.civilă, desfiinţarea hotărârii primei instante şi trimiterea ei spre rejudecare, prima instanţă urmând să dea o soluţie unitară cererilor cu care a fost învestită.

Decizia civilă nr. 76/C/09.04.2008