Romania curtea de apel constanţA

7. Legea nr. 10/2001. Imobil preluat de stat în baza Decretului nr. 223/1974, cu plată. Caracterul abuziv al preluării bunului. Dreptul fostului proprietar la plata unor despăgubiri în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005. Legitimarea procesual pasivă a unităţii administrativ teritoriale, prin primar, în procedura Legii nr. 10/2001.

Preluarea în proprietatea statului a imobilului în litigiu nu a fost făcută cu titlu valabil ci se încadrează în ipoteza descrisă de art. 2 alin. 1 lit. i din Legea nr. 10/2001 deoarece, chiar dacă autoritatea de stat a emis decizia administrativă nr. 440/1989 şi a stabilit o sumă de 35.102 lei cu titlu de preţ, statul a preluat bunul fără titlu valabil, încălcând regimul constituţional al ocrotirii proprietăţii prin obligaţia pe care a impus-o proprietarului de a-i înstrăina apartamentul.

„Persoana îndreptăţită la restituire”, care are calitate procesual activă şi „unitatea deţinătoare”, care are calitate procesual pasivă, figurează ca atare în ambele faze ale procedurii speciale reglementate de Legea nr. 10/2001 şi nu pot fi înlocuite de o altă persoană astfel că, în cazul în care bunul aparţine patrimoniului unei unităţi administrativ-teritoriale, obligaţia de soluţionare a notificării prin care se solicită restituirea lui în natură sau prin echivalent nu poate fi opusă decât „deţinătorului”, respectiv comunei, oraşului sau municipiului, ca persoane juridice de drept public, reprezentate în justiţie prin Primar.

Ca atare, este greşită concluzia instanţei de fond, în sensul că în litigiul fundamentat pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001 calitatea procesual pasivă aparţine şi Consiliului Local Constanţa alături de Municipiul Constanţa şi Primarul Municipiului Constanţa.
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa sub nr. 9863/118/2007 reclamanţii S.N. şi S.L. au solicitat în contradictoriu cu pârâţii Primarul Municipiului Constanţa, Municipiul Constanţa, Consiliul Local Constanţa şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor să se constate dreptul lor de proprietate asupra imobilului – apartament – situat în Constanţa, Aleea H. nr. 3, şi să fie obligaţi pârâţii să le restituie în natură acest imobil, iar în ipoteza în care restituirea bunului nu mai este posibilă, să se dispună acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, constând în despăgubiri acordate conform Legii nr. 10/2001.

În motivarea cererii reclamanţii au susţinut că imobilul în litigiu a fost proprietatea lor, conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 10684/1986, iar prin deciziile administrative nr. 48/1989 şi nr. 440/1989, emise în baza Decretului nr. 223/1974, bunul a fost preluat de către stat.

După apariţia Legii nr. 10/2001 reclamanţii au adresat unităţii deţinătoare – Municipiul Constanţa – o notificare, conform art. 24 din lege, dar până la data promovării prezentei cereri, pârâţii nu au răspuns solicitării reclamanţilor.

La termenul de judecată din 3 decembrie 2007 reclamanţii şi-au precizat acţiunea, în sensul că solicită instanţei să constate calitatea lor de persoane îndreptăţite să beneficieze de măsurile reparatorii reglementate de Legea nr. 10/2001 şi să oblige pârâţii să le restituie în natură bunul iar, în ipoteza în care restituirea în natură nu este posibilă, să se dispună acordarea de despăgubiri.

Prin sentinţa civilă nr. 32 din 21 ianuarie 2008 Tribunalul Constanţa a admis excepţia lipsei calităţii procesual pasive a Statului Român şi a respins acţiunea reclamanţilor în contradictoriu cu acest pârât, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală.

S-a respins excepţia lipsei calităţii procesual pasive a pârâţilor Primarul Municipiului Constanţa, Municipiul Constanţa şi a Consiliului Local Constanţa.

