11. Nulitate contract de vânzare-cumpărare. Drept de proprietate asupra unui teren agricol constituit in baza Legii nr. 18/1991. Incălcarea condiţiei de inalienabilitate temporară reglementată de art. 32 din Legea nr. 18/1991. Natura sancţiunii.
Legea nr. 18/1991, art. 32
Legea nr. 54/1998
Dispoziţiile art. 32 alin. 1 din Legea nr. 18/1991 stabilesc o inalienabilitate prevăzută propter rem, deci în considerarea bunului, care se caracterizează prin aceea că este legală, specială (doar pentru acele suprafeţe de teren atribuite prin constituirea dreptului de proprietate), parţială (se referă doar la actele juridice între vii) şi temporară.
Cazurile de constituire a dreptului de proprietate, prevăzute de art. 32 alin. 1 din Legea nr. 18/1991, aveau in vedere fie calitatea specială a celui împroprietărit, (art. 19 din Legea nr. 18/1991), fie se bazau pe nevoia de a asigura cultivarea terenurilor în anumite zone (art. 21 şi art. 43).
Se justifică astfel sancţiunea drastică stabilită de lege, cu atât mai mult cu cât, pentru persoanele vizate de aceste texte, legea nu mai are caracter reparator (precum în cazul persoanelor din art. 8 alin. 2 – de la care a fost luat pământul), ci reprezintă o măsură de justiţie socială în favoarea celor care nu au deloc în proprietate vreo suprafaţă de teren.
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Constanta la data de 25.09.2007 reclamanta V.S. i-a chemat în judecată pe pârâţii B.A. si B.I. pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se constate nulitatea absoluta a contractului de vânzare-cumpărare cu clauza de întreţinere si îngrijire autentificat sub nr 44788/31.10.1994 încheiat intre părţi pentru lipsa consimţământului; iar in subsidiar, s-a solicitat să se constatate nulitatea absolută a contractului pentru încălcarea interdicţiei temporare de vânzare prevăzută de art. 32 din Legea 18/1991, cu obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.
In motivare cererii s-a arătat că V.S., in calitate de vânzătoare, si B.A., in calitate de cumpărător, au încheiat contractul de vânzare-cumpărare cu clauza de întreţinere si îngrijire autentificat sub nr 44788/31.10.1994 pentru imobilul teren in suprafaţa de 9000 mp situat in Constanta sola 28 parcela A 157/7. Preţul imobilului a fost stabilit la suma de 100.000 lei si obligaţia cumpărătorului de a întreţine si îngriji pe vânzătoare cu toate cele necesare traiului pe tot restul vieţii. Imobilul înstrăinat a fost dobândit de către reclamanta prin constituirea dreptului de proprietate conform Legii 18/1991 in baza titlului de proprietate nr 18403/237/1994.
Reclamanta a învederat că principalul motiv de anulare il constituie lipsa consimţământului raportat la împrejurarea ca nu a avut cunoştinţă de prevederile contractului, nu a negociat încheierea tranzacţiei si nu a cunoscut existenţa contractului, până in momentul in care persoana căreia intenţiona să ii vândă imobilul a formulat plângere penală împotriva ei pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune in convenţii.
Astfel, reclamanta a precizat că, prin sentinţa penala nr. 2219/7.11.2005 a Judecătoriei Constanţa, a fost achitată pentru savârşirea acestei infracţiuni, motivat de faptul ca nu a avut cunoştinţă de încheierea contractului si nu si-a exprimat consimţământul cu privire la înstrăinarea terenului. În cadrul acestui dosar, paratul a fost audiat, recunoscând că discuţiile in legătură cu achiziţionarea suprafeţei de teren s-au purtat cu numitul A.P., preşedintele asociaţiei care se ocupa de exploatarea terenului si ca nu a prestat in nici un moment întreţinere in favoarea reclamantei.
Referitor la acest A.P., reclamanta a arătat că îi solicita adeseori să semneze înscrisuri referitoare la situaţia terenului, unul din aceste înscrisuri fiind si contractul de vânzare-cumpărare cu clauza de întreţinere; în dosarul penal a fost depus si un înscris intitulat declaraţie, pretins scris si semnat de reclamanta la 20.11.1994, cu privire la care s-a stabilit ca nu îi aparţine, fiind scris de soţia numitului A.P.
Reclamanta a învederat că s-a aflat in tot acest timp in posesia originalului titlului de proprietate si nu a pierdut nici un moment posesia terenului şi, prin urmare, nu a existat manifestarea de voinţa exteriorizata din partea cumparatorului de a incheia contractul de vânzare-cumpărare .
In subsidiar, s-a arătat că in fapt contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat la mai puţin de un an de la data eliberării titlului de proprietate in temeiul disp. Legii 18/1991, fiind încălcata interdicţia înstrăinării timp de 10 ani, prin acte intre vii .
Pârâţii B.A. şi B.I. au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea acţiunii ca nefondata, arătând ca in fapt contractul de vanzare cumparare autentificat face dovada pana la înscrierea in fals in ceea ce priveste mentiunile referitoare la constatarile personale ale agentului instrumentator, făcute in cadrul atributiilor sale de serviciu.
Cu privire la al doilea capat de cerere, pârâţii arată că reclamanta se dezice de prima acţiune, recunoscând contractul si invoca nulitatea pentru incalcarea normei prevazuta de art 32 din Legea 18/1991 .
In legătura cu acest aspect, pârâţii au arătat ca reclamanta nu poate sa invoce propria ei turpitudine, dar si împrejurarea ca textul este inaplicabil ca urmare a modificărilor prevederilor invocate după apariţia Legii 54/1994; pârâţii au invocat si excepţia lipsei de interes a reclamantei in legătura cu cel de al doilea capăt de cerere.
Prin încheierea din 04.02.2008 instanţa a respins ca nefondată excepţia lipsei de interes actual a reclamantei in formularea acţiunii după modificarea prevederilor art 32 din Legea 18/1991, reţinând ca aceste aspecte vizează fondul cauzei.
Prin sentinţa civilă nr. 4217/10 martie 2008 Judecătoria Constanţa a admis in parte acţiunea, constatând nulitatea absoluta a contractului de vânzare-cumpărare cu clauza de întreţinere si îngrijire autentificat sub nr. 44788/31.10.1994 la fostul Notariat de Stat Judeţean Constanţa pentru încălcarea interdicţiei prev. de art. 32 din Legea 18/1991, respingând ca nefondat capătul de cerere privind constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare cu pentru lipsa consimţământului.
Pentru a pronunţa această soluţie, judecătoria a reţinut că, reclamanta V.S. şi pârâtul B.A. au încheiat contractul de vânzare-cumpărare cu clauza de întreţinere autentificat sub nr. 44788/31.10.1994 la fostul Notariat Judeţean de Stat Constanţa având ca obiect suprafaţa de teren de 9000 mp situată în extravilanul Municipiului Constanţa, formând sola 28 parcela A157/7.
Din cuprinsul dosarului notarial întocmit cu prilejul autentificării actului, a rezultat că ambele părţi s-au prezentat în faţa notarului public, cererea de autentificare a actului fiind semnată atât de către vânzătoare cât şi de către cumpărător. În încheierea de autentificare există de altfel, menţiune făcută de notarul public instrumentator despre prezentarea părţilor în faţa sa şi despre exprimarea consimţământului la perfectarea actului.
În aceste condiţii, instanţa a constatat că primul capăt de cerere este nefondat, reclamanta nefăcând dovada celor susţinute în acţiune, în sensul că nu a consimţit la încheierea actului.
Referitor la modul de dobândire a terenului, s-a observat că în temeiul titlului de proprietate nr. 18403/237/1994 emis de Comisia Judeţeană pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate asupra Terenurilor, reclamantei V.S. i-a fost constituit dreptul de proprietate pentru suprafaţa de teren în litigiu în temeiul Legii 18/1991.
Judecătoria a reţinut că, potrivit art. 32 din Legea 18/1991, terenul atribuit conform art. 19, 21 şi 43 nu poate fi înstrăinat prin acte între vii timp de 10 ani, socotiţi de la începutul anului următor celui în care s-a făcut înscrierea proprietăţii sub sancţiunea nulităţii absolute a actului de înstrăinare. Constatarea nulităţii poate fi cerută în justiţie de Primărie, Prefectură, procuror, precum şi de orice persoană interesată.