S-a admis acţiunea precizată de reclamanţi şi s-a constatat că reclamanţii sunt persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii în echivalent, pentru imobilul situat în Constanţa, Aleea H. nr. 3.

Au fost obligaţi pârâţii să acorde reclamanţilor, în compensare, bunuri sau servicii, ori să propună acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, în situaţia în care măsura compensării nu este posibilă sau nu este acceptată de reclamanţi.

A fost obligată reclamanta S.L: să restituie pârâţilor suma de 35.102 lei reactualizată conform dispoziţiilor O.U.G. nr. 184/2002.

Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de fond a reţinut că imobilul în litigiu, fostă proprietate a reclamanţilor, a fost preluat de stat abuziv, conform Decretului nr. 223/1974, prin deciziile nr. 440 din 20 septembrie 1989 şi nr. 48 din 7 februarie 1989 emise de Consiliul Popular al Judeţului Constanţa. Cota de 1/2 din imobil, proprietatea reclamantului S.N., a fost preluată fără despăgubire, iar cota de 1/2 proprietatea reclamantei S.L. a fost preluată contra cost.

Întrucât restituirea în natură a bunului nu mai este posibilă, apartamentul fiind înstrăinat unor terţi în baza Legii nr. 10/2001, instanţa a reţinut că reclamanţii sunt îndreptăţiţi la despăgubiri în condiţiile Legii nr. 247/2005, Titlul VII.

Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, au declarat apel Primarul Municipiului Constanţa, Consiliul Local Constanţa şi Municipiul Constanţa, care au criticat-o pentru nelegalitate şi netemeinicie sub următoarele aspecte:

1. Contradicţia existentă în cadrul dispozitivului, în sensul că instanţa, după ce admite excepţia lipsei calităţii procesual pasive a Statului Român, respingând acţiunea în contradictoriu cu Statul ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate, ulterior, admite acţiunea şi în contradictoriu cu acest pârât.

2. În mod greşit instanţa a soluţionat excepţia lipsei calităţii procesual pasive a pârâţilor Municipiul Constanţa, Consiliul Local Constanţa şi a Primarului Constanţa în raport cu capătul de cerere ce viza restituirea în natură a bunului. Imobilul în litigiu a fost preluat de către stat şi, în condiţiile în care nu mai poate fi restituit în natură, reclamanţii sunt îndreptăţiţi să primească despăgubiri de la stat, reprezentat de Comisia Centrală a Despăgubirilor.

3. În mod greşit pârâţii au fost obligaţi să acorde reclamanţilor în compensare bunuri sau servicii, în condiţiile în care nici în notificare şi nici în acţiunea precizată reclamanţii nu au făcut o asemenea cerere, iar compensarea cu alte bunuri nu este posibilă.

4. În mod greşit instanţa a dispus acordarea de despăgubiri pentru întregul imobil. Dreptul la despăgubiri îl are numai reclamantul S.N., întrucât cota sa de 1/2 din imobil a fost preluată fără plată de către stat, în timp ce reclamanta S.L. a primit despăgubiri pentru cealaltă cotă de 1/2.

Hotărârea este nelegală şi sub aspectul modalităţii în care a fost obligată reclamanta să plătească suma actualizată pârâţilor în condiţiile în care bunul nu s-a restituit în natură.

Prin întâmpinare intimaţii reclamanţi au solicitat respingerea apelului ca nefondat.

Analizând legalitatea hotărârii apelate în raport cu criticile formulate se constată următoarele:

1. Prin sentinţa civilă nr. 32 din 21 ianuarie 2008 Tribunalul Constanţa, admiţând excepţia lipsei calităţii procesual pasive a Statului Român prin Ministerul Finanţelor în acţiunea formulată de reclamanţi în temeiul Legii nr. 10/2001, a respins acţiunea ca fiind promovată împotriva unei persoane fără calitate procesual pasivă.