Astfel, terenurile proprietate privată, indiferent de titularul lor, se află în circuitul civil, adică ele pot fi dobândite şi înstrăinate potrivit dispoziţiilor de drept comun şi cu respectarea dispoziţiilor speciale din Legea nr. 54/1998 privind circulaţia juridică a terenurilor. Pentru cazurile în care se constituie dreptul de proprietate asupra terenurilor, legea a instituit o cauză de nulitate absolută expresă nefiind necesară dovada unei vătămări sau a faptului că vătămarea nu ar putea fi înlăturată decât prin anularea actului de vânzare-cumpărare.
Judecătoria a stabilit că, indiferent că dacă sunt situate în intravilanul sau extravilanul localităţilor şi indiferent de întinderea suprafeţei, terenurile pot fi înstrăinate numai prin acte juridice încheiate în forma autentică (art. 2 alin. 1 din Legea nr. 54/1998), legea instituind unele limitări privind înstrăinarea şi respectiv dobândirea dreptului de proprietate asupra terenurilor astfel: terenurile atribuite prin constituirea dreptului de proprietate nu pot fi înstrăinate prin acte juridice între vii, timp de 10 ani, socotiţi de la începutul anului următor celui în care s-a făcut înscrierea proprietăţii asupra lor, actul de înstrăinare încheiat cu nerespectarea acestui termen fiind lovit de nulitate absolută.
Dat fiind ca legea a prevăzut acest caz de inalienabilitate legală de 10 ani, de la începutul anului următor celui în care s-a făcut înscrierea proprietăţii şi că dispoziţiile respective au caracter imperativ, instanţa a admis acest capăt de cerere şi a anulat contractul de vânzare cumpărare cu clauză de întreţinere autentificat sub nr. 44788/31.10.1994 la fostul Notariat Judeţean de Stat Constanţa.
Astfel, instanţa a reţinut că excepţia inalienabilităţii temporare propter rem a fost menţinută şi după intrarea în vigoare a Legii 54/1994, dat fiind că dispoziţiile acestui act normativ au abrogat expres doar prevederile art. 66-73 din Legea 18/1991, fără a abroga şi prevederile art. 32 din actul normativ menţionat. În lipsa unei abrogări exprese a prevederilor legale aplicabile în cauză, nu poate vorbi despre o abrogare implicită a normei speciale prevăzute de art. 32 prin art. 1 din Legea 54/1994.
Judecătoria a înlăturat apărările părţilor în legătură cu aplicarea principiului de drept potrivit cu care nimănui nu îi este permis să îşi invoce propria turpitudine, dat fiind că în speţă este vorba despre o cauză de nulitate absolută rezultând din încălcarea unei interdicţii legale imperative; ori, potrivit regimului juridic al nulităţilor, această formă de nulitate poate fi invocată de toate persoanele interesate, iar actul lovit de nulitate nu poate fi confirmat, tocmai din prisma faptului că interesul ocrotit este de ordine publică, astfel că, acest principiu de drept, nu este aplicabil în cazul nulităţilor absolute, sancţiunea intervenind de drept în cazul încălcării normei imperative.
Prin decizia civilă nr. 45 din 22 ianuarie 2009, Tribunalul Constanţa a respins apelul ca neîntemeiat considerând că înstrăinarea terenului către pârâţii B. s-a făcut cu încălcarea dispoziţiilor legale imperative care instituiau o interdicţie temporara de 10 ani, astfel că, in mod corect, instanţa de fond a constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare.
Pentru a pronunţa această decizie, tribunalul a reţinut că, in mod just, judecătoria a reţinut ca excepţia inalienabilităţii temporare propter rem a fost menţinută si după intrarea in vigoare a Legii 54/1994, dat fiind ca dispoziţiile acestui act normativ au abrogat expres doar prevederile art. 66-73 din Legea 18/1991, fară a le abroga si pe cele ale art. 32 din actul normativ menţionat.
In lipsa unui abrogări exprese a prevederilor legale invocate in cauza, nu poate vorbi despre o abrogare implicita a normei speciale prevăzute de art. 32 prin art. 1 din Legea 54/1994. Astfel, potrivit principiului general de drept generalia specialia non derogant o norma generala nu poate abroga implicit o norma speciala, ci doar expres, astfel ca, in lipsa unei dispoziţii exprese de abrogare a art.32 al legii nr.18/1991, nu se poate considera ca, prin interpretarea art.1 al Legii nr.54/1998, se poate ajunge la o abrogare implicita a normei speciale.
In ceea ce priveşte apărările pârâţilor-apelanţi in legătură cu aplicarea principiului de drept, potrivit cu care nimănui nu îi este permis sa îşi invoce propria turpitudine, tribunalul a stabilit că judicios s-a considerat de judecătorie că acest principiu de drept nu este aplicabil in cazul nulităţilor absolute.
Împotriva acestei decizii au formulat recurs pârâţii, criticând hotărârea pronunţată de instanţa de apel sub aspectul legalităţii prin prisma dispoziţiilor art. 304 pct. 5, 7, 8 şi 9 cod procedură civilă.
Astfel, raportat la art. 304 pct. 5 Cod procedură civilă, recurenţii au afirmat că prin nesoluţionarea excepţiilor invocate de apelanţi cu privire la lipsa de calitate procesuală activă a reclamantei intimate şi a lipsei de interes legitim actual, instanţa de apel a produs un prejudiciu apelanţilor, ce nu poate fi îndepărtat decât prin anularea hotărârii şi rejudecarea în fond a apelului.
Instanţa de apel a copiat considerentele hotărârii atacate fără să răspundă motivelor de critică, a interpretat greşit actul deduc judecăţii dând un alt înţeles actului ale cărui clauze sunt precise şi a făcut o interpretare greşită asupra naturii şi consecinţelor pe care le produce.
Recurenţii au arătat că, prin art. 19 alin. 2 din Legea nr. 54/1998 a fost abrogat Capitolul V din Legea fondului funciar nr. 18/1991, liberalizându-se circulaţia juridică a terenurilor aflate în proprietatea privată, agricole sau neagricole, intravilane sau extravilane, fără a se face nicio diferenţă între titularii dreptului de proprietate.
Îngrădirile dreptului de dispoziţie asupra terenurilor prin orice act juridic translativ de proprietate, prevăzute atât în legea nr. 18/1991, cât şi în alte acte normative sunt în vigoare, în măsura în care acestea din urmă nu sunt contrare celor cuprinse în Legea nr. 54/1998 (art. 8).
Legea nr. 54/1998 cuprinde atât norme de abrogare expresă directă (art. 19 alin. 2), cât şi de abrogare expresă indirectă în cuprinsul art. 18, care prevede că dispoziţiile acestei legi se completează cu prevederile legislaţiei civile, în măsura în care acestea nu sunt contrare prevederilor prezentei legi.
Articolul 32 din Legea nr. 18/1991 se referă la înstrăinarea de către titularii dreptului de proprietate constituită prin atribuirea de terenuri în conformitate cu prevederile art. 19, 21 şi 43 din lege, raportându-se la art. 66 privind circulaţia juridică a terenurilor (potrivit căruia dobândirea şi înstrăinarea terenurilor se face cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 18/1991), abrogat expres prin Legea nr. 54/1998.
Prin abrogarea expresă indirectă a normelor contrare prevederilor actului abrogat, art. 32 nu mai are aplicabilitate, întrucât nu completează Legea nr. 54/1998 în sensul art. 18, fiind o dispoziţie contrară prevederilor ei, în textul şi spiritul acesteia, noile dispoziţii fiind incompatibile cu cele precedente, iar legea nouă reglementează în întregime materia circulaţiei juridice a terenurilor agricole ce era reglementată de legea anterioară, legea nr. 18/1991.
Acest principiu are aplicabilitate în cauză întrucât cauza mediată a reclamantei la încheierea actului juridic între părţi a fost ilicită şi imorală, scopul urmărit de aceasta fiind obţinerea preţului vânzării, fără a fi nevoită să lucreze pământul, obligaţie izvorâtă din lege şi asumată pentru constituirea titlului său de proprietate.
Analizând decizia recurată prin prisma motivelor de nelegalitate invocate de recurenţi raportat de situaţia de fapt reţinută de instanţele de fond, curtea constată că recursul este neîntemeiat şi urmează a fi respins ca atare.
Astfel, pornind de la situaţia de fapt corect reţinută încă de la judecarea cauzei în primă instanţă, curtea constată că instanţele de fond au făcut o corectă aplicare a legii, dând o justă interpretare a actului juridic dedus judecăţii cu înţelegerea corectă a naturii şi înţelesului lămurit al acesteia.