Prima instanţă a reţinut în mod judicios că în procedura contencioasă instituită de Legea nr. 10/2001 chemarea în judecată a Statului intervine numai în situaţia prevăzută de art. 28 alin. 3, respectiv atunci când unitatea deţinătoare nu a fost identificată, situaţie inexistentă în cauza dedusă judecăţii.

În considerentele hotărârii instanţa a reţinut că în prezenta cauză se justifică numai calitatea procesual pasivă a pârâţilor Consiliul Local Constanţa, Municipiul Constanţa şi a Primarului Municipiului Constanţa, imobilul fostă proprietate a reclamanţilor fiind înstrăinat de unitatea specializată în administrarea fondului locativ al Municipiului Constanţa unor terţi conform Legii nr. 112/1995.

Din analiza considerentelor hotărârii cât şi a minutei redactate după deliberare nu rezultă nicio contradicţie între măsurile dispuse de instanţă, menţionarea numelui Statului în dispozitivul sentinţei civile nr. 32 din 21 ianuarie 2008 pronunţate de Tribunalul Constanţa, alături de Municipiul Constanţa, Consiliul Local Constanţa şi Primarul Municipiului Constanţa fiind o simplă eroare materială.

2. Critica apelaţilor ce vizează lipsa calităţii procesual pasive a Consiliului Local Constanţa, a Municipiului Constanţa şi a Primarului Municipiului Constanţa este fondată numai în parte, cu privire la Consiliul Local Constanţa.

Reglementând modalitatea de exercitare a dreptului la restituirea imobilelor preluate abuziv, Legea nr. 10/2001 a instituit două etape ale procedurii de restituire, una necontencioasă şi alta contencioasă, iar în art. 22 a stabilit părţile între care se desfăşoară aceste proceduri şi anume „persoana îndreptăţiră la restituire” şi „persoana juridică deţinătoare a imobilului”. Articolul 21 din lege stabileşte categoriile de persoane juridice care sunt obligate la restituirea proprietăţii către persoanele îndreptăţite, prin dispoziţia motivată a organelor de conducere şi prevede în alin. 4 că au calitatea de unităţi deţinătoare şi unităţile administrativ-teritoriale, în cazul cărora restituirea se face prin dispoziţia motivată a primarilor ori, după caz, a preşedintelui consiliului judeţean.

„Persoana îndreptăţită la restituire”, care are calitate procesual activă şi „unitatea deţinătoare”, care are calitate procesual pasivă, figurează ca atare în ambele faze ale procedurii speciale reglementate de Legea nr. 10/2001 şi nu pot fi înlocuite de o altă persoană astfel că, în cazul în care bunul aparţine patrimoniului unei unităţi administrativ-teritoriale, obligaţia de soluţionare a notificării prin care se solicită restituirea lui în natură sau prin echivalent nu poate fi opusă decât „deţinătorului”, respectiv comunei, oraşului sau municipiului, ca persoane juridice de drept public, reprezentate în justiţie prin Primar.

Această interpretare se impune întrucât persoana juridică de drept public are, potrivit legii, personalitate juridică, capacitate de folosinţă şi un patrimoniu în care se pot găsi bunuri care cad sub incidenţa acestui act normativ, iar din interpretarea legii speciale rezultă cu evidenţă că în întreaga procedură de restituire primarul nu figurează în nume propriu ci reprezintă unitatea administrativ-teritorială.

În exercitarea atribuţiilor care îi revin ca reprezentant legal al persoanei juridice de drept public, primarul exercită şi atribuţia stabilită prin art. 67 din Legea nr. 215/2001, în sensul că emite o dispoziţie motivată, intenţia legiuitorului fiind aceea de a desemna, în mod expres, actul procedural prin care se soluţionează notificările, iar nu aceea de a stabili o „obligaţie în nume propriu”.

Ca atare, este greşită concluzia instanţei de fond, în sensul că în litigiul fundamentat pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001 calitatea procesual pasivă aparţine şi Consiliului Local Constanţa alături de Municipiul Constanţa şi Primarul Municipiului Constanţa.

De altfel, art. 21.5 din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250 din 3 aprilie 2007, prevede că în ipoteza în care entitatea obligată la restituire este unitatea administrativ-teritorială, organul abilitat în mod expres de lege (alin. 4 al art. 21) este primarul ori, după caz, preşedintele consiliului judeţean. Faţă de această prevedere expresă se reţine că responsabilitatea aplicării Legii nr. 10/2001 aparţine în totalitate primarului ori preşedintelui consiliului judeţean, nefiind necesară o aprobare prealabilă sau ulterioară a Consiliului local.

În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesual pasive a Statului Român, aceasta a fost judicios soluţionată de prima instanţă, motivat de faptul că în procedura contencioasă a Legii nr. 10/2001 chemarea în judecată a Statului intervine numai atunci când unitatea deţinătoare nu a fost identificată iar nu şi atunci când bunul a fost înstrăinat conform Legii nr. 112/1995 de unitatea specializată în vânzarea fondului locativ al unităţii administrativ-teritoriale, către un terţ. În această ipoteză devin incidente dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 10/2001, Municipiul Constanţa şi Primarul Municipiului Constanţa fiind obligaţi să propună reclamanţilor acordarea de despăgubiri pentru imobilul preluat abuziv în baza Decretului nr. 223/1974.

3. Critica apelanţilor pârâţi ce vizează modalitatea de reparare a prejudiciului reclamanţilor, prin acordarea în compensare a unor bunuri sau servicii în mod generic, neindividualizate, este fondată.

Instanţa de fond a reţinut corect situaţia de fapt, respectiv împrejurarea că imobilul ce a făcut obiectul notificării reclamanţilor nu poate fi restituit în natură, fiind înstrăinat în mod legal, conform art. 18 lit. c din Legea nr. 10/2001.

Articolul 26 din Legea nr. 10/2001, republicată, prevede că în ipoteza în care restituirea în natură nu este posibilă, entitatea investită cu soluţionarea notificării este obligată să acorde persoanelor îndreptăţite în compensare alte bunuri sau servicii, ori să propună acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, în situaţiile în care măsura compensării nu este posibilă sau aceasta nu este acceptată de persoana îndreptăţită.

Dar măsura compensării cu alte bunuri sau servicii rămâne la latitudinea deţinătorului imobilului sau, după caz, a entităţii investite cu soluţionarea notificării, singura care poate aprecia dacă, din punctul său de vedere, măsura este sau nu posibilă.

Prin urmare, în cazul compensării cu alte bunuri sau servicii, entitatea investită cu soluţionarea notificării are plenitudine de competenţă în stabilirea măsurii reparatorii, în timp ce în privinţa despăgubirilor formulează numai o propunere de acordare a acestora. Chiar dacă din cuprinsul art. 26 alin. 1 al legii reparatorii rezultă că, în cazul imposibilităţii restituirii în natură, regula este acordarea măsurilor compensatorii şi numai în subsidiar, dacă această măsură nu este posibilă ori nu este acceptată de cel îndreptăţit, se vor face propuneri de acordare de despăgubiri, apreciem că dispoziţiile amintite trebuie coroborate cu prevederile art. 1 alin. 5 din lege, în forma modificată prin O.U.G. nr. 209/2005. În acest sens, instanţa sesizată de cel nemulţumit nu va putea acorda ca măsură compensatorie alte bunuri decât cele cuprinse în tabelul bunurilor disponibile care se pot acorda în compensare.

Includerea bunurilor în categoria celor disponibile este o atribuţie care revine Consiliului Local, în temeiul art. 38 lit. h din Legea nr. 215/2001, singura autoritate care este îndrituită să analizeze dacă un bun proprietate a unităţii administrativ-teritoriale trebuie să fie menţinut sau nu în proprietatea sa, fiind sau nu necesar satisfacerii intereselor unităţii administrativ-teritoriale. În aceste condiţii, instanţa de judecată, în cadrul contestaţiei celui nemulţumit de modul de soluţionare a notificării sale, nu poate dispune de un alt bun decât cel înscris în lista bunurilor disponibile, peste voinţa titularului dreptului.