Dispoziţiile legale incidente – astfel cum a invocat şi reclamanta – sunt cele ale art. 32 din Legea nr. 18/2991, în condiţiile în care reclamanta, prin contractul autentificat sub nr. 44710 din 31 octombrie 1994 la Notariatul de Stat Constanţa, a vândut pârâtului B.A., căsătorit cu B.I., suprafaţa de teren de 1 ha teren pentru care i-a fost constituit dreptul de proprietate prin titlul de proprietate nr. 18403/237 din 21 aprilie 1993 emis de Comisia Judeţeană pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate asupra Terenurilor Constanţa.
Dispoziţiile art. 32 alin. 1 din Legea nr. 18/1991 stabilesc o inalienabilitate prevăzută propter rem, deci în considerarea bunului, care se caracterizează prin aceea că este legală, specială (doar pentru acele suprafeţe de teren atribuite prin constituirea dreptului de proprietate), parţială (se referă doar la actele juridice între vii) şi temporară.
Cazurile de constituire a dreptului de proprietate, avute în vedere de ipoteza art. 32 alin. 1 din Legea nr. 18/1991, aveau în vedere fie calitatea specială a celui împroprietărit, (art. 19 din Legea nr. 18/1991) fie de nevoia de a asigura cultivarea terenurilor în anumite zone (art. 21 şi art. 43).
Se justifică astfel sancţiunea drastică stabilită de lege, cu atât mai mult cu cât, pentru persoanele vizate de aceste texte, legea nu mai are caracter reparator (precum în cazul persoanelor din art. 8 alin. 2 – de la care a fost luat pământul), ci reprezintă o măsură de justiţie socială în favoarea celor care nu au deloc în proprietate vreo suprafaţă de teren.
De aceea, constatând îndeplinite condiţiile art. 32 alin. 1 din Legea nr. 18/1991: că reclamantei V.S. i-a fost constituit dreptul de proprietate pentru suprafaţa de 1 ha teren, că aceasta a înstrăinat - sub forma vânzării cu clauză de întreţinere (act inclus în sfera celor interzise de lege care permitea doar transmisiunile mortis causa) - acest teren pârâţilor înaintea încetării interdicţiei temporare de 10 ani (proprietatea s-a constituit la 21 aprilie 1993 iar vânzarea s-a încheiat la 31 octombrie 1994), curtea consideră că, în mod corect, instanţele de fond au calificat drept întemeiată cererea de constatare a nulităţii absolute a actului de vânzare-cumpărare.
Referitor la pretenţiile pârâţilor recurenţi conform cu care dispoziţiile art. 32 din Legea nr. 18/1991 ar fi fost abrogate expres de Legea nr. 54/1998, curtea observă că, în mod just, acestea au fost înlăturate de instanţa de fond.
Astfel, reglementând circulaţia juridică a terenurilor, Legea nr. 54/1998 reiterează principiul liberei circulaţii a acestora în condiţiile stabilite de textele sale, art. 18 statuând că legea se completează cu alte prevederi ale legislaţiei civile în materie numai în măsura în care acestea nu sunt contrare Legii nr. 54/1998.
Cu referire directă la prevederile Legii nr. 18/1991, în art. 19 alin. 2 din Legea nr. 54/1998 se prevede că se abrogă dispoziţiile art. 66-76 din Legea nr. 18/1991. Se impune concluzia - din interpretarea per a contrario a acestei dispoziţii legale - că art. 32 din Legea nr. 18/1991 este în vigoare, din moment ce câmpul de aplicare a abrogării exprese este strict delimitat: capitolul V „Circulaţia juridică a terenurilor” şi în condiţiile în care un text care să permită – pe cale de interpretare – o abrogare implicită, nu există (de genul „se abrogă orice alte dispoziţii contrare”).
Apoi, deoarece prevederea art. 32 alin. 1 din Legea nr. 18/1991 contravine spiritului Legii nr. 54/1998, care afirmă principiul liberei circulaţii, rezultă că limitarea atributului de dispoziţie asupra terenurilor în cauză subzistă şi în condiţiile unei reglementări care prevede completarea doar cu dispoziţii concordante.