În speţă, se reţine că unitatea deţinătoare a imobilului notificat şi care nu poate fi restituit în natură nu a făcut nicio ofertă de compensare cu alte bunuri sau servicii reclamanţilor şi nici reclamanţii nu au făcut dovada că pârâta a refuzat, nemotivat, să le dea în compensare un anumit bun care era înscris în lista bunurilor disponibile.

În condiţiile în care nu s-a făcut dovada existenţei unor bunuri sau servicii care pot fi oferite în compensare şi acceptate de reclamanţi, nu se poate reţine în sarcina pârâţilor o obligaţie generică de acordare în viitor a unor bunuri sau servicii.

Instanţa de fond s-a rezumat practic la preluarea dispoziţiilor art. 26 din Legea nr. 10/2001 în dispozitivul hotărârii, fără a determina în concret bunurile sau serviciile ce trebuie oferite în compensare reclamanţilor în raport cu valoarea imobilului ce nu mai poate fi restituit în natură şi având în vedere despăgubirile deja încasate pentru o cotă de 1/2 din imobil.

4. Critica ce vizează legalitatea titlului statului pentru cota de 1/2 din imobil, proprietatea reclamantei S.L., se reţine a fi nefondată.

Aşa cum rezultă din cuprinsul Legii nr. 10/2001 şi cum au stabilit în mod constant jurisprudenţa şi doctrina, calificarea preluării unui imobil ca fiind „abuzivă”, în sensul existenţei sau nu a unui „titlu valabil”, este atributul exclusiv al instanţelor de judecată învestite să soluţioneze acţiuni intentate în baza Legii nr. 10/2001.

Deşi legea specială nu defineşte noţiunea de „preluare abuzivă”, în art. 2 alin. 1 enumără situaţiile juridice care constituie preluări cu acest caracter, astfel că instanţa de fond, fiind învestită cu soluţionarea contestaţiei prin care se invocă tocmai inexistenţa unui titlu valabil de preluare a apartamentului ce le-a aparţinut în proprietate reclamanţilor, trebuia să aprecieze dacă situaţia acestora se încadra într-unul dintre cazurile prevăzute de text.

Ca urmare, în mod corect a apreciat tribunalul asupra conformităţii Decretului nr. 223/1974 cu regimul constituţional din acea vreme şi cu tratatele internaţionale la care România era parte, ca şi asupra nevalabilităţii acestui pretins titlu al statului, deoarece actul normativ menţionat contravenea Constituţiei din 1965 – potrivit căreia dreptul de proprietate personală era ocrotit de lege, iar terenurile şi construcţiile puteau fi expropriate numai pentru lucrări de interes obştesc şi cu plata unei juste despăgubiri – Codului civil – care prevedea că nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru o cauză de utilitate publică şi primind o dreaptă şi prealabilă despăgubire – precum şi Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului.

Dispoziţia invocată de apelanţi drept temei pentru respingerea pretenţiilor reclamantei S.L. ignoră împrejurarea că, în situaţia părăsirii definitive a ţării, reclamanta, ca de altfel toţi cei aflaţi în situaţii similare, era obligată să procedeze la înstrăinarea construcţiei către stat, în schimbul unei sume, pe care tot acesta o stabilirea şi care, din acest motiv, nu putea să reprezinte valoarea reală a bunului, mai exact despăgubirea rezonabilă la care se face referire în text.

Este pur teoretic argumentul cuprins în anterioarele norme metodologice, referitor la vocaţia proprietarului de a fi îndestulat rezonabil dacă înstrăina imobilul înainte de formalizarea intenţiei de a părăsi ţara pentru că, practic, o astfel de operaţiune era imposibilă, în condiţiile în care art. 5 din Decretul nr. 223/1974 prevedea expres că actele juridice încheiate în scopul eludării acestui act normativ erau nule de drept, ceea ce constituia o încălcare a principiului libertăţii contractuale.

Rezultă că preluarea în proprietatea statului a imobilului în litigiu nu a fost făcută cu titlu valabil ci se încadrează în ipoteza descrisă de art. 2 alin. 1 lit. i din Legea nr. 10/2001 deoarece, chiar dacă autoritatea de stat a emis decizia administrativă nr. 440/1989 şi a stabilit o sumă de 35.102 lei cu titlu de preţ, statul a preluat bunul fără titlu valabil, încălcând regimul constituţional al ocrotirii proprietăţii prin obligaţia pe care a impus-o proprietarului de a-i înstrăina apartamentul.

În acelaşi sens dispun şi actualele Norme Metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007, care, în art. 1.4. lit. B prevăd că preluarea dispusă în temeiul Decretului nr. 223/1974 este abuzivă atât în cazul trecerii imobilului fără plată în proprietatea statului, cât şi în cazul în care persoana a făcut cerere de plecare definitivă din ţară şi a înstrăinat în mod obligatoriu locuinţa către stat.

Prima instanţă a reţinut în mod eronat că, în cauză, sunt aplicabile dispoziţiile art. 12 din Legea nr. 10/2001 conform cărora restituirea în natură a imobilului preluat abuziv este condiţionată de rambursarea unei sume reprezentând valoarea despăgubirii primite, actualizată cu coeficientul de actualizare stabilit.

Aceste dispoziţii vizează exclusiv situaţia restituirii în natură a locuinţei, ori, în cauză, în mod corect s-a statuat că bunul nu poate fi restituit în natură, reclamanţii fiind îndreptăţiţi la măsuri reparatorii constând în despăgubiri, conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

Conform dispoziţiilor art. 11 alin. 7 din Legea nr. 10/2001, în ipoteza în care persoana deposedată abuziv de bun a primit despăgubiri, iar bunul său nu este restituibil în natură, aceasta este îndreptăţită la măsuri reparatorii în echivalent, care se stabilesc prin scăderea valorii actualizate a despăgubirilor primite pentru imobil, din valoarea de piaţă a bunului de la data notificării, stabilită conform standardelor internaţionale de evaluare.

În acelaşi sens, dispoziţiile art. 1 lit. B alin. 2 teza a II-a din H.G. nr. 250/2007 prevăd că în situaţia în care persoana a făcut cerere de plecare definitivă din ţară şi a înstrăinat în mod obligatoriu locuinţa sa către stat iar bunul nu mai poate fi restituit în natură se vor acorda persoanei îndreptăţite celelalte măsuri reparatorii prevăzute de lege pentru diferenţa dintre suma primită, actualizată cu coeficientul de actualizare prevăzut la art. I alin. 1 al Titlului II din O.G. nr. 184/2002 şi valoarea de piaţă a locuinţei, stabilită potrivit standardelor internaţionale de evaluare.

În consecinţă, în condiţiile în care imobilul în litigiu nu mai poate fi restituit în natură reclamanţilor S.N. şi S.L., se constată că aceştia sunt îndreptăţiţi la despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, cuantumul acestor despăgubiri reprezentând diferenţa dintre suma încasată cu titlu de despăgubire conform deciziei nr. 440/1989 emisă de fostul Consiliul Popular Constanţa în baza Decretului nr. 223/1974, actualizată cu coeficientul de actualizare legal şi valoarea de piaţă a locuinţei, stabilită conform standardelor internaţionale de evaluare.

Pentru considerentele expuse, în baza art. 296 Cod procedură civilă se admite apelul pârâţilor şi se schimbă în parte hotărârea apelată în sensul celor mai sus menţionate.

Decizia civilă nr. 77/C/09.04.2008