În fine, cum în materia circulaţiei juridice a terenurilor Legea nr. 54/1998 reprezintă legea generală, referindu-se la toate terenurile proprietate privată, rezultă că dispoziţiile Legii nr. 18/1991 sunt speciale (în cazul de faţă doar referitor la terenurile pentru care s-a constituit dreptul de proprietate) şi derogatorii, astfel încât interdicţia conţinută de art. 32 alin. 1 din Legea nr. 18/1991 rămâne aplicabilă.
Sunt astfel înlăturate criticile recurenţilor referitoare la prevederile art. 304 pct. 8 şi 9 Cod procedură civilă, fiind evident că instanţele de fond nu au interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, pronunţând deci o hotărâre cu justa aplicare a legii.
Referitor la încălcarea normelor de procedură din nesoluţionarea excepţiilor lipsei calităţii procesuale active a reclamantei şi a lipsei de interes legitim, curtea a constatat şi acest motiv de nelegalitate ca neîntemeiat.
În faţa judecătoriei pârâţii au invocat doar excepţia lisei de interes (termenul din 4 februarie 2008), excepţie care a fost respinsă de instanţă prin încheierea de la acelaşi termen.
În faţa instanţei de apel nu au reiterat excepţia - acest lucru de altfel era imposibil având în vedere că nu au atacat soluţia judecătoriei sub aspectul soluţionării excepţiei lipsei de interes -, astfel că rezolvarea problemei în discuţie a căpătat caracter irevocabil.
Este adevărat că, în şedinţa din 22 ianuarie 2009, pârâţii apelanţi, prin avocat, au invocat situaţia că reclamanta nu ar mai avea interes în cauză, însă aspectul nu a fost ridicat ca o veritabilă excepţie (precum la judecătorie), ci ca o situaţie sub aspect probatoriu, în contextul depunerii unor înscrisuri.
S-a invocat doar excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei prin prisma prevederilor art. III din Legea nr. 167/1997, excepţie respinsă motivat prin decizia pronunţată în apel.
Trecând peste inexactitatea motivelor de recurs conform cărora cele două excepţii ar fi fost invocate ambele atât în faţa instanţei de apel, cât şi la judecătorie – rezultă că, în fapt, cele două instanţe au soluţionat, cu respectarea dispoziţiilor procedurale aplicabile, excepţiile cu care au fost fiecare investite.
În fine, referitor la aplicabilitatea principiului nemo auditur propriam turpitudinem allegrans, curtea constată că instanţele de fond au făcut o corectă aplicare a acestei reguli jurisprudenţiale, determinând în mod just sfera de incidenţă a principiului.
Principiul nemo auditur propriam turpitudinem allegrans constituie o sancţiune a exercitării dreptului cu încălcarea bunei credinţe în raportul civil: persoana care, cu ştiinţă, încalcă o dispoziţie legală a cărei nerespectare atrage anularea unui act nu poate invoca aplicarea sancţiunii, tocmai datorită că neregularitatea a fost creată de propriul fapt.
Deoarece este în discuţie soarta unui act juridic prin raportare la comportamentul ilicit al unei persoane reiese că, pentru a constata nevalabilitatea actului în cauză – în ciuda existenţei unei cauze de anulabilitate dovedită –, interesul protejat prin cauza de nulitate să fie superior interesului ce a condus la instituirea unei sancţiuni a exercitării dreptului cu ignorarea regulii bunei credinţe.
Rezultă astfel că principiul nemo auditur propriam turpitudinem allegrans se aplică doar în situaţia unor ipoteze de nulitate relativă, căci numai în aceste împrejurări se poate aprecia prevalenţa unor interese personale asupra altora (cauza de nulitate raportat la sancţionarea relei-credinţe - ce se apreciază exclusiv prin raportare la comportamentul părţii); în cazul unei nulităţi absolute - care protejează un interes de ordine publică -, principiul nu-şi va găsit aplicarea, căci funcţia sancţionatoare a instituţiei nulităţii se impune cu necesitate.
Având în vedere dispoziţiile art. 274 C. pr. civ. conform cărora partea care a căzut în pretenţii va fi obligată la plata cheltuielilor de judecată, faţă de situaţia că intimată a achitat avocatului ales un onorariu de 357 lei prin chitanţa seria HH nr. 1979/19.05.2009, vor fi obligaţi recurenţii la plata acestei sume.
Decizia civilă nr. 392/C/13.11.2009
Dosar nr. 15622/212/2007
Dostları ilə paylaş: |